Într-un an care se anunţă deja
foarte bun la capitolul proză (roman) românească contemporană – citez numai
cîteva romane care nu trebuie ratate: Omul
de la fereastră de Alexandru Vlad, Moartea
lui Siegfried de Octavian Soviany, Mierla
neagră de Radu Ţuculescu, Celălalt
Simion de Petru Cimpoeşu, M.J.C.
de Ion Iovan sau Istoria regelui gogoşar
de Radu Aldulescu –, prozatorul optzecist de forţă care este Cristian
Teodorescu a publicat, la şapte ani de la ultimul său roman, Medgidia, oraşul de apoi (2009), primul
volum dintr-o proiectată trilogie, Şoseaua
Virtuţii. Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015). Revenit – dinspre zona
jurnalismului – cu arme şi bagaje pe teritoriul literaturii – pentru care a
regăsit timpul necesar, deşi, „cu mari întreruperi“, cum notează în
„Mulţumirile“ finale –, Cristian Teodorescu ne livrează un roman de excepţie, frisonant
şi extrem de puternic al „lumii noi“ (ca să reiau formula din titlul volumului
său din 1996, Povestiri din lumea nouă)
româneşti, postdecembriste. Roman cinic şi necruţător al fulminantelor
ascensiuni economice şi mediatice de după 1990, într-o „tranziţie“ amestecată, a
vechilor structuri securistice rezistente şi a noilor „legi de piaţă“
capitaliste, roman social, aşadar, de forţă – în stare să surprindă cu acuitate
„ţesutul“ social şi politic teribil de amestecat al anilor ’90 (atît de departe
de imaginea schematică în alb şi negru), dar şi cazurile individuale
(personajul memorabil al Cîinelui) –, Şoseaua
Virtuţii. Cartea Cîinelui reprezintă, trebuie spus din capul locului, un roman
extraordinar, unul dintre cele mai bune romane ale lui 2015, dar şi unul dintre
cele mai bune romane româneşti din postdecembrism. Aştept cu nerăbdare şi
curiozitate – întrebîndu-mă ce va urma, în materie de medii şi personaje, după
povestea fără menajamente a Cîinelui – celelalte două volume ale trilogiei
(care are toate şansele să devină una de prim-plan a literaturii noastre
contemporane).
Debutat editorial (cu două
proze, Casa, respectiv Tapetul) în Desant ’83 (Cartea Românească, 1983), antologia de debut colectivă
a optzeciştilor, Cristian Teodorescu a păstrat, peste timp, de acolo – şi anume
din celebra proză Tapetul, care
conţinea notaţiile de jurnal ale coafezei Mina P. – acea ironie auctorială la
adresa personajului, foarte gustată în epocă de optzeciştii promotori ai
postmodernismului literar. Ei bine, după revoluţia din ’89, postmodernitatea –
de data asta in concreto, tehnologică
şi economică, impusă de societatea de piaţă – îi ajunge din urmă pe optzecişti,
transformînd fronda lor literară, şi tinerească, din anii ’80 într-o reală
confruntare – politică, jurnalistică, socio-economică – cu realităţile
postdecembriste. În felul acesta, tonul ironic-ludic al naratorului din Tapetul se transformă, în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui de-a
dreptul în cinism, pigmentat cu ironie amară şi necruţătoare la adresa
protagonistului prin intermediul căruia avem acces la mediile de presă,
politice şi de afaceri la nivel înalt care se dezvoltă în Bucureşti la
începutul anilor ’90. Fost angajat al Institutului de Cercetări Alimentare din
comunism – în care fabrica reţete de salam cu soia, caşcaval sintetic şi alte
simulacre de produse alimentare –, Cîinele, căruia nu-i ştim decît această
poreclă de bloc (un expert al mirosurilor, care „adulmecă“ – nu-i aşa? canin –
orice tip de miros, aromă, damf ş.a.m.d.), devine, imediat după ’90, după un
scurt episod de arest la poliţie în vremea Pieţei Universităţii, un „pîrlit“ de
privatizat care-şi încearcă norocul – pe tarabe – cu o revistă de format mic
dedicată reţetelor de bucătărie, Gastronomul
(ironia sorţii! am spune).
După un scurt succes de tarabă – unde o transportă
cu maşina proprie, vechea lui Ladă –, revista în care Cîinele îşi investise
toţi banii se confruntă cu dificultăţi financiare, din care nu va putea ieşi
decît prin asocierea cu cei patru sponsori sau „evanghelişti“ (e termenul cinic
al naratorului): avocatul-senator Luca, deputata Nana şi oamenii de afaceri
Mateescu şi Dumitru (ultimul decedat rapid, urmat, la ceva vreme, de Luca). Acceptînd
fără să clipească subordonarea completă în faţa acestor acţionari – care
dovedesc, pe parcurs, a deţine un surprinzător (oare?) trecut (mai mult sau mai
puţin) securistic – Cîinele, sau mai nou Gastronomul (căci devine vedetă de
televiziune naţională, prin emisiunea care face pandant revistei – emisiune
culinară şi de bune maniere), intră fără să vrea (căci nu ştie exact în ce se
bagă) într-o lume de afaceri postcomunistă, controlată însă de foştii securişti
şi spioni („interni“ şi („externi“, întorşi în ţară). Urmează o captivantă
poveste detectivistică, în care Gastronomul – cursant în materie de limbi
străine şi bune maniere al dnei Surugiu, vechea profesoară a securiştilor (ale cărei lecţii se încheie adesea în pat) –
se trezeşte suspectat de poliţie de a fi implicat în moartea ei subită.
Romanul reprezintă un adevărat
„manual“ de presă, după 1990 (autorul avînd o bogată experienţă publicistică la
activ), dar şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii aceia haotici, sau
„romantici“, dacă vreţi (cu termenul Gabrielei Adameşteanu), în care arivismul,
ascensiunea socială şi politică se puteau produce peste noapte. Numai aşa se
explică amestecul şocant, dar cumva tipic perioadei, de rafinament (culinar) şi
de grosolănie din parvenitul Cîine. Cartea e un regal al reţetelor gastronomice
– un caz destul de rar în literatura noastră, nu foarte des preocupată de
gastronomie –, dar şi un regal al observaţiilor olfactive: Cîinele este – aşa cum
se spune – un veritabil nas, nu numai în gastronomie, dar şi în parfumerie, şi în
adulmecarea mirosurilor în genere, de tot soiul (de unde, cel mai probabil,
porecla), dînd dovadă de un simţ olfactiv ascuţit, pe care îl cultivă şi care
se rafinează din ce în ce mai mult pe parcurs. Cristian Teodorescu manevrează –
în ce-l priveşte – cu multă măiestrie un stil indirect liber care trădează
psihologia protagonistului, fără să recurgă propriu-zis la o manieră psihologizantă,
un stil care înlocuieşte adesea chiar şi dialogul, vorbirea directă a
personajelor.
