Romanul Hotel Universal de Simona Sora (Polirom, 2012) este, probabil,
revelaţia anului care tocmai a trecut. Alături de Toate bufniţele de Filip Florian, romanul cunoscutului critic şi
eseist de la Dilema veche şi Dilemateca reprezintă una dintre cele
mai bune cărţi de proză ale lui 2012. În aşteptarea cronicii pe care i-am
făcut-o în numărul de săptămâna aceasta din Observator
cultural, redau mai jos două secvenţe din carte. E vorba de planul arhaic
şi mitologizant al romanului, povestea cofetarului de geniu Vasile Capşa şi a
bulgăroaicei Rada (maestra dulceţii bulgăreşti de trandafiri timpurii şi
vindecătoare a pribeagului Capşa, întors de la Sevastopol fără caravanele cu
marfă) – o poveste iniţiatică de sfârşit de secol XIX (la vremea şi după
Războiul Crimeii), garnisită cu savori gastronomice şi revelaţii identitare:
Plin de aur nu se întorsese însă
Bucătarul la Bucureşti, cum crezuse că vede – prin şipcile rare ale gardului –
Ghinea şalvaragiul. Se întorsese cu tot câştigul ars şi îngropat la Sevastopol
şi cu încă ceva pe deasupra. După ce zăcuse câteva săptămâni, când cu friguri,
când cu fierbinţeli, în casa lui Niculae din Topoli, îngrijit de singura lui
fată, Rada, dar fără s-o vadă decât în coşmarurile pe care chiar pomezile
făcute de ea i le provocau, Vasile se putu ridica şi, piele şi os, făcu câţiva
paşi până la fereastră. Iar de acolo – le povesti el tuturor odată ajuns la Bucureşcii de pe gârlă – a văzut câmpul
de trandafiri şi grădinile încărcate de poame, trandafirii de mai care în anul
ăla izbucniseră dintr-odată, se ridicaseră aproape din zăpadă, se prinseseră
între ei şi înfloriseră în flori nemaivăzute, roşii şi portocalii, galbene,
catifelate de parcă rădăcinile lor erau scăldate în sângele din valea morţii de
peste mare. Ca şi cum sângele scurs în asedii prosteşti, comandate de genrali
mândri şi plini de parale, ar fi cuprins, spre primăvară, întregul golf, un mal
şi apoi celălalt, până spre Constantinopol, şi ar fi dat viaţă bulbilor îngropaţi
vara trecută şi deja sălbăticiţi. Ca şi cum amărâţii făcuţi chisăliţă în
strânsoarea din august trecut – ţăranii pe care ofiţerii îi numeau, când jucau
preferans, Moscova sau jurământ – i-ar fi trimis Bucătarului un
semn de viaţă. Mâncarea e întotdeauna semn de viaţă, se gândi Capşa privind
câmpurile de trandafiri ca sângele, văzând, în mintea lui, dulceţurile fine pe
care urma să le facă, şerbeturile delicate şi îngheţatele şlefuite în formă de
floare, cremele trandafirii cu care va umple cornetele de nuga, siropurile
sângerii ce vor curge ca o fântână pe coca dospită. (...)
Câmpul de trandafiri sângerii se
afla într-adevăr acolo, dar încă adânc îngropaţi sub pământul negru şi nisipos,
iar fierturile Radei îl făcuseră pe Bucătar să-i vadă dinainte aşa cum aveau să
răsară peste câteva săptămâni. Cum de nu-i trecuse prin cap până acum? Era în
lumea dulceţurilor şi a şerbeturilor, a mierii care curge din copaci, doar s-o
prinzi şi s-o pui la păstrare, a poamelor dulci care cad în cazan fără pieliţă
şi care nu-l aşteptaseră decât pe el să le dea un nume! Ghina se terminase,
blestemele se împrăştiaseră, meritase să treacă prin valea smălţată de flori înrourate a morţii ca să ajungă până aici. Dacă
s-ar fi îndreptate de la început spre Topoli şi ar fi ajuns unde era acum fără
chin şi fără primejdie, drept, pe la Giurgiu, n-ar fi priceput nimic, zadarnic
ar fi privit, căci n-ar fi văzut nimic, îşi zicea Capşa cu fruntea în perna
parfumată. Aşa încât nu fu mirat când, în ziua în care se ridică în capul
oaselor, primi din mâna Radei prima linguriţă de dulceaţă bulgărească din viaţa
lui (...). (...) mirosul de pământ reavăn, zahăr caramelizat şi prezenţă
indiscutabilă a dumnezeirii îl trezi pe Capşa din morţi şi îl făcu să fie ce
era: un bucătar de geniu, maestrul siropurilor şi al zaharicalelor nemaivăzute,
păzitorul reţetelor şi virtuozul improvizaţiilor rare.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu