Lansări la Bookfest 2015

Lansare Léonora Miano, Anotimpul umbrei, Editura Ibu, 2015. Alături de Chloé Becqueriaux (Institutul Francez), Alexandru Matei, Ioana Rosenberg (Editura Ibu) (de la stânga la dreapta):

Lansare Moartea lui Siegfried de Octavian Soviany, Editura Cartea Românească, 2015. Alături de Luminiţa Corneanu, Octavian Soviany şi Ana-Maria Tabarcă (Editura Polirom):

De weekend

Scrisul ca singurătate, scrisul ca ceremonial

Radu Mareş (n. 1941) este un prozator clujean cu state vechi şi multe cărţi la activ (romane şi proză scurtă). Debutat în 1972 (cu romanul Anna sau pasărea paradisului), el a publicat în 2012 romanul Deplasarea spre roşu (Polirom), iar în 2014 a revenit cu volumul de proză scurtă Sindromul Robinson (tot la Polirom). La acesta din urmă mă voi opri aici.

Sindromul Robinson este un volum aş spune simptomatic nu numai pentru resurecţia prozei scurte româneşti în ultimii ani – despre care s-a vorbit destul de mult în ultima vreme –, dar şi pentru reluarea, inedită totuşi, în acest caz, a ceremonialului povestirii. Radu Mareş este, în această carte, un povestitor tacticos, ceremonios până la pedanterie, cu tabieturi ale scrisului – fumatul pipei şi cultivarea singurătăţii, a aşa-numitului aici „sindrom Robinson” –, un prozator, pe de altă parte, perfect conştient de actul scrisului, care dublează evenimenţialul – precar, de regulă – de autoreferenţialitate, de referire la procesul scrisului, de surprindere în act a scrisului.

În acest punct, al autoreferenţialităţii ca gest major al acestor proze, m-a frapat asemănarea – care nu are cauze directe – cu preocuparea pentru procesul scrisului şi pentru producerea textului a grupului optzecist bucureştean, în anii ’80. În orice caz, Sindromul Robinson, proza omonimă şi piesa de rezistenţă a volumului, este – ca altădată la Nedelciu – surprinderea procesului de scriere şi de reflecţie asupra textului, de surprindere în scris – prin indicaţii explicite, repetate, de tipul „notez şi asta” – a modului în care se desfăşoară procesul creaţiei, a reflecţiei pe marginea soluţiilor narative, descriptive etc., a gradului lor de previzibilitate vs insolit, într-un cuvânt dramatizarea actului scrisului, cu tot cu tabieturile sale, dar şi cu redarea unor episoade narative propriu-zise, fragmentare, diverse, în care memoria personală îşi dispută teritoriul cu intruziunile fantasticului.

Izolat în „bordeiul” lui din mijlocul pădurii (o moştenire, pare-se, în urma unui proces), în plin viscol şi ninsoare, scriitorul-narator se întreabă: „Mi-am făcut, până la urmă, şi propriul proces din poziţie de acuzat. Ce sperasem amânând atâta plecarea? Nu jinduisem exact după acest decor cu ninsori dezlănţuite, troiene şi viscole? În definitiv, pentru final erau necesare un artificiu sau o răsturnare sau o schimbare de turaţie narativă, o buclă cvasionirică, o ieşire din monotonia previzibilului, ceva deocamdată ilizibil în bezna din jur, în care doar pâlpâirea roşiatică a focului marca o oarecare continuitate” (p. 92). Ei bine, exact asta se va întâmpla mai departe în text, un avertisment pe care prozatorul ni-l serveşte pe post de mise en abyme: notaţiile sale zilnice, în orele dimineţii, după „prima pipă” a zilei, pândite de stagnare în episodul femeii bătrâne care cade ân apă (proiecţie a figurii mamei şi a unor evenimente ce ţin de memoria personală, de copilărie), iau brusc o turnură „cvasionirică”, fantastică – episodul tinerei ţigăncuşe, o fetiţă-femeie, pe care o salvează, în plin viscol, dintr-un Audi rătăcit pe drumurile puţin circulate ale zonei de pădure în care se află „bordeiul”. Poate fi vorba – la fel ca în prima proză, O bătaie în uşă – de o fantasmă erotică, dar şi de o fantasmă ce încarnează teama naratorului de ţigani, văzuţi ca barbari, sălbatici (ştie de la mama lui că „nu trebuie să-ţi faci de lucru cu ţiganii”), celălalt (străin, misterios, violent). Ambele fantasme îmbracă figura acestei ţigăncuşe de 10-12 ani, cu plete blonde, unghii vopsite în verde, haine şi parfum ostentativ scumpe, zăcând inconştientă, în plin viscol, la volanul unui Audi cu tapiţerie de piele roz... Refugiată în odaia lui încălzită, naratorul-scriitor recurge la autocitare şi metatext, marcând în acelaşi timp erotismul prezenţei feminine: „Într-o carte mai veche am mai descris asta: cum se încarcă aerul din odaie de energie electrostatică atunci când intră pe uşă prima oară o femeie. Pentru notele pe care am decis să le pun cap la cap în partea finală a dării mele de seamă voi folosi ca introducere autocitatul (...). Sper totuşi să sugerez astfel starea necomună de tensiune şi oboseală stratificată, cu o durere surdă în pielea aproape degerată, de totală descurajare în câteva rânduri în care – notez şi asta – se va insinua intermitent şi curiozitatea specială, foarte bizar colorată empatic, a scriitorului” (p.103).

De altfel, prozatorul ţine să aibă întotdeauna toate uneltele literare la vedere: Sindromul Robinson e ca un şantier de lucru – în care se fac „dări de seamă”, „notaţii”, se povestesc „episoade” (sunt termenii autorului) –, actul scrisului este ca un work in progress, un drum al cărui capăt rămâne de descoperit: „Consemnez aceste etape – scrie Radu Mareş – tocmai pentru a face evident că sunt ale unui drum care nu ştiu unde duce” (p. 92). Trebuie spus, pe de altă parte, că scriitorul face un joc subtil între real şi ficţiune, amestecă notaţiile de jurnal al scrisului cu intruziuni ale fantasticului (momentul în care aude, prin viscol, sunetul unui claxon şi o găseşte apoi pe fată, inconştientă, în maşina blocată în nămeţi) pentru a obţine – cum o declară explicit – insolitarea şi imprevizibilitatea textului. Pentru aceasta, uzează de tehnici precum secvenţele narative fără continuitate, elipsele, eludarea răspunsurilor la enigmele narative pe care le propune (fata refuză să răspundă, de pildă, la orice întrebare a naratorului), întreţinând până la capăt – uneori destul de artificial, de căutat, de facil – misterul. În Sindromul Robinson nu vom şti niciodată ce anume căuta fata în pădure la ora şi pe vremea aceea: spre zori, şatra de ţigani, alertată, pare-se, de fată prin telefon, năvăleşte în casa naratorului pentru a o recupera. Nici ei nu rostesc nimic, e doar o simplă coregrafie a prezenţelor, atitudinilor, gesturilor. Iar când naratorul e cât pe ce să obţină o pistă, un răspuns, din imprudenţă ratează orice şansă de comunicare cu unul dintre ţigani, rămas ultimul în încăpere; acesta nu face decât să extragă o foaie din teanc şi să citească provocator, închizând bucla textului – „voce aspră, lectură cursivă, fără intonaţie” – chiar începutul prozei. Sigur, prozatorul face aici un clin d’oeil cititorului avizat.

O bătaie în uşă, prima proză din carte, e o proză de atmosferă, care virează către fantastic, prin bruiarea finală a pistelor, prin risipirea tutror indiciilor presărate pe parcurs: personajul-narator (bănuim că scriitor, deşi în ochii gazdelor trece drept marinar) se cazează pentru trei zile de vacanţă la pensiunea izolată a lui Eleni (pe o insulă grecească, pare-se). A doua zi îşi face apariţia o misterioasă Eleni tânără (de vreo 16 ani) şi... însărcinată, care face plajă şi băi în mare sub ochii personajului-narator. Conotaţia erotică este, iarăşi, evidentă; ei i se adaugă şi altele, simbolice: tentaţia, interdicţia, păcatul. Interesant este şi episodul – metatextual, evident – în care, cu o zi înainte de plecare, tânăra Eleni încearcă să-l seducă şi îi cere să-i spună o poveste despre un străin care „într-o seară, bate la o uşă”. Cu secvenţa aceasta (şi cele două scurte parabole ale naratorului, despre faptul că „existenţa noastră în lume e goală de sens, absurdă şi moartea la fel”) se închide, din nou, bucla textului. Finalul adăugat instaurează misterul: revenit după un an, protagonistul află că pensiunea lui Eleni a sărit în aer şi că proprietara, oricum, locuise de când se ştia singură, doar cu... un motan negru (conotaţia diabolică e transparentă).

Un alt lucru interesant este reprezentat de aluziile la comunism – fine, de om care a cunoscut bine despre ce vorbeşte –, pe tot parcursul cărţii, iar în proza a patra (finală), Linii şi cercuri, comunismul, în ultimele lui zile, agonice, este chiar contextul în care se desfăşoară povestirea. De la aluziile la un absent/ posibil personaj masculin în O bătaie ân uşă care citeşte cărticica roşie a lui Mao (cu creionul în mână!) la casa burgheză, cu o bibliotecă impresionantă a bătrânului prieten Al (din a treia proză, Antimetafizica), despre care se spune că, în anii ’70, acolo „se simţea în ambianţă un parfum de irealitate necomunistă, chiar şi în mirosul muzeistic, subtil şi dulceag, de casă bătrânească, de hârtie veche şi de camfor”, referinţele la comunism se amplifică în proza finală, Linii şi cercuri.

În Linii şi cercuri, care e o povestire cu ramă (în ramă scriitorul o introduce pe Irina, proprietara româncă a unui bistrou din Veneţia, cea care-i furnizează materialul/episoadele povestirii), evenimentele narate se petrec exact în ultimele zile ale regimului comunist, premergătoare revoluţiei din 1989. Magistrală e redarea stărilor Irinei (chiar din perspectiva ei), atât de specifice traiului de zi cu zi în comunism: frică, nesiguranţă continuă, suspiciune faţă de cei din jur, stare continuă de vigilenţă, care conduc, finalmente, la o teribilă însingurare şi izolare. Irina e fata unui înalt oficial comunist (presupunem), la fel probabil şi Doru (Cornelius Sprinţeroiu), prietenul său din copilărie (de la grădiniţa germană), împreună cu care alcătuieşte – de ochii lumii – un cuplu inedit (altfel, frumosul Doru este... homosexual). Povestirea este sinuoasă şi întinde capcane cititorului, iar lucrurile capătă oarece limpezime abia la relectură: deducem că Irina – educată de tatăl ei autoritar (cu funcţie misterioasă) să fie mefientă şi vigilentă ân societate, să adopte în permanenţă măşti – este, de fapt, o victimă, şi a tatălui, dar mai ales a prietenului şi confidentului ei, Doru – care, în zilele Revoluţiei, se dovedeşte a fi fost un posibil colaborator al Securităţii (alături de un alt personaj, episodic, volubilul Oncică). Radu Mareş speculează aici anumite episoade şocante ale Revoluţiei, imaginând moartea prin decapitare a unui soldat (taxat drept terorist) de care Irina se îndrăgostise, fără să-i cunoască identitatea. Finalul e, fireşte, ambiguu. Rămân o mulţime de detalii de epocă, preţioase, care nu ştiu cât vor mai fi de recognoscibile pentru un cititor tânăr de azi: limbajul codat (vezi Oncică şi „incidentul” maşinilor Lada pline cu ruşi, în preziua Revoluţiei), ascultarea telefoanelor, plus o întreagă atmosferă de pândă, suspiciune şi tensiune.

Antimetafizica este, în ce-o priveşte, o „şaradă”, cu termenul furnizat personajului-narator (tot scriitor, acelaşi alter ego, în fond) de prietenul său, Al. Ajuns la bătrâneţe, deposedat, în anii ’90, de enorma şi preţioasa lui bibliotecă, cu casa veche golită de mobile şi amintiri (pentru că fiicei, plecate „dincolo”, nu-i mai fac trebuinţă), Al îi dăruieşte naratorului – pentru a-i servi ca sursă de inspiraţie la scris – o broşură „cu valoare bibliofilă de raritate”, un „manual de folosire” a unui... aparat folosit în penitenciarele americane pentru excuţia condamnaţilor la moarte (Gas Chamber Procedure Check Sheet): „antimetafizica” ar fi, astfel, o reducere a „metafizicii” morţii la pura procedură mecanică, în 47 de timpi, a aparatului care provoacă moartea condamnatului...

Volumul lui Radu Mareş – cu proze sofisticate, autoreferenţiale, circulare – este un volum pe care îl vor (de)gusta cu precădere cititorii avizaţi, atenţi la ceremonialul scrisului, al povestirii, la circularitatea textelor (buclele narative). Motivul central, care leagă cele patru proze, este, aşadar, singurătatea – cu diverse conotaţii, de la un text la altul (de la refugiul necesar al scriitorului la claustrarea forţată, izolarea chinuitoare). Sindromul Robinson reprezintă, însă, dincolo de orice altceva, cu voluptate, gestul tacticos, ceremonios, al singurătăţii scrisului. 

Radu Mareş, Sindromul Robinson (proze), Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd”, Iaşi, 2014

Apărut în Observator cultural nr. 767-768/ aprilie 2015

 

Interviu cu Silvia Colfescu, directorul Editurii Vremea

                                                                          @ Lazăr Dinu

Silvia Colfescu este directorul Editurii Vremea – editură care împlineşte anul acesta 25 de ani de existenţă. Lucru remarcabil, cu atât mai mult cu cât Editura Vremea este o editură mică, de nişă, creată în 1990 din pasiune pentru carte şi cu entuziasmul „romantic” al intelectualului român scăpat din dictatura comunistă şi ajuns să cunoască, în sfârşit, libertatea de expresie şi societatea de piaţă (întâi cu avantajele, apoi cu riscurile/ dificultăţile lor). Silvia Colfescu este, în acelaşi timp, şi scriitoare, prin fermecătorul volum cu pretext memorialistic Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (Vremea, 2013) – de altfel, farmecul interlocutoarei Silvia Colfescu nu e cu nimic mai prejos decât farmecul povestitoarei din carte. Mai multe – în interviul de mai jos.

 

„Nu e ușor să ții la suprafață o corăbioară fragilă cum e o editură mică”

Interviu cu editoarea Silvia Colfescu

 

Cum aţi început „aventura” aceasta de editor pe cont propriu, în postcomunism? Cum era atunci şi cum este acum? Ce s-a/aţi pierdut, ce s-a/aţi câştigat?

Am început această aventură în 1990, cu inconștiență și cu entuziasm. Era prima oară în viață când puteam să fac exact ce voiam, fără să țin seama de considerente străine de voința mea. Copilul care umbla pe stradă citind și izbindu-se de trecători, care citea noaptea cu lanterna sub pătură, care venera cuvântul scris, nici nu visase că ar putea vreodată să ajungă făuritor de cărți. Elanul fantast cu care am pornit nu se poate compara decât cu cel mai stelar moment din viața mea, cel în care, în seara de 21 decembrie 1989, am citit pe zidul Universității „Jos cizmarul”, „Jos analfabeta”, și am strigat împotriva comunismului împreună cu miile de oameni adunați în piață. Dragostea pentru carte pe care o nutream în vremea aceea nu s-a schimbat. Și atunci, ca și acum, apariția unei cărți la care țin înseamnă o izbândă asupra opreliștilor sorții, asupra nimicului. Ce am pierdut? O parte din iluzii, desigur. Nu toate, pentru că, dacă n-ar mai rămâne o parte din acest tezaur, nimic n-ar mai exista. Ce am câștigat? Experiență, tărie, convingerea că totul poate fi obținut prin perseverență, prin hotărârea neclintită de a face ceea ce dorești să faci și de a nu te lăsa descurajat de nimic.   

Ne puteţi vorbi puţin despre profilul, colecţiile, direcţiile Editurii Vremea? Ce aţi învăţat din experienţa de editor pe care aţi acumulat-o (legat de piaţa de carte etc.)?

Vremea este mai curând o editură de nișă: colecțiile care ne fac brandul sunt FID – Fapte, Idei, Documente, în care publicăm… bineînțeles, documente, în special legate de istoria recentă a României, eseuri, memorii. Este cea mai veche colecție de marcă a noastră și au apărut multe titluri sub sigla ei, între care cărți remarcabile și devenite foarte rare și căutate, cum ar fi culegerile de documente ale proceselor „reeducării” de la Pitești, Lucrețiu Pătrășcanu, Toma Arnăuțoiu și grupul de la Nucșoara, Noica-Pillat-Steinhardt etc., Iuliu Maniu și altele. O altă colecție care a atras aprecierea publicului este Planeta București, dedicată ființei orașului nostru. Se pare că mulți își iubesc orașul, chiar dacă, la prima vedere, n-ai crede. În jurul lumii, o colecție de ghiduri de călătorie, mici și precise, este, de asemenea, cunoscută de publicul nostru. Din când în când, publicăm și literatură, proză și poezie, dar nu aceasta este direcția noastră principală, pentru că există mari edituri specializate în acest domeniu și Vremea nu este percepută de public ca fiind o editură dedicată literaturii pure. Piața de carte din România e ca o mare capricioasă, nu e ușor să ții la suprafață o corăbioară fragilă cum e o editură mică. Dar, cu timpul, am învățat să ne pliem la cererile pieței fără să facem concesii nedemne, pentru că, la urma urmelor, editorul este obligat să fie atent la nevoile publicului, dar, în același timp, să încerce să-i orienteze gustul și criteriile de selecție.

Vă căutaţi dvs. autorii sau vă caută ei pe dvs.?

În general, autorii sunt cei care-și caută editorul pe care-l consideră potrivit cărții lor. Ceea ce nu înseamnă că, uneori – rar, e drept –, nu solicităm noi înșine un autor care ni se pare că s-ar încadra în profilul nostru. Pe de altă parte, deseori un autor a publicat deja la o anumită editură și ar fi lipsit de fair play față de un coleg să încerci să atragi scriitorul în altă parte. Așa că, din punctul nostru de vedere, cel mai sănătos este să aștepți ca autorul să se hotărască  singur asupra editurii pe care ar prefera-o. Întotdeauna am gândit că pe lume sunt destule cărți și nu merită să te încrâncenezi să publici una anume, cu riscul de a face un gest să zicem neelegant.       

Cum se descurcă o editură mică pe piaţă acum? Aţi încuraja astăzi pe cel care s-ar decide să înfiinţeze o (mică) editură?

Da. Dacă dorește din toată inima să se dedice acestei activități, dacă simte că i se umple viața de bucurie atunci când dă o formă concretă, palpabilă textului scris, când trăiește printre cărți, dincolo de orice alte considerente materiale, sociale sau oricare ar fi, l-aș încuraja pe cel care s-ar decide să înființeze o editură. Nu merită să trăiești abținându-te să faci însuși lucrul care ți-ar bucura sufletul cel mai mult. Dar dacă s-ar încumeta cineva să se arunce în vâltorile editării în speranța unui câștig material, l-aș sfătui să nu încerce. Ar trebui să se înțeleagă de către toată lumea că, mai ales în momentul de față și aici, o editură nu este deloc o afacere rentabilă. Greutățile pe care le înfruntă toți editorii (și librarii), falimentele, datoriile demonstrează adevărul acestei aserțiuni. O editură, mare sau mică, este în momentul de față o întreprindere care oferă pe piața românească o marfă greu vandabilă, nedorită de marea majoritate a publicului, care se afundă din ce în ce mai mult în clisa unei vieți lipsite de rafinament și de profunzimi, orientată spre bucurii grosolane, primare. Un asemenea public disprețuiește lectura – de aici precaritatea existenței editurilor și fragilitatea lor materială. Nu este momentul să înființezi o editură dacă ea nu-ți aduce un mod de viață care să corespundă unei dorințe adânci și sincere și dacă nu ești dispus să te mulțumești cu acest unic avantaj. 

Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (cartea pe care aţi publicat-o în 2013 la editura dvs.) concentrează o experienţă de familie, o experienţă personală – şi o galerie de personaje feminine uluitoare, din burghezia interbelică, scăpătată în comunism. Cât aţi cunoscut din acea epocă, cum vă raportaţi la ea, aveţi „nostalgia interbelicului”? Veţi face o continuare acestui mic volum absolut fermecător?

Am cunoscut acea epocă pentru că, întâmplător, prin construcție, am antenele care au receptat atmosfera specifică, esența acelei epoci. Așa că, din jumătăți de cuvinte, din gesturi discrete, am deslușit adeseori adevăruri care, în general, erau trecute cu vederea ca fiind neimportante sau, mai mult, primejdioase. Nu am „nostalgia interbelicului” pentru că, obiectiv, nu totul era frumos în acea perioadă. Dar uneori am o undă de regret că nu am apucat acele vremuri și nu am experimentat modul acela de viață, deși poate că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc multă vreme așa. De fapt, prefer să trăiesc în timpul care mi-a fost dat. Cât despre continuarea acelei cărțulii, aș vrea foarte mult să găsesc timpul și puterea să o scriu. Poate.  

                                                      Silvia Colfescu, cu pălărie de epocă

Dacă ar fi să regretaţi ceva ce s-a pierdut din acea epocă – în toţi aceşti ani (de comunism şi postcomunism), care ar fi acel lucru?

Tihna elegantă. Acel mod de a-ți permite răgazuri în care, făcând mici gesturi familiare și vag inutile, să acumulezi energie vitală. Recitirea pe îndelete a unei cărți iubite, de pildă, în singurătatea calmă a unei încăperi pline de lucruri și de amintiri dragi, în compania unei cești frumoase de ceai sau a unui păhărel de cristal în care să lași un deget de coniac fin să parfumeze îndelung aerul. Sau statul de vorbă, fără grabă, cu un prieten vechi, fără să ai senzația sfâșietoare a trecerii inexorabile a unui timp în care poți sau trebuie să faci altceva, ceva urgent și necesar. Nu mai am timp să recitesc. Aproape că nu mai am timp să citesc altceva decât ce e strict necesar pentru editură. Nu mai am timp să stau de vorbă pe îndelete cu vechii prieteni. Astăzi timpul trece ca fulgerul, în ritmul trepidant în care trăim. Paradoxal, în comunism nu era chiar așa. Autoritățile aveau grijă să ne împiedice să facem orice ne-ar fi făcut cu adevărat plăcere, deseori inclusiv o muncă plăcută, așa că aveam parcă mai multe răgazuri.

Editura Vremea are colecția „Planeta București”, sunteți, cred, o pasionată de vechiul București. Cum arată Bucureștiul dvs. interior, cum l-ați cunoscut, ce „istorioare” fabuloase, personale, aveți cu el?

Un București interior nu poate arăta altfel decât este orașul în realitate: un amestec unic de bine și de rău, de frumusețe pură și de hidoșenie dezlănțuită, de cruzime și blândețe, ca orice lucru perfect în imperfecțiunea lui, creat de om. Un caleidoscop scânteietor. La fel de fascinant în oricare dintre clipele istoriei sale; numai proporția ingredientelor diferă, în funcție de secol sau de an. Istorioarele mele personale cu orașul n-ar încăpea în granițele unui interviu. Și poate că nu au semnificație decât pentru mine. Poate că entuziasmul și dragostea mea pentru București ar părea cuiva stupide sau nefondate. Destul să spun că, atunci când am ocazia să pun pe raft o carte nouă despre București, mi se pare că mi-am mai îndeplinit o parte dintr-o datorie imensă față de el.

Cum vă raportaţi la lumea de azi – ca un om care a cunoscut multe la viaţa lui? Sunteţi o moralistă, o nostalgică, o pesimistă etc.?

Nici gând. Cred că sunt un spectator interesat. Apreciez enorm spectacolul pestriț al lumii, al caracterelor, al faptelor care se înlănțuiesc după motivații pe care încerc să le discern, al dramelor, al ridiculului omniprezent. Mă feresc să judec, deși uneori, involuntar, par să o fac. Dar adevărul este că mă bucur de orice detaliu, indiferent de culoare și tot ce mă înconjoară mi se pare egal interesant, fără să simt nevoia să mă amestec în mersul lucrurilor. 

Aveţi o mătuşă preferată, din galeria „mătuşilor fabuloase”? De ce?

Gia. Pentru curaj. Pentru chipul impenetrabil pe care l-a opus avatarurilor acestei lumi timp de decenii. Pentru simțul umorului: îți trebuie un simț al umorului considerabil ca să înfrunți în acest fel soarta potrivnică.

Ce vă face să mergeţi înainte – cu editura şi aşa, în general?

Bucuria de a trăi așa cum am norocul să trăiesc. Spunea cineva care mă cunoaște că e sigur că, la 99 de ani, voi intra, cocârjată și șchiopătând, în redacție și, fără să ridic vocea (ceea ce pare cu atât mai sever), voi întreba calm: „Cine a lăsat greșeala de literă de la pagina 53? De ce a ieșit albastrul la copertă atât de mohorât? De ce încă nu s-a livrat comanda la librăria cutare?”. Să sperăm că așa va fi…

Apărut pe Bookaholic

 

Prietenul meu Alexandru Vlad - evocare de Radu Niciporuc

Preiau aici o evocare frumoasă, plină de emoţie, a lui Alexandru Vlad de către prozatorul şi prietenul său Radu Niciporuc. Plus un film cu Alexandru Vlad (invitat, la Cluj, la emisiunea realizată de Horea Poenar):

Prietenul meu Alexandru Vlad

Radu Niciporuc

Pe la mijlocul lui mai, începusem să umblăm cu Gaudeamusul pe la locuinţele profesorilor, dar şi prin parcuri şi pe străzi, unde se întîmpla să ne întîlnim cu grupuri de la alte licee. La o asemenea întîlnire, un băiat de statură mijlocie, cu o claie de păr cîrlionţat şi ochi mici, uşor înclinaţi, m-a întrebat: „Nu cumva eşti prietenul lui Dorel? Eu sînt Vlad“ – şi mi-a întins nişte degete nehotărîte şi o palmă îngustă, parcă făcută să manevreze pixuri şi creioane. Apoi, în vara aceea lungă, prea lungă, după admiteri cemi păruseră şi mai lungi, ne-am intersectat în diferite locuri, salut! salut!, pînă într-o zi, cînd mi-a înfipt arătătorul în piept, undeva în Piaţa „Mihai Viteazu“, lîngă un cilindru cu afişe care există şi astăzi: „Bătrîne, fii atent“, zise, şi scoase un carneţel cu pătrăţele, şi-mi arătă nişte propoziţii scrise îngrijit, nu foarte aplecate, dar greu de descifrat. Se apucă să mi le declame, cu suişuri şi coborîşuri, erau despre o pisică, despre un zid, de - spre un cimitir, nu înţelegeam cum încăpuseră toate, în doi centimetri de text. După care ochii i se făcură şi mai mici, cercetîndu-mă: „Ce zici?“ Nu ştiam ce să zic, nu auzisem şi nici nu citisem pînă atunci asemenea propoziţii, şi i-am cerut să mi le mai citească o dată. A zîmbit mulţumit şi a dat din cap:

„– Bine, bătrîne, data viitoare! Acum mergem la o cafea!“.

Să bei în vremurile acelea o cafea nu era încă aventura ce urma să devină nu peste mult timp. Dar să bei una bună, şi chiar fără să plăteşti, era un lucru pe care doar Sandu Vlad putea să-l pună la cale.

Mă declarasem falit încă de la bun început. „Nici eu n-am bani“, a zis el, „şi n-am de vreo săptămînă! Dar cunosc nişte fete care îmi dau pe datorie!“ Toate aveau nume scurte: Ani, Mery, Vicky. Ştia în ce tură lucra fiecare, am luat-o înapoi, spre centru, şi a găsit-o pe una dintre ele. A adus cafelele cu un aer victorios, a scos dintr-un fund de buzunar un Carpaţi terfelit, şi a început descusutul: „Cîţi Updikeuri ai?“ sau „Cîţi de Conrad ai în englezeşte?“.

Nu cred că pe atunci ştiam să mă prefac, nu ştiam mai nimic despre ipocrizie, şi cred că nici înţelesul cuvîntului nu-mi era prea clar. Sandu s-a purtat cu mine ca un frate mai mare, mi-a explicat cum stau lucrurile, a citit în ochii mei admiraţia pe care i-o purtasem din prima clipă, fără să-i fi dat vreodată prilejul să se îndoiască de ea. Ea anula întotdeauna orice explicaţie şi-i garanta libertatea într-un oraş care, în anii aceia, nu se ferea să-l traumatizeze. 

Nu l-am întrebat nici unde locuia, nici cine erau părinţii lui sau de ce părea atît de hăituit, ne întîlneam întîmplător, la un colţ de stradă, unde îşi scotea întotdeauna carneţelul cu pătrăţele, şi o parte din paragrafele de atunci aveam să le recunosc mai tîrziu, aproape intacte, în Aripa grifonului sau în Drumul spre Polul Sud.

Apogeul acelor întîlniri a fost în ziua debutului său în Echinox, cînd şi-a fluturat revista – de pe cealaltă parte a străzii – pe dea - supra capului, şi după ce a traversat şi m-am dumirit despre ce era vorba, i-am adus la cunoştinţă, cu o figură străină de zîmbete, că trebuie să serbăm evenimentul. M-a privit oblic, micşorîndu-şi ochii, cum făcea mereu cînd avea impresia că-l iei peste picior sau cînd îl contraria ceva şi în prima secundă nu ştia ce să creadă. Atunci i-am explicat, în cîteva cuvinte, planul: aveam să scot din garaj maşina familiei, şi să ne repezim pînă la Turda, cu clienţi care aşteptau la ia-mă, nene! Trei la dus, trei la întors, 60 de lei! O avere! L-am sedus pe loc, şi drumul acela a fost pentru noi ca un certificat de prietenie pe viaţă! Unul pe care l-am tot reînnoit la răstimpuri, dar fără să ne propunem vreodată.

Ne-am tot întîlnit, desigur, în anii noştri de studenţie – rectilinii şi plictisitori ai mei, întortocheaţi şi imprevizibili ai lui –, în tot felul de locuri şi de împrejurări, dar niciodată n-am vorbit despre asta, ni se părea un lucru firesc, prietenia adevărată, zicea Vlad, la modul general sau, mă rog, despre altcineva, dar nu despre noi, trebuie să suporte încercarea aşteptării: ai un prieten doar atîta timp cît ştii să-l aştepţi şi el ştie să te aştepte!

La una dintre întîlnirile noastre la colţ de stradă, m-a întrebat dacă pot să-l duc la lac. 

Nu ştiam despre ce lac vorbea, dar am luat maşina şi am plecat. Era sfîrşit de iulie şi cînd am ajuns la Chinteni, peste lacul ale cărui margini erau căptuşite, din loc în loc, cu păpurişuri şi trestii, se lăsase înserarea. S-a uitat după un loc pe care îl ştia şi mi-a făcut semn să opresc. S-a dezbrăcat, a intrat în apă, a mers o vreme pe vîrfuri, apoi şi-a făcut vînt spre mijlocul lacului. Am intrat şi eu în apa lui călduţă, răscolind cu tălpile mîlul şi simţindu- l între dinţi cînd am început să înot. La un moment dat, ne-am oprit şi am făcut pluta. Era atîta linişte în apă şi în seara de deasupra ei încît pînă şi respiraţiile noastre păreau intruzive. Probabil că era chiar liniştea pe care o căutase mereu, pînă în ultima clipă. Mai tîrziu am aflat că fusese ziua lui.

Episoade de acest fel s-au tot adunat în tinereţea noastră pînă destul de tîrziu, cînd istoria a intrat brusc într-o fază de convulsii, şi viaţa prietenului meu a început să se aşeze. 

Dar pînă atunci, totuşi, cum a izbutit băiatul acesta, care părea să aibă darul ubicuităţii, să citească atîtea cărţi, să jongleze cu atîtea personaje – discuţiile lui cu Marius Jucan, despre Henry James şi O coardă prea întinsă m-au urmărit ani de zile –, să lucreze ba la anticariat, ba ca profesor suplinitor la ţară, ba ca magazioner la clubul de fotbal al oraşului, ba ca funcţionar la UAP, ba să facă pe dactilografa la întreprinderea orăşenească de transport auto, ba să dispară cîte-o săptămînă, la Teofil sau pe Vlădeasa, sau pe tot felul de şantiere, de unde se întorcea cu pantofii găuriţi, dar cu carneţelele pline de însemnări. Şi apoi unde, şi cînd, şi cum scotea din ele povestirile care mă fermecau? Nici atunci şi nici mai tîrziu, cînd îl vizitam deja în apartamentul în care locuia cu Maria şi cei doi fii ai lor, nu l-am întrebat în ce moment al zilei scria, ştiam, simţeam că era un secret al lui, la care ţinea ca la o magie ce nu trebuia tulburată.

Nu ştiu dacă celorlaţi prieteni pe care îi avea li se întîmpla la fel, dar mie libertatea lui mi se transmitea fără nici un efort, tot ceea ce făcea mi se părea firesc şi de la sine înţeles. Odată, la unul din colţurile de stradă unde îmi citise cîndva din carneţelul lui cu pătrăţele, l-am văzut făcînd acelaşi lucru cu unul din băieţii din Venezuela, sosiţi la studii, la una dintre facultăţile clujene. Am trecut pe lîngă ei, şi surîsul cu care Sandu m-a petrecut i l-am văzut nu pe buze, ci în priviri. Se împrietenise, în perioada aceea, şi cu cîţiva tineri greci, studenţi la Medicină, unul dintre ei invitîndu- l ulterior la Atena, prilej pentru Sandu de emoţii şi gînduri negre legate de serviciul paşapoarte. A avut însă noroc de o conjunctură favorabilă, „organele“ nu aveau chef, în perioada aceea, de conflicte cu mînuitorii de condeie, şi căutau, discret, să scape de ei. Drept pentru care acestora li se eliberau paşapoarte, dacă aveau inspiraţia să le ceară. Aşa s-a întîmplat că Vlad a putut să iasă pentru prima oară din ţară şi să scrie Atena, Atena, un jurnal de călătorie publicat mai tîrziu, dar trecut, din păcate, aproape neobservat.

Prietenia noastră a intrat într-o altă zodie în vara lui 1974, cînd, l-a repartiţia posturilor de la Politehnică, l-am ales pe cel ce mi se păruse mai atrăgător decît toate: Comanda - mentul flotei de pescuit oceanic – îmbarcare pe navele de pescuit. Nu ştiu de la cine a aflat, dar m-am pomenit cu el la uşă, la cîteva zile după repartiţie. Venise să mă ia la o cafea, la o cofetărie din preajma gării, unde ştia pe cineva. N-am vorbit prea multe, dar mă privea de parcă mă întorsesem deja din prima cursă. Îmi amintesc doar că, la un moment dat, mi-a spus:

„– Bătrîne, o să-l înţelegi acum mai bine pe Conrad! Şi o să-mi aduci o pipă!“.

Nu ştiu cîte pipe, cîte pălării de cowboy, cîte discuri şi cîte cărţi i-am adus de atunci – ah, ba da, de una îmi amintesc: o monografie Conrad, găsită din întîmplare la Seaman’s Club-ul din Hong Kong, o raritate în domeniu: cînd a văzut-o, ochii i-au strălucit şi parcă şi cele cîteva fire argintii din barbă îi deveniseră fosforescente – după cum nu ştiu de cîte ori mă chemase să-mi citească din ele sau din altele, să ascultăm muzică country sau să copiem filme, dar ştiu doar că, la sosire, primul telefon i-l dădeam lui.

Iar a doua zi, la Arizona, toţi prietenii săi ştiau că venise Marinarul. Căci generozitatea, luciditatea şi sensibilitatea prietenului meu, hrăneau pe toată lumea. Ştia să şi-i cultive, să nu-i pună în conflict şi să-l preţuiască pe fiecare pentru ceva ce numai el ştia. Foarte rar aveau loc şi trădări, dar ştia să treacă peste ele şi să sufere fără să fie şi altcineva incomodat de suferinţa lui. Cînd intram în cafenea şi nu-l găseam, eram descumpănit, şi ca mine, probabil şi ceilalţi.

După ce i-au apărut primele volume de povestiri şi apoi Frigul verii, a cîştigat tot mai multă stimă în interiorul breslei şi, treptat, viaţa i s-a cantonat într-o zonă lipsită de turbulenţe. A venit Revoluţia, s-a apucat de publicistică, una meşterită cu unelte foarte personale, articolele lui din ziare sau reviste fiind, de fapt, schiţe foarte vii şi cu finaluri imprevizibile. A început să facă traduceri din autorii săi preferaţi, Conrad, Graham Green, Henri Miller, Ross Macdonald, Alberto Manguel, Dashiell Hammett, Raymond Chandler, şi apoi şi-a împlinit visul de a avea o casă la ţară, unde, din primăvară şi pînă la primele brume ale toamnei, să se retragă la scris, la pescuit şi la umblat după ciuperci. În materie de ciuperci era as! Era în stare să-ţi vorbească despre toate soiurile ce se găseau în pădurile din împrejurimi, dar mai ales despre amanita cesareea, regina ciupercilor, cum o numea el, o raritate pe care şi el şi Maria ştiau s-o gătească la marea artă.

Cînd i-am povestit cum descoperisem la Lima, într-o librărie studenţească non-stop, Povestirile Evei Luna şi că citisem jumătate din carte acolo, pe loc, apucîndu-mă a doua zi s-o traduc, şi-a mijit ochii, aşa cum făcuse şi pe vremea carneţelului cu pătrăţele, şi mi-a spus:

„– Bătrîne, ţi-ai prins degetele în uşă! Să nu dai textul la publicat pînă nu-l văd şi eu!“.

Cînd m-am întors din următorul voiaj cu cartea tradusă, a rămas în oraş şi, vreme de două săptămîni, i-am citit-o cu voce tare, în fiecare dimineaţă, el urmărind textul după versiunea englezească şi cerîndu-mi, din cînd în cînd, lămuriri. Deschideam atunci originalul, îi citeam de acolo cuvîntul sau fraza, sau paragraful respectiv, reveneam la varianta românească, o compara cu cea englezească girată de autoare, şi zicea: „Bine! În regulă! Sau nu, nu e-n regulă, ăsta-i un turcism! Ce caută un turcism la Isabel Allende?“.

Prin felul în care cîntărea orice cuvînt şi-i analiza relaţiile cu celelalte din jur m-a făcut, în vara aceea, părtaş la o lecţie de traducere, de scris, de fapt, cum nu mi-a fost dat să întîlnesc pînă atunci, şi nici de atunci încoace.

Iar după cîţiva ani, cînd a citit Omul pierdut de Gómez de la Serna şi conversaţia lui don Julio cu Prego Gadea în Fascinaţia cuvintelor, mi-a spus doar atît: „Cred că poţi să faci cerere la Uniune!“.

Prietenia noastră nu s-a resimţit nici o clipă de pe urma faptului că devenise un scriitor cunoscut, cel puţin în breaslă, că dădea interviuri la posturi de radio sau la televiziuni, că primea premii, că era invitat la festivaluri. Pentru cît de talentat şi de pasionat era de literatură, toate mi se păreau insuficiente. Aş fi vrut ca scrisul său atît de viu şi de rafinat să-l ajute să ducă o viaţă mai bună, să-şi poată îngădui din cînd în cînd un taxi, să nu aleagă, cînd avea de venit la Bucureşti, între preţul biletului de tren şi cel al autobuzului, să-şi poată cumpăra cărţile şi tutunul de pipă rîvnit, înainte de a-şi aminti că mai avea nevoie, de una, sau de alta, la casa de la ţară.

Într-o seară, prin 2007 sau 2008, l-am găsit cu o coală mare de hîrtie prinsă cu pioneze pe perete, cu coloane, nume şi săgeţi dintr-o parte într-alta. O coloană era goală şi avea numărul 8. „Vezi, mi-a spus, la capitolul ăsta n-am scris nimic. Totul e pregătit, dar nu-mi iese“. Îl las, şi merg mai departe... Nu s-o fi copt! 

Abia cînd am citit romanul, mi-am amintit de coloana deasupra căreia stătea scris: „Ploi şi dealuri fumegînd printre ele“. 

Apoi, în vacanţele dintre voiaje, îmi povestea unde ajunsese şi cum răzbise cu scenele ce-i rezistaseră, şi nu cred să-l fi văzut vreodată mai fericit!

Pînă la urmă, aşa ne-am petrecut toţi anii de pînă acum: cu voiaje, cu vapoare, cu porturi şi figuri de comandanţi – îi plăcea să-i descriu personajele de care depindeau nişte oameni, în spaţii limitate –, adunate între timp într-o adevărată „colecţie“. Pe unii dintre ei, pe Tata Mare, de exemplu, îl ţinuse minte după nume şi mă întreba, la răstimpuri, dacă mai ştiam ceva despre soarta lui.

Băieţii lui Vlad îşi isprăviseră studiile şi erau pe cale să-şi facă un rost, romanul Ploile amare, la care lucrase mai bine de cinci ani, obţinuse toate premiile prestigioase ale ţării, Sandu era în apele lui, calm, prietenos şi atent, terminase nu demult şi Omul de la fereastră, şi plănuia ca la vară să citească prozatori irlandezi. Pe Frank McCourt, în primul rînd, a cărui scriitură avea să şi-o administreze în doze homeopatice, ca să nu se deprime.

Şi deodată totul s-a făcut ţăndări.

PS (17 martie 2015): Soare, nu foarte cald, şi vînt din pupa, cum se întîmplă întotdeauna pe coastele Mauritaniei cînd mergi de la nord la sud. Am putut lucra liniştit pe covertă, la aer curat, fără să năduşesc... Dar Vlad îmi dă mereu tîrcoale, au rămas atîtea lucruri nespuse, nepovestite între noi! Ceva din mine îl liniştea, îl bine dispunea, nu ştiu ce, cred că ceva din trecut, de pe vremea studenţiei, cînd îl ascultam, proptit de un stîlp, ore întregi... Apoi, treptat, lucrul acela s-a pierdut, nu ştiu cînd şi cum şi nici de ce, ne-am văzut mai rar, am povestit mai puţin – sînt ani, acum îmi dau seama, care au trecut fără să ştiu nimic despre el... Iar acum, de cînd am venit mai des la Cluj, prietenia noastră părea să-şi fi găsit din nou albia tinereţii... Din păcate, prea tîrziu!

Vera: Aşa sînt construite prietenia şi dragostea: ca o promisiune de veşnicie... Mereu, mereu rămîn lucruri nespuse ca o garanţie a continuităţii... A fost un om bun, un spirit cristalin şi înalt, un suflet delicat şi trist cu discreţie... Odihnească-se în pace! Pentru prietenii lui rămîne nemuritor...

Apărut în Observator cultural nr. 765/ martie 2015