După mulţi ani de
activitate publicistică la Academia Caţavencu
şi, ulterior, Caţavencii, prozatorul
Ştefan Agopian revine, în 2013, cu o carte de amintiri, intitulată Scriitor în comunism (nişte amintiri),
apărută la Editura Polirom. Marele prozator, autorul romanelor Tache de catifea (Cartea Românească,
1981; Polirom, 2004, 2012), Tobit
(Eminescu, 1983; Polirom, 2005) şi Sara (Eminescu,
1987; Polirom, 2006) şi al volumului de povestiri Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984; Humanitas, 1993), dă
curs aici unor – savuroase – evocări cu titlu biografic, începând cu parcursul
său formator (în secvenţa „Scriitor în comunism”), continuând cu evocările lui
Nichita Stănescu şi Marin Preda, dar şi cu aceea a redacţiei României literare, unde a lucrat ca
tehnoredactor, şi încheind volumul cu „Patru povestiri autobiografice”
(publicate deja anterior, din câte ştiu). Amintirile lui Ştefan Agopian nu sunt
numai pline de savoare – într-un fel în care numai el poate să o facă, într-un
limbaj pe şleau, direct şi colorat, în evocări adesea brutal de sincere,
nepăsătoare la reacţiile pe care le-ar provoca autorilor vizaţi –, dar şi
foarte preţioase pentru istoria literară, fie ea şi aşa-zicând orală.
Paginile despre
Nichita – cu care a fost bun prieten – se parcurg pe nerăsuflate: e acolo, pe
lângă multă anecdotică, pe lângă picanterii – Nichita fiind, ni se spune, el
însuşi un mare bârfitor –, şi multă afecţiune discretă, şi fidelitate de bun
prieten. Strălucitor ca personalitate, risipitor cu banii – mulţi – pe care-i
lua din scris şi din compromisurile de nevoie, deschis şi cu inocenţe de copil,
mare băutor de vodcă şi iubitor de femei – pe care le cucerea uşor cu vorba
(nemergând mai departe, ni se spune) –, Nichita Stănescu e înfăţişat de Agopian
cu sinceritatea şi tandreţea unui prieten. Către final, măcinat de boala de
ficat – scrie Agopian – „strălucirea lui intelectuală şi verbală, o strălucire
neegalată de nici unul dintre contemporanii lui, se deteriora rapid, aşa că a
început să apeleze la vechile paradoxuri, care sunau, din cauza prea multei
folosinţe, dogite, ca o placă de patefon uzată. Când mă mai nimeream pe acolo,
îmi făcea rău fizic să-l văd cum se degradează pe zi ce trece, şi intelectual,
şi fizic. «Lasă, bre, Ago», spunea el, «că nu mai durează mult!». «Nichita», îi
spuneam eu, «ai putea s-o laşi mai moale măcar cu băutura!». «Nu mai pot, Ago,
am încercat şi e ca şi cum cineva mi-ar apăsa o pernă pe faţă şi m-ar invita
după aia să respir»”. Cu acelaşi amestec de umor şi tristeţe afectuoasă, Ştefan
Agopian se gândeşte, spre finalul evocării, că „n-ar fi rău” să facă o listă cu
defectele poetului, conform principiului că „defectele oamenilor, fie ei chiar
poeţi de geniu, sunt mult mai interesante decât calităţile lor”.
Peste tot, în
aceste amintiri şi evocări, se întâlneşte acest mix – curios – de băşcălie, de
gust pentru picanterii, de limbaj slobod, insensibil la menajamente şi la vreo
corectitudine politică, pe de o parte, iar pe de alta, de scrupul pentru
exactitatea informaţiei. Agopian se simte dator mereu să furnizeze cititorului
date exacte şi informaţii despre evoluţia ulterioară a personajelor pe care le
evocă. Membrii redacţiei României
literare, de pildă, ori grupul scriitorilor onirici, patronaţi de Miron
Radu Paraschivescu – în al căror cenaclu va citi, susţinut de Vintilă Ivănceanu
– sunt, rând pe rând, prezentaţi pe scurt, în evoluţia lor ulterioară
amintirilor înfăţişate. În ciuda limbajului său cârcotaş şi a sincerităţii fără
nici un fel de menajamente, scriitorul dă dovadă, când e cazul, de o reală
vocaţie de prieten (aşa cum i-o spune chiar Nichita Stănescu, la un moment dat)
şi de un soi de atitudine să-i spun morală, care-l face să refuze
compromisurile (refuză, de pildă, să fie „informatorul” lui George Ivaşcu, în
redacţia României literare), aşa cum,
în copilărie, refuza instinctiv să aprobe furtişagurile de tot felul la care îl
făcea părtaş mama sa – căreia îi dedică, de altfel, pagini necruţătoare în
secvenţa autobiografică „Scriitor în comunism”. El nu se cruţă, în fond, nici
pe sine – aşa cum n-o face cu cei evocaţi –, şi nu se fereşte să recunoască,
adesea, că în purtarea lui – în cazul convocărilor scriitoriceşti, la USR, în
redacţia revistelor etc. etc. – era inclusă şi o mare doză de frică.
O frică
omniprezentă într-un regim opresiv, o frică pe care trebuie s-o fi resimţit –
alături de anxietăţile legate de propria-i creativitate de poet, speculează
Agopian – chiar Nichita Stănescu (unul dintre defectele lui era... „frica de
miliţieni”) şi pe care acesta din urmă şi-o îneca în vodcă. În „Un fel de
concluzie: Vise de glorie şi trândăveală”, scriitorul explică, de altfel, cu o
ironie amară, la limita sarcasmului, că regimul comunist i-a împins pe
scriitori – pe cei foarte buni, mai ales – către alcoolism şi moarte prematură,
iar Nichita Stănescu se dovedeşte, în acest context, un caz exemplar (dar sunt
foarte mulţi în cazul lui, fie şi numai dacă luăm în considerare numele evocate
de Ştefan Agopian în carte): „Printre multe alte griji, comuniştii au avut-o şi
pe aia de a nu-i lăsa pe artişti prea multă vreme în stare de trezie. Fiindcă
un artist pilit nu-şi doreşte decât să se îmbete ca lumea. Şi ca să aibă bani
s-o facă temeinic, nu trebuie să-l supere pe tătucul Partid. Aşa încât
concluzia evocărilor memorialistice pe tema devenirii sale ca scriitor e
surprinzătoare, de un umor mai mult negru – graţie amânării publicării cărţilor
lui şi intrării în USR, scriitorul a ocolit destinul de scriitor „împlinit” în
comunism, alcoolic şi mort prematur: „Aveam 36 de ani când m-au primit în
Uniunea Scriitorilor, doi copii şi un ficat foarte sănătos. Stau astăzi şi mă
gândesc că, dacă nu erau «Tezele din iulie», Conu’ Alecu cu lenea şi ezitările
lui, Partidul şi Securitatea atât de vigilente, astăzi eram de mult un nume pe
o cruce la Cimitirul Armenesc. Nu-mi rămâne decât să le mulţumesc şi să le port
veşnic recunoştinţă”.
Din paginile sale
memorialistice, aflăm informaţii preţioase despre ce însemna, aşadar, să fii
scriitor în comunism: avantajele financiare, din clipa în care reuşeai să
publici, păreau suficient de mari; la fel şi şansa de a obţine un paşaport şi
de a călători în străinătate; dar şi norocul de a nu munci, de a te ocupa
exclusiv de scris (un noroc ce se obţinea mai greu, odată cu celebritatea –
Agopian nu l-a avut, el a lucrat zece ani la program, la „ISPIF, un institut de
îmbunătăţiri funciare”; mai târziu ajunge şi el la România literară, unde Nichita Stănescu era angajat de ani buni,
dar nu dăduse niciodată pe la locul de muncă...). „Pe vremea aceea – scrie
memorialistul (adică anii ’60-’70) –, dar şi mai târziu, chiar până în ’89,
scriitorii obţineau relativ uşor paşaport în comparaţie cu muritorii de rând.
Era unul dintre avantajele lor, deloc de lepădat”. Mai greu era, se pare, până
publicai: Agopian a debutat în primăvara lui ’71, în revista Luceafărul, cu o „povestire onirică,
intitulată Ploi calde pe umerii noştri”
(pe care ia... 400 de lei), graţie prietenului Valeriu Pantazi (o figură
literară uitată azi). Debutul în roman va veni, totuşi, mult mai târziu, în
’79, când îi apare Ziua mâniei la
Cartea Românească.
De altfel, evocarea
lui Marin Preda – directorul CR – începe cu întâlnirea şi masa la Capşa pe care
i-o plăteşte acestuia, în ’79, ca semn de mulţumire pentru apariţia cărţii.
Trebuie să spun că sunt întru totul de acord cu consideraţiile pe care Agopian
le face în privinţa lui Marin Preda, un scriitor supralicitat (chiar şi
astăzi!) şi rural, care şi-a ratat mare parte din cărţi încercând să scrie
romane citadine, cu personaje intelectuali.
Scriitor în comunism este – aşa
cum indică titlul – şi o meditaţie, plecând de la biografie, asupra scrisului
şi a destinului de scriitor în comunism. Ştefan Agopian porneşte hotărât pe
drumul ales încă din vremea adolescenţei, abandonează Facultatea de Chimie în
anul al doilea şi se apucă de scris; o bună parte din romanele lui
extraordinare sunt scrise în anii ’70, când – la început – se confruntă cu
şomajul, iar apoi cu serviciul epuizant la program (la mai sus-pomenitul ISPIF).
Tribulaţiile scriitorului, ca şi poveştile sale din lumea scriitoricească a
anilor ’70-’80 sunt, aşadar, în paginile acestor amintiri.
Şi mai este ceva
aici: pe lângă partea de formare personală (plus, copleşitoare, imaginea în
negativ a mamei sale, pe care o „ura”), sunt pagini întregi de evocare a
meseriilor bucureştene dispărute şi a copilăriei în mahalaua Oborului şi pe Calea
Moşilor – pagini de mare culoare, farmec şi pitoresc melancolic. Tot aşa cum nenumărate
figuri de scriitori ai epocii – unii activi şi în prezent – populează paginile amintirilor
(printre ei, o figură misterioasă, un anume Mitică Peristeri, poet, care, „pe
la începutul anilor ’50, îşi pusese amprenta nu numai pe Nichita, ci şi pe
prietenii lui, Ionel Vianu şi Matei Călinescu”). Autoironic şi băşcălios,
direct şi fără menajamente, Ştefan Agopian ne oferă nişte amintiri preţioase –
şi savuroase – pentru reconstituirea unui „parfum” de epocă, cu tot cu
subiectivităţile sale acide.
Ştefan Agopian, Scriitor în comunism (nişte amintiri),
Editura Polirom, Colecţia „Egografii”, Iaşi, 2013, 382 p.
Apărut în România literară nr. 29/ 2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu