Istoria gastronomică a unei răzbunări

Radu Ţuculescu (n. 1949, absolvent al Conservatorului din Cluj-Napoca) este un prozator (şi dramaturg) ardelean cu state vechi, debutat la sfîrşitul anilor ’70 (aparţinînd, în fond, generaţiei ’80), care a continuat să publice după ’90 cărţi importante, Povestirile mameibătrîne (2006), dar şi Stalin, cu sapa-nainte (2009) sau Femeile insomniacului (2012). Anul acesta a publicat romanul Mierla neagră (Cartea Românească), un roman ale cărui evenimente debutează în ultimul deceniu comunist şi continuă în primii ani postdecembrişti, surprinzînd – prin intermediului unui destin dramatic (al protagonistului, Anghel Radu) – această ruptură, această „breşă“ istorică la nivel colectiv, dar reflectată în destinul individual. Exceptînd prima parte a romanului („Internatul“), celelalte două, „Despina“, respectiv „La picioarele desculţe“ (cea din urmă avînd, la rîndul ei, zece subcapitole) se plasează în postcomunism şi surprind cu acuitate – aşa cum o face şi Cristian Teodorescu în romanul său, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, apărut tot anul acesta – modul în care se instalează la noi capitalismul incipient, în plină confuzie postdecembristă. Altfel spus, modul cinic în care sînt exploatate în postcomunism privaţiunile, interdicţiile, frustrările cu care ne obişnuise comunismul: ele îşi găsesc aici, ca şi în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, o satisfacere „capitalistă“ în arta culinară, în gastronomie, în mîncare, în „haleală“, cum exclamă de atîtea ori, cinic şi răzbunător, personajul Anghel Radu. 

Înainte de a-i afla povestea, ţin să mai subliniez o dată această temă extrem de interesantă – care apare, iată, în două romane de prim-plan publicate anul acesta – a exploziei gastronomice postdecembriste, pe piaţa românească, gastronomie înţeleasă atît compensatoriu, ca umplere a unui gol (a unei privaţiuni) din comunism, cît şi ca sursă sigură de îmbogăţire în acest capitalism „sălbatic“ al primilor ani postcomunişti. (...)

În cazul protagonistului, arta gastronomică – pe lîngă transformarea ei într-o sursă sigură de profit, în proaspăta societate capitalistă – reprezintă şi altceva, într-un plan mai sumbru al conştiinţei personajului (şi acum ajungem la povestea propriu-zisă): o formă de defulare, de compensare a traumei, dar şi de deversare a urii şi a nevoii de răzbunare, acumulate în anii de puşcărie înduraţi pe nedrept – ultimii patru ani ai comunismului. Întors în Marele Oraş, oraşul anilor săi de liceu – cazat la internat (fosta mănăstire franciscană), Anghel nu apucă să termine liceul de muzică, pentru că e acuzat de uciderea unui coleg şi condamnat la închisoare (pe baza mărturiei tovarăşului pedagog Prada) –, protagonistul pune bazele unui lanţ de bistrouri şi restaurante nu numai pentru a se reabilita în ochii celorlalţi (impunînd prin ascensiunea economică), dar şi pentru a se răzbuna pe Prada, pe care-l consideră vinovat pentru detenţia lui, dar şi pentru moartea unui bun prieten şi coleg de liceu, flautistul Ponco (ce ajunsese campion la flaut al României comuniste, la un concurs internaţional de la Praga). (...)

De altfel, planul psihic – al fantasmelor, al inconştientului acestui tînăr personaj, condamnat pe nedrept şi amnistiat fără veste, după revoluţia din 1989 – este mult mai viu, mai puternic decît fundalul social postdecembrist. Mierla neagră, în ciuda implicaţiilor politice şi sociale, este în primul rînd un roman poetic şi muzical, un roman fantasmatic, cu accente erotice, dar şi fantastice – în internatul comunist, din fosta mănăstire franciscană, Anghel şi prietenul său, Radu Orbul, primesc vizita nocturnă a unui tînăr călugăr franciscan medieval, ce murise din dragostea nepermisă pentru o regină. Prima secvenţă a romanului, „Internatul“, este partea cea mai bună a cărţii, o proză muzicală, vivace, salingeriană în ritm jazzistic – în chiar ritmul muzicii pe care „greieraşii“ (elevii Liceului de muzică) nu aveau voie s-o cînte în liceu şi internat, fiind considerată subversivă de către pedagogul Prada, ideologul de serviciu (căci secretarul de partid al şcolii).

Imaginea-laitmotiv a celor trei prieteni şi colegi, Anghel, Ponco şi Fangli, trăgînd pe caldarîmul străduţelor medievale căruţul cu oalele de mîncare – de la bucătăria Liceului pedagogic la „prînzitorul“ Liceului de muzică – este de neuitat. Radu Ţuculescu este, în plus, şi un prozator de atmosferă, un peisagist remarcabil, cu – iată o notă aparte – o fină ureche muzicală, atent nu numai la descripţia de natură, la modulaţiile luminii (ca în pictură), dar şi la sunetele ei, descrise cu instinctul exersat al unui profesionist. Combinaţia de internat comunist, păzit cu sadism de pedagogul Prada, şi atmosfera de fostă mănăstire franciscană – ziduri groase de „piatră jilavă“, ferestre înguste, bolte înalte, uşi masive de stejar etc. – creează un efect poetic inedit, ca un bun „preparator“ al dramei ce va surveni în scurtă vreme. Romacierul adaugă prozei muzicale un suspans din ce în ce mai accentuat, care frizează pe alocuri senzaţionalismul şi kitschul. (...)

Roman hibrid şi inegal, muzical şi simbolic (simboluri construite cu grijă, cel al corbului, dar şi simbolistica religioasă angelic versus diabolic, la care trimite mănăstirea franciscană ori numele lui Anghel, ca şi episodul biblic al „picioarelor desculţe“, transformat de Prada într-o formă de pedeapsă sadică), dar în egală măsură senzaţional şi gastronomic (găsim aici reţete culinare sofisticate, aşa cum se întîmpla şi la Cristian Teodorescu), Mierla neagră impune graţie unei atmosfere puternice, obsedante, în care se rotesc pînă la exces (stilistic, de intrigă) fantasmele erotice şi fantasmele răzbunării.

 Radu Ţuculescu, Mierla neagră, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 296 p.

Apărut în Observator cultural nr. 799/20.11.2015 

In memoriam David Bowie

David Bowie sau "(pop-)rockul dandy", David Bowie, artistul transgen, superb, inegalabil:

Sărbători fericite!

Din redacţia "Observator cultural", în ajun de sărbători.
Sărbători fericite vă doresc!

Fotografii de Silvia Dumitrache

Două recomandări literare din 2015 pentru revista SUB25

2015 a fost un an foarte bun pentru romanul românesc contemporan: au publicat cărţi prozatori de calibru (în mare parte din generaţia optzecistă, a scriitorilor debutaţi în anii ’80): Cristian Teodorescu, Alexandru Vlad, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany, Radu Ţuculescu, Ion Iovan, Radu Aldulescu, Marin-Mălaicu Hondrari.

Dacă e să aleg (doar) două recomandări, vă propun  Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui de Cristian Teodorescu (Editura Cartea Românească), pe de o parte, iar pe de alta, Omul de la fereastră de Alexandru Vlad (Editura Charmides). Două romane extraordinare, de vârf, cărţi scrise de doi optzecişti cu temperamente extrem de diferite (muntean, respectiv ardelean), care se fixează asupra primilor ani postcomunişti, de capitalism incipient şi confuz, dar în strânsă legătură, de fapt, cu vechile structuri comuniste, persistente.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui reprezintă un adevărat „manual” de presă, după 1990 (Cristian Teodorescu avînd o bogată experienţă publicistică la activ), dar şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii aceia haotici, sau „romantici”, dacă vreţi, în care arivismul, ascensiunea socială şi politică se puteau produce peste noapte. Cinic, satiric şi necruţător, romanul nu duce lipsă de suspans (e anchetată o crimă) şi are o galerie de personaje de neuitat (oameni de afaceri, de presă, poliţişti, diverse tipologii feminine), începând cu protagonistul, supranumit Câinele, pentru simţul său olfactiv ieşit din comun: fost chimist în perioada comunistă, devine după ’90 patronul unei reviste de gastronomie de mare succes, fiindcă îşi ia cîţiva asociaţi bine plasaţi (politicieni şi avocaţi) şi cu un trecut nu tocmai curat. Nu lipsesc, evident, nici intrigile amoroase.

Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.

Omul de la fereastră surprinde, în fond, aceeaşi perioadă (plus mineriadele, Piaţa Universităţii), dar cu incursiuni în trecut. Protagonistul, Adam, rătăceşte, la începutul anilor ’90, prin Cluj şi Bucureşti, ajungând până în Germania, în căutarea surorii sale, Monika. Avem de-a face cu un roman citadin şi introspectiv, într-o anumită măsură camilpetrescian (roman al „dosarelor de existenţe“), cosmopolit şi – pe deasupra – pigmentat puternic, senzaţionalist, de o iubire frăţească la limita incestului. Cei doi fraţi fug, în acelaşi timp, de un trecut care i-a marcat (imaginea acestui trecut e chiar tatăl lor, fost informator al Securităţii), dar şi de o atracţie aproape incestuoasă pe care o resimt unul faţă de celălalt. Şi mai e un personaj interesant, (Mircea) Rainer, sculptorul de geniu (maestru fascinant, care se ratează în Germania), cel pe care Monika îl va părăsi, într-un final, în Germania. Adam o regăseşte pentru a-i spune o lungă poveste de familie, povestea tatălui informator şi a lui Rainer – ţinta notelor informative ale tatălui, cel care va răsturna spectaculos  jocul victimă-turnător. Suferinţa, în moduri diferite, a Monikăi, dar şi a lui Adam pare să fie, în cele din urmă, singura cale de acces la iubirea frăţească. Un roman sofisticat, de fineţe psihologică. 

Alexandru Vlad, Omul de la fereastră (roman cu anexe), Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 262 p.

Apărut aici.