Scriitorul francez Jérôme Ferrari
(n. 1968) a obţinut în 2012 Premiul Goncourt pentru romanul Le Sermon sur la chute de Rome, care a
apărut şi în româneşte, în 2013, la Editura Pandora M, în traducerea Taniei
Radu, cu titlul Predica despre căderea
Romei. Micul roman – cu fraze ample, elegante (cărora Tania Radu reuşeşte
să le redea, în traducere, sunetul, ritmul, cursivitatea, în ciuda unor scăpări
de sintaxă, pe alocuri) – reprezintă unul dintre cele mai bune titluri
recompensate cu Premiul Goncourt, din ultimii ani. Scriitorul, originar din
Corsica, unde a locuit multă vreme şi a fost profesor de filozofie la liceu (în
prezent e profesor la liceul francez „Louis Massignon” din Abu Dhabi) este în
mod deliberat un marginal care, deşi născut la Paris, a ales – asemenea
protagonistului cărţii, tânărul student Matthieu – să locuiască departe de
Capitală şi de dezbaterile literare curente de la „centru”. Premiul Goncourt,
însă, l-a adus, prin forţa lucrurilor, „la centru” – căci în Franţa acest
premiu prestigios aduce tiraje mari şi, implicit, vânzări; cu toate acestea, Jérôme
Ferrari locuieşte în continuare la Abu Dhabi şi merge la Paris doar când e
nevoie – la târguri de carte şi întâlniri cu publicul cititor.
În cazul lui, marginalitatea
literară – regională şi tematică, fiindcă, aşa cum mărturiseşte, toate cărţile
sale au ca sursă de inspiraţie Corsica, cu peisajele şi oamenii ei (locul pe
care-l cunoaşte cel mai bine) – reprezintă un exemplu de vitalitate, de „sânge
proaspăt” în literatura franceză actuală, marcată adesea – aşa cum se spune –
de fomalism sau de autoficţiune.
Pe de altă parte, Predica despre căderea Romei este un
roman cu mai multe straturi, întins pe mai multe generaţii, un roman scris
într-un stil elegant şi melancolic, care stă sub semnul unor citate din
predicile Sfântului Augustin ţinute la căderea Romei în faţa credincioşilor
înspăimântaţi. Având o licenţă în filozofie la Sorbona, Jérôme Ferrari îşi
construieşte micul roman în funcţie de două referinţe filozofice recurente: pe
de o parte, Sfântul Augustin (filozof, dar şi episcop creştin), iar pe de alta
Leibniz. Dacă cel de-al doilea e citat pentru ideea lui privitoare la „cea mai
bună dintre lumile posibile” – în carte e vorba de credinţa lui Matthieu că
modul în care gestionează, împreună cu prietenul său Libero, barul dintr-un sat
corsican, instaurând o comunitate în sine, formată din fetele care servesc şi
clienţii barului (mulţi turişti, în sezon), creează, pentru el, „cea mai bună
dintre lumile posibile” –, în schimb, Sf. Augustin e invocat pentru afirmaţiile
lui ce arată perisabilitatea tuturor creaţiilor omeneşti (inclusiv a măreţei
Rome – dar, desigur, în perspectiva mântuirii şi a eternităţii conferite de
divinitate).
Romanul are şapte capitole, şi
fiecare – cu excepţia ultimului – poartă un motto din predicile Sf. Augustin. În
Predica despre căderea Romei, Sf. Augustin are această frază celebră, invocată
şi de Ferrari: „Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare”. Ea vine ca
un soi de contrapunct la afirmaţia leibniziană şi oglindeşte, la un nivel
simbolic şi filozofic, chiar sensul poveştii înfăţişate de scriitor: scurta
viaţă (paradisiacă) şi apoi decăderea unei lumi, unui microunivers reprezentat
de barul corsican pus pe picioare de cei doi tineri prieteni sosiţi de la
studii din Paris.
Dincolo de semnificaţia simbolică
pe care o capătă această poveste, Predica
despre căderea Romei este şi un bildungsroman – un roman de formare, de
maturizare a lui Matthieu, cel care nu-şi găseşte locul la Paris şi vrea să
fugă de dificultăţile vieţii refugiindu-se într-un mic (şi perisabil) paradis,
în locurile copilăriei sale. Însă tatăl lui se îmbolnăveşte şi moare, iar viaţa
nu poate fi evitată – aşa cum îi spune sora lui, Aurélie, arheolog ce sapă pe
locurile vechii cetăţi a Sf. Augustin, în Algeria (în căutarea nu numai de
vestigii, dar şi a unui sens al propriei existenţe).
În paralel – în paginile cele mai
vibrante ale cărţii – ni se spune povestea memorabilă a bunicului Marcel şi a
familiei sale (din care descind Matthieu şi Aurélie, din părinţi
cvasiincestuoşi). Născut la începutul secolului XX, Marcel trece prin război şi
ajunge apoi funcţionar în Africa, împreună cu tânăra şi naiva lui soţie, care
moare la naştere, dintr-o infecţie, căci în locurile acelea nu există
antibiotice: „Pe stradă, miresmele erau atât de intense, încât până şi fructele
coapte şi florile păreau că exaltă insuportabile suavităţi putride. Demn în
costumul lui de in, mergea printre oameni şi animale stăpânindu-şi tot timpul
câte un val de greaţă, căci pretutindeni pluteau mirosuri carnale exotice şi
sălbatice, plimbate de foşnetul ţesăturilor colorate şi de apropierea
indigenilor”.
Cartea se încheie melancolic şi
simbolic cu sfârşitul unei lumi – şi trecerea pragului maturităţii, în cazul
lui Matthieu – evocând ultimele zile ale Sfântului Augustin între zidurile
asediate ale cetăţii sale, Hippona.
Apărut în România literară nr. 31/ 2 august 2013
o excelentă recomandare
RăspundețiȘtergere