Romancierul excelează, aşadar,
aici în nu numai în discursul gastronomic, ci şi în explorarea teritoriului
olfacţiei: conducîndu-se după miros, Cîinele are acces, intuitiv, la o serie
întreagă de intrigi şi informaţii ascunse despre angajaţii lui de la revista Supergastronomul, dar şi despre toţi cei
cu care vine în contact – diplomaţi, politicieni, afacerişti, şi mai ales
femei, din toate categoriile. Căci Gastronomul, pe măsură ce avansează în
cariera lui mediatică şi de presă, e pîndit insidios de o criză de vîrstă,
însoţită de probleme de virilitate (înfăţişate cu umor), care nu face decît
să-i accentueze atenţia acordată femeilor şi, desigur, infidelităţile. Parvenirea
vine la pachet cu înşelarea soţiei, Mari (fostă învăţătoare în comunism) şi cu
neglijarea familiei (cei doi băieţi adolescenţi). În fond, istoria olfactivă şi
gastronomică – cu melanjul ei de grosolănie, necizelare şi rafinare treptată a
gustului şi simţurilor (pe măsura accederii la bani şi lux) – pe care ne-o
oferă acest (puternic) personaj coincide cumva cu istoria parvenirii unei
întregi clase de sus postdecembriste. Pe lîngă relevanţa lui socială, personajul
are, însă, şi o istorie familială tipică, pe care romancierul o surprinde cu subtilitate,
şi – să nu uităm – cinism: după un şir de tribulaţii amoroase hrănite de spaima
pierderii virilităţii (Cîinele e aproape obsedat sexual – ne indică ironic
naratorul), după certuri conjugale şi împăcări pasionale, Cîinele se reîntoarce
acasă, la soţie şi băieţi (cărora le cumpără cîte un apartament) – romanul se
încheie aici, la modul ambiguu, retrasînd un soi de umanizare a
protagonistului, revenit în cadrul familiei (deşi se teme că a cumpărat-o,
practic, cu conturile în bancă şi cele două apartamente).
„Cred că eşti un ticălos
inocent, ca şi mine!“, îi spune Nana, spre final Cîinelui, sintetizînd atît de
bine parcursul acestui personaj: acceptînd subordonarea iniţială faţă de
„evangheliştii“ cu trecut securistic, Cîinele sfîrşeşte prin a-şi pierde şi
„inocenţa“ afaceristică pe piaţa de-a dreptul „virgină“ a tranziţiei
postdecembriste; ea se transformă, încetul cu încetul – pe măsură ce preia
controlul total în redacţie – în alienare (faţă de cei din redacţie şi faţă de
cei de acasă). Notez şi un contrapunct plin de umor savuros, ce revine adesea
în carte – monologul Cîinelui în scuarul ce adăposteşte statuia „socialistului
cîrciumar“ Gherea, inspiratorul protagonistului, cel care îi însoţeşte,
practic, evoluţia de la un „privatizat pîrlit“ la un afacerist mediatic, de
sute de mii de dolari. De ironia sarcastică a prozatorului nu scap, aşadar,
nici socialiştii (marxişti), nici afaceriştii (capitalişti: vezi
„evangheliştii“), nici ariviştii, nici feministele militante sau femeile de
carieră (diplomate, politiciene: vezi Nana sau Valeria, „redactoriţa-şefă“) –
aflate, totuşi, la început, în anii ’90. Cristian Teodorescu execută, în
acelaşi timp, şi un tur de forţă de la periferie spre centru, de la Şoseaua
Virtuţii din cartierul (cît un sat!) Militari, unde locuieşte Cîinele, la zona
Unirii, unde va cumpăra cele două apartamente destinate copiilor săi. Şi să nu
uităm şi firul detectivistic al cărţii, moartea misterioasă a doamnei Surugiu,
urmată de aceea a acţionarilor revistei, Dumitru şi Luca – evenimente în care
marele „păpuşar“ pare să fie acţionarul principal, Mateescu.
Cronică exemplară a primilor
ani postdecembrişti (care prinde inclusiv Piaţa Universităţii sau fenomene
precum Caritas-ul) şi galerie de personaje memorabile (începînd cu Cîinele şi
continuînd cu „evangheliştii“, Nana, Mari, secretara Alina, redactorul-şef
Valeria etc. etc.), Şoseaua Virtuţii.
Cartea Cîinelui este un roman extraordinar, cinic şi sulfuros, al
societăţii româneşti din capitalismul incipient, în care trauma comunistă se
amestecă inextricabil cu rezistenţa vechilor structuri securistice, într-un
melanj frisonant, pe care Cristian Teodorescu are curajul să-l redea literar,
cu mare măiestrie. Unul dintre cele mai bune romane din 2015 şi din ultimii
ani.
Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu