Calea regală a visului - "Solenoid" de Mircea Cărtărescu

Publicînd în 2015 Solenoid, un nou roman de dimensiuni impresionante (peste 800 de pagini) după trilogia Orbitorului, Mircea Cărtărescu demonstrează, pe de o parte, că are o vitalitate şi o putere de creaţie ieşite din comun, iar pe de altă parte, dă dovadă de o rară consecvenţă cu sine, cu „proiectul“ său literar, cu temele şi obsesiile lui dintotdeauna: Solenoid este un alt Orbitor – şi de altfel o summa de teme, motive, imagini ale întregii literaturii cărtăresciene (a se vedea, de pildă, Nostalgia, Gemenii) –, în care îl regăsim pe protagonistul (alter ego) din Orbitor, tînărul însingurat care locuieşte cu părinţii la etajul cinci al blocului de pe Ştefan cel Mare, personaj care contrapune realităţii precare, cenuşii (comuniste, deducem) o luxuriantă viaţă onirică, plonjînd cu fiecare ocazie în propria-i interioritate hipnotică, decis să-şi sondeze – cu speranţa că-şi va depăşi propriile limite omeneşti, fizice şi psihice – visele şi „anomaliile“ (cum le spune el), viaţa conştiinţei, dar şi inconştientul.

Proza soteriologică

Şi totuşi, Solenoid este o replică în negativ, să spun aşa, a Orbitorului: aici, protagonistul anunţă din primele pagini că nu este scriitor, fiindcă şi-a ratat această vocaţie cu ani în urmă, cînd poemul său Căderea a fost desfiinţat la Cenaclul Lunii al Facultăţii de Litere – mai exact în seara de 24 octombrie 1977. Trimiterea la Cenaclul de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul de afirmare al tinerilor (pe atunci) poeţi optzecişti, e cît se poate de transparentă (aşa cum poemul Căderea poate trimite la o variantă a Levantului). De altfel, Mircea Cărtărescu nu omite, la un moment dat, să ne ofere un savuros clin d’oeil  autoironic, altfel spus, o savuroasă antifrază (fiindcă lucrurile stau exact aşa cum propune ipoteza): „Dacă poemul meu, Căderea, ar fi fost primit bine în şedinţa Cenaclului Lunii din acel noiembrie-ndepărtat (sic!), azi aş fi avut poate zece cărţi cu numele meu pe copertă, romane şi poeme şi eseuri şi scrieri academice, aş fi fost poate în manuale şi-aş fi (fost) invitat la tîrguri de carte în îndepărtate ţări nordice“ (p. 277).

În orice caz, această respingere critică a poemului îi oferă protagonistului din Solenoid – actualmente profesor la un liceu din Colentina, la marginea Bucureştiului – pretextul de a respinge, la rîndul său, ideea că face literatură; ceea ce notează el aici, ani la rînd, şi într-un manuscris din ce în ce mai amplu, este – spune el –, nu o „carte ilizibilă“, cum era cazul în Orbitor, ci un „jurnal“ aflat dincolo de literatură, un jurnal ce respinge literaturizarea şi invocă, dimpotrivă, dorinţa de a fi cît mai aproape de viaţă şi de adevărul ei (la final, el va fi ars). Iată, în mod surprinzător, că regăsim la Mircea Cărtărescu – atunci cînd ne aşteptam mai puţin – ideea de autenticitate care i-a marcat pe colegii săi de generaţie optzecistă (un Nedelciu sau un Crăciun, obsedaţi de condiţionarea impusă de limbaj), o autenticitate cu puternice rădăcini, de altfel, în autenticismul camilpetrescian, anticalofil.

Ei bine, marea literatură – spune aici protagonistul – trebuie să transceadă nivelul estetic către unul ontologic şi metafizic, sau – cu o imagine plastică a aceluiaşi personaj – trebuie să facă în aşa fel ca uşile pe care ea le desenează pe pereţii groşi ai închisorii lumii omeneşti să se deschidă către altceva, către o altă lume: „O carte trebuie să ceară un răspuns. Dacă nu face asta, dacă-ţi opreşti privirile pe suprafaţa ei ingenioasă, inventivă, tandră, înţeleaptă, înveselitoare, minunată în loc să ţi le aţinteşti încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară şi ai ratat înc-o dată sensul oricărui efort omenesc: ieşirea din lumea asta. Romanele te ţin aici, te-ncălzesc şi te consolează, pun paiete sclipitoare pe rochia călăreţei de circ. Dar cînd ai să citeşti, Dumnezeule, şi o carte adevărată (s.a.)?“ (p. 278) se întreabă protagonistul, expunîndu-şi, pe pagina următoare, credinţa în valoarea soteriologică a literaturii, de evadare din lumea mundană, ca la Eliade altădată: „Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie“. Şi un pasaj autoreferenţial care lămureşte, dacă mai era nevoie, această intenţie de transcendere (transestetică) a celui care scrie: „Însă nici măcar nu scriu ca să citească asta cineva, ci ca să-ncerc să-nţeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sînt supus şi cum trebuie să răspund ca să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu şi despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap şi să-mi dau seama spre ce arată, şi să mă-ndrept într-acolo“ (p. 279). Protagonistul explorează, aşadar, condiţia umană pornind de la propriul caz, de la propria interioritate, aşa cum ontogenia repetă filogenia – şi o face pe căi oculte şi, mai ales, onirice.

Textul pe care-l scrie protagonistul este, în felul acesta, de două ori eliberator, pentru că el nu este literatură, ci mărturie „adevărată“ (e cuvîntul personajului) despre o realitate de dincolo de cotidianul mărunt şi banal. Evident că explorarea acestei realităţi coincide – în virtutea unui vechi principiu romantic al corespondenţelor, atît de prezent, de viu la Mircea Cărtărescu – cu abisurile propriului psihic, propriei minţi, expandate la modul grandios, proiectate cosmologic, aşa cum se întîmpla şi în Orbitor. Fanii Orbitorului vor regăsi imageria splendidă, scenele onirice inegalabile, personajele spectaculoase cu care îi obişnuise deja trilogia Orbitorului.

„Calea regală“ a scriitorului Mircea Cărtărescu este, o dată în plus, visul, iar Solenoid reprezintă, dacă vreţi, în ansamblul său, un elogiu narativ, luxuriant, adus visului. Există, de altfel, în capitolul consacrat spectaculosului Nicolae Vaschide (capitolul 37 din partea a treia), străbunicul Florabelei (profesoara de matematică), o amplă digresiune eseistică, culturală despre vis, cu evocări ale romanticilor germani, ale psihologiei abisale şi psihanalizei – ce reprezintă o adevărată profesiune de credinţă a romancierului. Visul reprezintă, de altfel, pentru personaj (şi pentru scriitor) calea esenţială de acces la această viaţă interioară şi, mai mult decît atît, calea esenţială de evadare din lume; pentru romantic, adevărata realitate nu este „lumea reală, concretă, tangibilă“, ci realitatea visului. Într-un fel, visul face legătura între lumea interioară, psihică, a individului şi lumea impalpabilă la nivel macro (cosmologică). Mircea Cărtărescu înfăţişează o întreagă tipologie a viselor, dintre care numai o categorie e reprezentată de „visul suprem“, visul revelatoriu, „visul de evadare“: „Pentru Chalcidius (pe care Vaschide-l citi într-o ediţie a traducerii sale din Timaios ce cuprindea mai multe comentarii de subsol decît text), filozof din al patrulea secol după Cristos, visele erau de trei feluri. (...) Sufletul nostru mundan producea somnium  sau phantasma, vise produse de impresii exterioare sau de rămăşiţele mnezice ale zilei precedente. (...) Sufletul superior produce vise enigmatice, labirinturi în care mintea sa rătăceşte: visum, oneiros. (...) A doua categorie de vise e a celor trimise de îngeri sau de demoni: admonitio sau chrematismos. (...) revelaţia, pe care-o primeşti doar de cîteva ori în viaţă, visul esenţial, mai adevărat decît realitatea, şi singurul tunel ce se deschide-n peretele timpului, prin care-ai putea evada, este adusă doar de-al treilea fel de vis, visul suprem, visul de evadare. El vine din altă dimensiune şi poartă numele de orama (s.a.)“. Şi, într-adevăr, o bună parte din manuscrisul personajului – care tot „creşte“ ca dimensiuni – este un jurnal de vise (la un moment dat, el conţine chiar o înşiruire propriu-zisă de vise). 

Acest capitol consacrat lui Nicolae Vaschide – tînărul de geniu născut (la sfîrşitul secolului al XIX-lea) la Buzău, într-o familie de negustori de brînză, ajuns student în filologie şi filozofie la Bucureşti şi, în cele din urmă, savant al viselor la Paris, unde e membru în „obscura confrerie a Oniromanţilor“ – desfăşoară una dintre cele mai frumoase, mai baroce, mai flamboaiante poveşti încastrate în roman. Îmbătat de „haşişul hialin al visului“, Vaschide se va specializa în „vînarea visului suprem, orama“ (p. 585). Cu craniul tatuat (ca Herman din Orbitor) şi sprîncenele „rase şi încondeiate“, el şochează cucoanele pe Calea Victoriei, iar extravaganţa lui are mai mult de-a face cu „decadentismul şi dandysmul pe-atunci în floare în Occident decît cu mahalagismul apoplectic bucureştean, şi anunţa bizareria asumată a suprarealiştilor“ (p. 579). Pe de altă parte, tot prin Vaschide scriitorul reia un motiv deja foarte bine-cunoscut din Orbitor, cel al experienţei revelatorii a sexualităţii văzute ca o corespondenţă totală creier-sex: fiecare noapte din sejurul său parizian Vaschide o petrece cu o altă femeie a străzii (din categoria „savantelor plăcerii“), pentru ca, trecînd prin voluptatea trupească, să ajungă în mintea ei şi să-i cunoască visele; în felul acesta o cunoaşte pe roşcata voluptuoasă Chloe, care va fi străbunica Florabelei (din care se va naşte, aşadar, un şir de femei frumoase şi senzuale). Închei acest episod cu o notă de umor (sînt, de altfel, mai multe în istoria excentrică a lui Vaschide), dar care conţine şi o observaţie interesantă privitoare la natura feminină a stărilor onirice: „(...) savantul român credea mai cu seamă în sufletul feminin al stărilor onirice şi voia să experimenteze cu femei, cît mai multe şi mai felurite femei. Căderea sa catastrofală din graţiile grupului oniromant şi reîntoarcerea la Bucureşti s-au petrecut mai ales ca urmare-a acestui hybris“ (p 588). Într-adevăr, personajele feminine sînt, în ce le priveşte, cît se poate de pitoreşti şi de extravagante: Florabela, dar şi Ştefana (fosta soţie, psihotică, a protagonistului) sau Irina – iubita actuală (profesoara de fizică), cu care va avea o fetiţă cu acelaşi nume, femeia cu ochi hipnotici şi o sexualitate aparte, care-i va sta alături pînă la finalul apoteotic al cărţii („înălţarea la ceruri“ a Bucureştiului!). 

O summa de teme şi motive

Solenoid este, la fel cum era Orbitorul, o enormă şi flamboaiantă arhitectură (livrescă, intertextuală) de lumi şi poveşti, construite pe cele două axe de susţinere – axa realului, a cotidianului banal, cenuşiu (cu vagi aluzii la comunism), respectiv axa imaginarului oniric –, şi avînd acelaşi protagonist dintotdeauna, tînărul însingurat, visător, pasionat pînă la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noştri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului şi ai visului, ancorat într-o solidă tradiţie autohtonă – Eminescu şi Eliade –, dar şi în cea europeană a romantismului, la care se adaugă imageria de tip postmodern (sprijinită pe biologie, fizică, matematică şi alte ştiinţe avansate). Casa pe care o cumpără protagonistul, de pildă, la începutul romanului îmi pare o versiune postmodernă, dotată cu un... solenoid la subsol a casei delabrate din Sărmanul Dionis al lui Eminescu. Pe de altă parte, pe urmele lui Eliade, Cărtărescu este şi un mitolog de neegalat (în plus, cu o vocaţie totalizantă) al Bucureştiului, „cel mai trist oraş din lume“, hipnotic sub impactul scriiturii sale.

Solenoid reprezintă, încă o dată – cu unele riscuri de rigoare: senzaţia de déjà vu, o anumită scădere a tensiunii narative – o summa de teme şi motive cărtăresciene (autobiograficul, Bucureştiul, visul, fantasticul, proza copilăriei, proza soteriologică, livrescul), ce se hrănesc din acelaşi eu romantic expandat, cu puternice baze narcisiste. 

Mircea Cărtărescu, Solenoid, Editura Humanitas, Bucureşti, 838 p.

Apărut în Observator cultural din 18.02.2016

"Femeile în spaţiul public": "Mică introducere"

                                                                      

                                                                     

Mică introducere 

Pe 11 martie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, am iniţiat o dezbatere Femeile în spaţiul public, sub egida organizaţiei PEN România, dezbatere la care au participat: Magda Cârneci, preşedinte PEN România, Ioana Bâldea-Constantinescu (jurnalistă radio, scriitoare), Svetlana Cârstean (scriitoare, traducătoare) şi Bogdan Ghiu (eseist, traducător). PEN Club, cu sediul central la Londra, este o organizaţie de scriitori din întreaga lume (din aproape 100 de ţări) – înfiinţată în 1921, la iniţiativa unei femei, scriitoarea britanică Catherine Amy Dawson-Scott –, organizaţie care militează pentru libertatea de expresie a scriitorilor, pentru categoriile defavorizate şi pentru drepturile omului. În 1991, a fost creat, în cadrul organizaţiei, Comitetul Women Writers/Femei Scriitori, care pledează, printre altele, pentru egalitate de gen, egalitate de șanse şi protecția femeilor-scriitor care îşi asumă riscuri politice sau religioase. 

Sigur, în România, nu există riscuri politice sau religioase la care se expun scriitoarele, în schimb, întreg climatul intelectual şi cultural – extrem de patriarhal, pentru a nu spune misogin (în 2015, România se situa pe ultimul loc în Indexul European al Egalităţii de Gen) – îndeamnă la o dezbatere de acest tip. Am invitat, aşadar, în continuarea dezbaterii PEN România, o serie de femei, dar şi cîţiva bărbaţi – cu toţii prezenţe publice cunoscute (scriitoare/scriitori, jurnaliste/jurnalişti, intelectuale/intelectuali) – să răspundă, într-un text personal, liber şi pragmatic, cîtorva întrebări care chestionează prezenţa, ponderea, rolul femeilor în spaţiul public (spaţiul cultural, spaţiul de idei, spaţiul de evenimente şi dezbateri publice) din România (dar nu numai). Iată întrebările:

•  Există diferenţieri de gen în poziţionarea în spaţiul public? Cum vă situaţi ca femei(e) în acest spaţiu? Există dificultăţi speciale de a se impune public în cazul femeilor? Se simt ele marginalizate? Există solidarităţi feminine versus solidarităţi masculine?

•  În calitate de persoane publice (organizatoare de evenimente culturale, realizatoare de emisiuni de radio sau de televiziune, jurnaliste etc.) – ţinînd cont de  experienţa personală, practică – aţi avut dificultăţi speciale de (inter)relaţionare cu instituţiile/organismele culturale, cu reprezentanţii lor? Vă simţiţi slab reprezentate la acest nivel al instituţiilor/organismelor culturale?

•  Sintagma „écriture(s) féminines“ are vreo relevanţă, în ce vă priveşte? Credeţi că scriitura voastră are vreo legătură cu feminitatea, în ce fel anume?

Majoritatea participantelor la dezbatere vorbesc despre misoginismul mediului cultural autohton – unul mai difuz, mai diseminat astăzi decît în trecut (şi, prin urmare, mai greu de combătut) –, la care se adaugă, spun eu, accesul dificil al femeilor în structurile de putere, în special la vîrful ierarhiilor: a se vedea, de pildă, cazul instituţiei criticii literare româneşti, sau de-acum celebrei USR – în a cărei dispută recentă, de putere, femeile practic nu există, nu sînt reprezentate!

Sper ca dosarul de mai jos să invite la reflecţie şi să arate că, de fapt – şi o citez pe Ioana Bâldea-Constantinescu: „Genul nu ar trebui să încapă în nici un spațiu competițional. Relevante ar trebui să fie performanța, vocația, abilitățile de a învăța, de a inova“. Şi ţin să reiau aici şi o frază a Svetlanei Cârstean, fiindcă ader la faptul că teritoriul ideilor, al discursului public, al teoriei este un teritoriu comun de gîndire, un fel de „neutru“ barthesian, de spaţiu „ambisex“ sau „androgin“ (ca acela al modei contemporane, dacă vreţi): „Trebuie să existe o zonă în aerul comun pe care-l respirăm unde depășim genul și sîntem toți oameni care inspiră, expiră, gîndesc“. După toate cîştigurile occidentale în materie de mentalităţi, cultură şi civilizaţie, diferenţa de gen nu ar mai trebui, în fond, să marcheze spaţiul cultural, de idei şi dezbateri publice – un spaţiu definit de cu totul alte criterii: creativitate, emulaţie, performanţă. 

Introducere la dosarul "Femeile în spaţiul public", apărut în Observator cultural nr. 819/21-27 aprilie 2016

Dosar "Femeile în spaţiul public"

În Observator cultural, vă propun, săptămâna aceasta, un dosar - convingător şi seducător - despre Femeile în spaţiul public.
În continuarea dezbaterii PEN România de pe 11 martie, de la Librăria Humanitas Cişmigiu, am invitat o serie de femei, dar şi cîţiva bărbaţi – cu toţii prezenţe publice cunoscute (scriitoare/scriitori, jurnaliste/jurnalişti, intelectuale/intelectuali) – să răspundă, într-un text personal, liber şi pragmatic, cîtorva întrebări care chestionează prezenţa, ponderea, rolul femeilor în spaţiul public din România (dar nu numai). Sunt opinii avizate, oneste, din perspective diverse, opinii inteligente şi, credeţi-mă, seducătoare. A nu se rata! :)

Le/îi puteţi admira pe intelectualele/intelectualii "plini de farmec" (vorba lui Compagnon) pe coperta revistei: Ioana Baldea Constantinescu, Magda Carneci, Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu, Silvia Colfescu, Adina Diniţoiu, Carmen Silvia Musat, Mihaela Ursa, Marius Constantinescu, Caius Dobrescu, Bogdan Ghiu

Dezbatere PEN România - "Femeile în spaţiul public"

Pe 11 martie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, am iniţiat o dezbatere "Femeile în spaţiul public", sub egida organizaţiei PEN România. Au participat: Magda Cârneci, preşedinte PEN România, Ioana Bâldea-Constantinescu (jurnalistă radio, scriitoare), Svetlana Cârstean (scriitoare, traducătoare) şi Bogdan Ghiu (eseist, traducător). Aici afişul:

În dimineaţa dinaintea dezbaterii propriu-zise, am participat - alături de Svetlana Cârstean - la o discuţie la temă în cadrul emisiunii realizate de Corina Sabău la Radio România Internaţional. Am preluat mai jos, de pe site-ul RRI, rezumatul în limba engleză al discuţiei noastre. Traducere de Corina Cristea

 Women in the Public Sphere - PEN Club Romania

PEN Club Romania staged a debate themed “Women in the Public Sphere”. The event was hosted by the Humanitas Cismigiu Bookshop in Romania’s capital city Bucharest. Among the guests were president of the PEN Club Romania, writer Magda Carneci, writers, journalist and translators Svetlana Cârstean, Adina Diniţoiu, Ioana Bâldea Constantinescu and writer, translator and columnist Bogdan Ghiu.

Starting from the debate launched by PEN Club, we invited Svetlana Cârstean and Adina Diniţoiu to dwell upon the condition and opportunities of women writers in the Romanian public space. Svetlana Cârstean is an award-winning poet, since her volumes Vise Flower, brought out by the Cartea Romaneasca Publishers in 2008 and “Gravity”, issued by the Trei Publishers in 2015, were nominated for awards offered by Radio Romania’s Culture Channel and the Cultural Observer magazine.

Adina Dinitoiu is a literary critic, cultural journalist and translator from French. She is also an editor with the Cultural Observer magazine and a regular contributor to Romania Literara, Dilema Veche, Dilemateca, as well as to Radio Romanian’s Culture Channel. Adina Dinitoiu is the author of a book on the late novelist Mircea Nedelciu, entitled “Mircea Nedelciu’s fiction. The Powers of literature against politics and death”, published by Tracus Arte Publishers in Bucharest, in 2011.

We started by asking the two guests about their take on their status as women writers.

Svetlana Carstean: ”I have in mind an article published in Scottish PEN that I’ve read recently, and which still obsesses me, as there I found some relevant data. In short, using data and quotations, the woman author of the article reached the conclusion that the course of action a man usually takes is representative for humankind, while a woman’s actions are representative only for women. In other words, everything men write is representative for the entire humankind, while what we, women, write remains representative only for women. The article’s author also brought up a specific case - that of a writer who sent a hundred email messages to various editors, sending the same manuscript to all of them. Fifty messages were emailed using her own name, while for fifty others she used a man’s name. As a woman author, she received seven replies, while in the latter case she got seventeen replies. It’s up to you to judge if such a case is relevant or not.”

And here is what our second guest Adina Dinitoiu told us on the same topic:

Adina Dinitoiu: ”As a rule, literary criticism is an area of power in the sphere of literature as literary critics, through the discourse they have on literature, by means of which they validate or invalidate a text, perform an act of cultural power, securing for themselves a place in literary hierarchy. I made my debut with the innocence of someone who writes about literature, who does criticism, without having her gender identity in mind. At that time I tried to ignore the gender issue, I thought it was normal to do that, it was a step closer to having a normal literary and critical discourse. I really want us to be able to speak normally, as women and men, without us women having to fight for a cause, without us feeling marginalized in a public discourse, without us feeling marginalized.“

Adina Dinitoiu also spoke about the loss of innocence right after her debut:

Adina Dinitoiu: ”After the debut, I realized it was not that simple. And I had no choice other than to become aware of my gender identity. I realized I am a woman, not only a literary critic, and that this is something more difficult that I would have imagined. And what I felt then was not that I was necessarily being marginalized, I also became aware I was a literary critic, also having a woman’s identity, which complicated things in the public sphere of ideas, especially in Romania, which is a rather traditional country. The other day I read that in 2015, according to a European gender equality index, Romania was bottom of the table. And this is a study conducted at European level. The conclusions pointed to the fact that the European Union in its entirety was only halfway through that struggle for gender affirmation, for a balanced representation of men and women in the public sphere. So at the moment I need to fight more like a woman, so that my discourse may be heard.”

With more on the gender affirmation issue, here is Svetlana Carstean once again:

Svetlana Carstean: ”I think we don’t have to be marginalized. Labeling somebody is just enough, since it is a very subtle way, even an insidious one, I daresay, to avoid being marginalized overtly, against which it is much more simple to fight or point your finger at. It’s all about labeling and about preconception, concepts you operate with, oftentimes stemming from the sphere of literary criticism, which is an area of power.”

As it is still in its infancy, the discussion remains open. In her book, “The Lady Writer’s Divan”, Mihaela Ursa says, quote: “It is important to see whether, from the viewpoint of self-projection, women writers from Romania see themselves in an harmonious or antagonistic manner and especially if they think it is necessary to further explore the relationship between their public and private life, between the artistic creation and domestic life – these, as we shall see, are relationships with endless complications and nuances.”

Sursa aici.

 Dezbaterea de la Librăria Humanitas Cişmigiu în fotografii:

 

Istoria unui portret în oglindă: Antoine Compagnon despre Roland Barthes

  

În 2015, cu ocazia Centenarului Barthes, pe lîngă diverse manifestări şi expoziţii, au apărut în Franţa şi cărţi care îl evocă pe Roland Barthes – scrise, de regulă, de oameni care i-au stat în preajmă; printre ei, Philippe Sollers şi Antoine Compagnon. Mă opresc aici asupra volumului L’Âge des lettres, semnat de Antoine Compagnon, şi apărut anul trecut la Gallimard – o superbă evocare-confesiune-reconstituire de epocă (anii ’70 parizieni, rive gauche, Boulevard Saint-German-des-Prés) pe care cunoscutul profesor la Collège de France – care a făcut recent o vizită la Bucureşti şi Cluj – a scris-o, cel mai probabil, în urma unei comenzi din partea editurii. La drept vorbind, el a fost îndemnat de editor să-i dea spre publicare scrisorile pe care le-a primit, în urmă cu peste 30 de ani, de la Roland Barthes, şi Antoine Compagnon a ales mai degrabă să publice această evocare determinată de relectura scrisorilor, iar pe acestea din urmă să le predea Bibliotecii Naţionale a Franţei (BNF).

Este, aşadar, un gest de discreţie. Pe de altă parte, în urma lui a rezultat o carte extraordinară,  o naraţiune în acelaşi timp confesivă şi formatoare, un text foarte literar, scris în buna tradiţie franceză a genului memorialistic, cu atenţie pentru franceza clasică şi literară (naraţiune la perfectul simplu, artă a portretului etc.), dar în egală măsură o evocare vibrantă, foarte personală şi foarte asumată. Vorbind despre circumstanţele întîlnirii cu Barthes şi despre evoluţia prieteniei lor în cei cîţiva ani, ultimii ani ai lui Barthes, în care l-a cunoscut (şi i-a urmat seminariile la Hautes Études şi apoi la Collège de France), Compagnon reface propriul traseu formator şi de maturizare, într-un text afectiv, puternic marcat de combinaţia –  „clasică“, aş zice – de melancolie şi ironie. În fond, teoreticianul antimodernului este – fără discuţie – el însuşi un antimodern, un melancolic afectiv, „apărat“ de ironie, şi de mînuirea expertă a efectelor discursului (literar).

Într-un text cu inflexiuni complexe – admiraţie, schimb intelectual, ataşament, prietenie (prietenie „amoroasă“ chiar), recunoştinţă, iubire – Compagnon dă curs unei relaţii maestru-discipol care nu are nimic „mitologic“: Barthes nu e urcat pe un piedestal, ci dimpotrivă, are parte de un portret din nuanţe, din secvenţe, din „fragmente“ (cum i-ar fi plăcut lui Barthes însuşi, ca adept al scriiturii fragmentare), în paralel cu propriul portret al memorialistului. L’Âge des lettres – un text fără departajări pe capitole, ci doar pe secvenţe, urmînd calea memoriei proustiene, prin scufundări/plonjări succesive (în funcţie de diverşi declanşatori) în „humusul“ (cum spune autorul) memoriei de fond, dincolo de straturile ei superficiale – e un portret în oglindă, care vorbeşte în acelaşi timp despre cel care scrie. Scrisorile vechi de 35 de ani, redescoperite într-o cutie de pantofi, ţin de o altă epocă, una în care se scriau zilnic bilete şi epistole (altfel spus „l’âge des lettres“), iar textele se băteau la maşină (a se vedea secvenţa primirii în dar de la Barthes a unei maşini de scris Olivetti, ca simbol al lansării lui pe drumul scrisului, al literelor), şi ele dau seamă despre relaţia de prietenie dintre un tînăr de 25 de ani, student la Politehnică, şi un profesor de literatură cu 35 de ani mai în vîrstă decît el. Sînt anii care-l convertesc pe Compagnon la o carieră literară şi apoi (imediat după moartea lui Barthes) universitară. Este istoria unui proaspăt convertit la litere care învaţă meserie – dar e foarte atent şi la latura umană – în preajma lui Roland Barthes.

Naraţiunea demarează încet, pentru a se accelera abil la final, unde autorul nu ocoleşte (ci doar amînă) subiectul homosexualităţii lui Barthes, al anturajelor sale diverse, al vulnerabilităţilor sale după moartea mamei, în doliul prelungit din care nu-şi va mai reveni niciodată. Compagnon este – de pe margine, trebuie spus, fiindcă rămîne mereu în afara anturajului gay al lui Barthes, deşi îl cunoaşte (are cunoştinţă de „incidentele“ marocane, dar nu şi de „serile pariziene“) – un fin, atent observator al lui Barthes, şi un narator în acelaşi timp afectiv şi abil; portretul en miettes pe care i-l face vine să se alăture cumva fragmentelor din Roland Barthes par Roland Barthes, una dintre cărţile preferate scrise de mentorul său (pe care o publicase în timp ce Compagnon îi urma seminarul la Hautes Études, unde fusese admis de Barthes în prealabil), alături de Fragments d’un discours amoureux, La Chambre claire şi Journal de deuil (publicat postum). 

Roland Barthes (1915-1980), la recepţia în onoarea disidenţilor sovietici, organizată pe 21 iunie 1977 la Paris (recepţie la care a participat şi Antoine Compagnon, şi care este evocată în carte)

Pentru Compagnon, aşadar, Barthes nu este, în epocă, un profesor sau un scriitor seducător, ci un „maître“, dar nu în sensul de „maître à penser“, ci de „maître d’atelier, maître ouvrier, maître artisan ou maître compagnon“ (sic!); Compagnon îşi face ucenicia, învaţă meserie în preajma acestui maestru artizan. De la el învaţă modestia („ne pas fanfaronner“) şi conştiinţa faptului că o carte reuşită nu reprezintă în nici un fel o garanţie în privinţa celor ce vor urma. De altfel, Barthes se afla deseori în pană în privinţa scrisului, şi folosea o metodă de lucru – metoda fişelor, pe care ulterior le punea cap la cap şi le dactilografia – menită să-l scoată din impas. Spre finalul cărţii, Compagnon împinge mai departe aceste observaţii: „Faptul de a-l fi văzut pe Roland la lucru m-a marcat pentru totdeauna“, scrie fostul discipol, care a asistat, practic, la scrierea cărţii Fragments d’un discours amoureux (în cadrul schimbului epistolar, dar şi graţie unei vizite estivale la casa părintească din Urt), şi mai tîrziu chiar şi la scrierea celei despre fotografie, care apare cu cîteva zile înaintea accidentului ce avea să-i fie fatal lui Barthes. Acesta din urmă a fost „un scriitor de circumstanţă“, spune Compagnon, fiindcă majoritatea textelor sale răspund unor comenzi, unor solicitări exterioare; singura carte care „i s-a impus ca o necesitate“ este Fragments d’un discours amoureux: „Arta unui scriitor ca Roland este aceea a unui strateg: ea constă în a şti să profiţi de circumstanţă, să prinzi ocazia, ceea ce se numeşte kairos, noţiune despre care vorbeam adesea împreună. În cadrul generaţiei sale, Roland a fost remarcabil prin perspicacitatea lui, prin acest fler (nez) care e graţia scriitorului. (...) dar nu există hazard fericit fără arta de a-l recunoaşte. Roland era dintre aceia care presimţeau cel mai bine mişcarea“.

O diferenţă de temperament şi de raportare la lume îl desparte, totuşi, pe maestrul artizan de tînărul ucenic. Citîndu-l pe Philippe Muray, dar şi pe Baudelaire – care vorbesc amîndoi despre doza de „prostie“ (bêtise) pe care o implică geniul creator/ scriitorul –, Compagnon remarcă faptul că lui Barthes îi lipseşte acest „grăunte de prostie“ care-ţi permite să scrii romane, să nu te cenzurezi (de unde poate, adaug eu, eşecul acelui roman dorit spre finalul vieţii). În schimb, tînărul student observă la Barthes, cu condescendenţă, anumite „naivităţi“ sau „copilării“ – cum ar fi aceea de a lua note în permanenţă, chiar şi în timpul cinei: „Aveam ideea că lucrurile care contează se repetă, că ele nu sînt niciodată atît de fugare încît să trebuiască să le prinzi din zbor, să le prinzi în ace ca pe fluturi“. Dacă Barthes era un om al instantaneului, al fragmentarului, al interstiţiului, un om cu fler, cu „nas“ pentru schimbare, Compagnon pare să fie, în ce-l priveşte, un temperament mai „aşezat“, înclinat către continuitate şi repetiţie. El va evolua, de altfel, într-o direcţie mai conservatoare şi mai academică decît Barthes – care ajunsese, într-un final, şi el la Collège de France, şi se bucurase de acest lucru (după cum povesteşte Compagnon).

Numărul omagial Critique, la moartea lui Roland Barthes, coordonat de Antoine Compagnon (fotografia de pe copertă, aleasă de Compagnon, e evocată în carte)

E interesant de semnalat aici – apropo de evoluţia în timp a lui Compagnon (profesor universitar, istoric literar şi teoretician al antimodernului, interesat de Proust, Montaigne, Baudelaire – deci de autori canonici, ai trecutului) – un laitmotiv care traversează evocarea făcută lui Barthes: e vorba de obsesia infidelităţii, de teama de trădare a mentorului. Compagnon îl visează adesea pe Barthes, iar în vise îl asigură de fidelitatea lui. În anii care au urmat morţii lui Barthes, i s-a reproşat uneori că îi este infidel celui din urmă prin această turnură academică a activităţii sale intelectuale. Compagnon răspunde – citîndu-l pe Montaigne, care vorbea despre două feluri de imitaţie, dintre care numai a doua creatoare precum albina care zboară din floare în floare pentru a-şi produce propria miere – în felul următor: „Mi-am făcut propria miere în preajma lui Roland, fără a-l copia sau a-l contraface vreodată“. Şi totuşi, obsesia trădării în acele vise rămîne.

Într-adevăr, la Compagnon, Barthes e un antimodern, e legat de... Proust (la bătrîneţe, Barthes e interesat de Proust, ţine o conferinţă despre el), de... Montaigne (vasul pe care moare tatăl lui Barthes, în război, se numeşte Montaigne!) ş.a.m.d. Vorbind despre el în acelaşi timp în care vorbeşte despre Roland (cum îi spune, fără a renunţa să-i vorbească la persoana a II-a plural), Compagnon consemnează o serie întreagă de coincidenţe care-i apropie: tatăl său se naşte cînd moare tatăl lui Barthes, tatăl său (de vîrsta lui Barthes) se întîlneşte o singură dată cu Barthes, fără să se recunoască, la susţinerea tezei de doctorat a lui Compagnon; şi cea mai importantă – Compagnon scrie această evocare exact la vîrsta la care Barthes moare. Barthes, pe patul de spital, resemnat să moară (deşi nu-şi doreşte – contrazice Compagnon opinia curentă) şi luîndu-şi rămas bun de la el cu lacrimi în ochi reprezintă o secvenţă tulburătoare a cărţii. În plus, ca o anecdotă tristă, Compagnon povesteşte cum „lectura lui Cioran a rămas mereu pentru mine inseparabilă de moartea lui Roland“, pentru că chiar în acea perioadă a redactat un articol critic la adresa unei cărţi de Cioran, în urma căruia a primit o scrisoare de cel din urmă („je passais ma rage sur Cioran, qui paya pour la passion de Roland“).

Sînt multe detalii în carte, notaţii de idei şi observaţii de portretist, de scriitor:   iată-l, de pildă, pe Barthes la cafenele, la rendez-vous-urile pe care le înşiră seară de seară, devorînd mîncarea (Barthes mănîncă „goulûment“, cu aviditate, bulimic, ca pentru a-şi umple un „vid“ de „om trist“) şi comandînd pahare de şampanie („du champagne brut“), după care se dă în vînt. Comentează, în fine, şi relaţia lor de prietenie, despre care Barthes îi spune în scrisori că este o relaţie de tip „Zen“, sub semnul a ceea ce în greaca veche se numeşte cataleipsis (opus lui catalepsis – termenii folosiţi de Barthes), adică „depăşirea dorinţei într-un soi de «pură iubire» dezinteresată, pe care o compara cu oblaţia mistică a lui Ruysbroeck, cu asentimentul nietzschean în faţa lumii sau cu o morală orientală“ – de unde, poate, adaug eu, şi una dintre conotaţiile „neutrului“ barthesian; o altă conotaţie este, conform lui Compagnon, depăşirea genului, la o dată cînd termenul de gender/gen încă nu era curent.

L’Âge des lettres este şi o reconstituire de epocă rive gauche (făcută, azi, de un universitar rive droite) – sfîrşitul anilor ’70, străzi, cafenele în cartierul Saint-German-des-Prés (care, astăzi, au dispărut, înlocuite – spune Compagnon – de magazine de haine sau pizzerii), Collège de France în acea perioadă, L’École Polytechnique, L'École Pratique des Hautes Études etc. Compagnon spune că este un „amator“ de Barthes (nu un profesionist), pentru că l-a cunoscut şi i-a urmărit cercetările de aproape; recitindu-i acum scrisorile (ultimele) şi manuscrisul cursului despre „pregătirea romanului/la préparation du roman“, este frapat de semnele unei depresii pe care, atunci, nu a sesizat-o la adevărata ei dimensiune – context în care proiectul barthesian de vita nova apare şi mai puternic drept unul himeric. Evocare-confesiune „mai mult sau mai puţin sinceră“ (zice autorul undeva), L’Âge des lettres este un text clasic şi modern în acelaşi timp, sau antimodern, dacă vreţi, adesea tulburător, în care Compagnon – făcînd un portret memorabil lui Barthes – se asumă în acelaşi timp în care se şi eschivează.

Antoine Compagnon, L’Âge des lettres, Éditions Gallimard, Paris, 2015, 168 p.

 Apărut în Observator cultural 08-04-2016