Sunteţi foarte cunoscută în România (şi la nivel
internaţional, în fond) în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel,
foarte influent în anii ’60-’70. În România a existat, în anii ’80, în plin
comunism, un grup de scriitori foarte importanţi care au fost marcaţi de teoria
şi practica Tel Quel (au încercat să opună rezistenţă politicului/dictaturii
prin deconstrucţia textului şi a limbajului). Cum vă situaţi astăzi în raport
cu această perioadă de activitate, o consideraţi datată?
Pentru mine nu este o epocă
perimată, cred că atunci am avut şansa de a aprofunda foarte multe lucruri care
astăzi ar fi imposibil de realizat, într-un context marcat de un declin al
interesului cultural, când se citeşte
mai puţin, când la ordinea zilei nu mai
este punerea în chestiune a valorilor şi normelor, ci repetiţia mecanică şi un
soi de fascinaţie exercitată de imagine. Punerea în chestiune a limbajului, a
dogmelor în însăşi structura limbii, pe care le realizează poezia, naraţiunea,
discursul argumentativ ori filozofic – care nu e pur şi simplu rece, distant,
ci infiltrat de literatură şi de imaginar –, felul în care stilul individual
trece dincolo de dogmă, toate aceste lucruri pe care le-am întreprins alături
de grupul Tel Quel au contribuit la formarea mea personală, dar au influenţat
şi toate cercetările mele ulterioare. Cred că e vorba de proceduri,chiar de experienţe, aş zice, care sunt valabile
astăzi. Putem critica societatea modernă din diverse puncte de vedere, economic,
politic, etc., dar şi dintr-o perspectivă a limbajului: oamenii noştri
politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor
ceea ce în franceză numim „elemente de limbaj” („des éléments de langage”), iar
asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile în chestiune: echipa lor
de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste „elemente de limbaj” –
ce seamănă, într-adevăr, cu clişeele ori limba de lemn –, care sunt atât de
consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul
de a gândi. Cuvintele acestea nu vor să spună nimic, dar îl bombardează pe
sărmanul ascultător, care iese năucit, intoxicat de la astfel de discursuri.
Guvernarea se reduce, în felul acesta, la o nouă formă de opiu al poporului,
care este simplificarea discursului, şi care înseamnă, în mod conştient sau nu,
un soi de îndemn la a nu gândi. Or ce se poate face în această situaţie? Nu
poţi dezvolta un mod de gândire propriu, şi atunci fie cazi pradă disperării şi
nu participi la vot (conform raţionamentului că toţi sunt la fel), fie aluneci
de partea fanatismului, şi lucrurile se strică rău de tot. Toate aceste
stereotipii de limbaj trebuie să fie demontate prin acel tip de demers
intelectual ale cărui baze au fost deja puse de revista Tel Quel. Un laborator de lucru care avea, în epocă, o conotaţie
revoluţionară, dar care acum trebuie adaptat vremurilor în care trăim (marcate
de spectacolul televiziual şi de Internet). Modurile mele specifice de adaptare
a discursului au fost de a apela la psihanaliză, de a mă adresa categoriilor
sociale discriminate, marginalizate ori defavorizate (femeile, străinii etc.), deci
de a avea în vedere anumite zone nevralgice şi de a mă adresa lor în termenii
unui discurs adaptat, singularizat.
În epoca Tel Quel, puneaţi accent pe o anumită etică a scriitorului/teoreticianului,
care porneşte de la propria sa autoanaliză şi abia apoi realizează
deconstrucţia textului/limbajului. Credeţi în continuare în această etică a
cercetătorului/scriitorului?
Ceea ce voi spune este foarte
paradoxal, pentru că, aşa cum am mai zis-o, nu sunt optimistă, nici pesimistă,
ci – aşa cum îmi place s-o spun – sunt o pesimistă energică; încerc să văd
întotdeauna ce se poate face, chiar dacă la un nivel foarte mic. Să luăm cazul
unui adolescent care devine un fanatic şi ajunge să taie capete. E oare vina
secularizării, adică a acelei filozofii a democraţiilor europene care vin pe
filieră iluministă? Da şi nu. Da, pentru că noi am uitat că religia există şi
nu am făcut suficiente eforturi pentru le a explica tinerilor, în şcoli, ce
este religia, care sunt diferenţele dintre religii, prin ce sunt ele
interesante şi prin ce sunt nocive. Ce-ar trebui făcut? Ar trebui, poate, să
fie predată în şcoli istoria religiilor – de către istorici ori filozofi; ar
trebui să-i învăţăm pe tineri, în şcoli, să-şi cunoască tradiţiile
(religioase), dar să reziste fanatismului. Dar acest lucru nu este suficient.
Trebuie formaţi psihanalişti care să fie capabili să-i repereze pe acei tineri
dezechilibraţi, care provin din familii destructurate (din cauza şomajului,
marginalităţii etc.), şi care să-i acompanieze în procesul educativ printr-o
cură psihanalitică, în cadrul căreia li se recunoaşte, li se explică, li se
satisface nevoia de ideal, nevoia de a crede – tratament care împiedică, însă,
ca această nevoie de ideal să devină o „maladie de idealitate” (care conduce la
crimă); e vorba de o invenţie continuă de căi, de metode pentru acompaniamentul
psihic al acestor tineri (de regulă, tineri de cartier) de-a lungul procesului
educativ, de la vârsta cea mai fragedă. Eu lucrez în acest sens la Maison des
adolescents, la Paris, care a fost creată de doamna Chirac, instituţie care
încearcă să pună bazele unei psihiatrii psihanalitice adaptate pentru tratarea
tinerilor de cartier. Pentru această practică, e nevoie de formarea unor
specialişti în ştiinţe umane, filozofie, istorie etc., o formare care nu e
numai cognitivă; ea seamănă şi cu un soi de dedicare, de devoţiune. Trebuie creată
acea experienţă interioară în cazul
psihologului, al istoricului, profesorului, sociologului etc. Această formare a
persoanei (care să se dedice nevoilor celor din jur) cere un nou umanism; el se transmite, deci,
printr-o formare care poate trece printr-o cură psihanalitică, în orice caz
prin cunoştinţe care se adresează singularităţii fiecărei persoane în parte;
care ţine cont, aşadar, de o anumită etică. Această formare etică implică noi
forme de educaţie, care trec prin experienţa psihică; şi poate şi prin
psihanaliză. Personal, am condus un seminar adresat celor care se ocupă de
grupuri de adolescenţi; altfel, eu practic psihanaliza – metoda mea este una
personală, à la Kristeva, dacă vreţi
– pe adulţi, şi individual.
Continuaţi să predaţi semiologia la Universitatea Paris
VII (şi la New York), aţi creat centrul de cercetare „Roland Barthes”. Ce a
reprezentat/reprezintă Roland Barthes pentru dvs.?
Acum predau mai mult cursuri de
psihanaliză. Roland Barthes a fost singurul meu profesor care era interesat să
audă ce au de spus şi studenţii săi, care nu voia să-i fie reproduse propriile
afirmaţii. El s-a ocupat de două subiecte care m-au interesat şi pe mine:
nevoia de a crede, mai precis discursul religios, respectiv discursul amoros.
El a deschis, aşadar, două căi pe care le-am urmat şi eu, în maniera mea
proprie. În plus, eu am făcut ceva ce el n-a îndrăznit să facă: e vorba de
roman. Am terminat de curând un nou roman, care cred că e cel mai bun de până
acum: se numeşte L’Horloge enchantée
şi va apărea în februarie 2015 la Fayard.
Aţi scris romane destul de târziu, în anii ’90. Care e
raportul dintre romanele dvs. şi scrierile teoretice?
Cred că discursul filozofic nu
mai poate continua aşa cum a fost el imaginat, ca un succedaneu al teologiei.
Tot acest bagaj filozofic european ( Kant, Hegel fenomenologia ş.a.m.d.) trebuie
transmis – pentru a fi înţeles de un public cât mai larg şi pentru a-i putea
convinge/interesa şi pe cei mai rezistenţi la el – făcând apel la imaginaţie. E
ceea ce a încercat să facă filozofia franceză a secolului al XVIII-lea,
povestirile („les contes”) lui Diderot, Voltaire, Rousseau. Înglobând
discursuri teoretice – filozofic, psihanalitic etc. –, romanul este genul care
se pretează cel mai bine acestei întâlniri între reflecţie şi imaginaţie.
Încerc să fac acest lucru, diminuând întrucâtva latura teoretică, meditativă,
să-i spun, şi accentuând-o pe aceea romanescă. Cu riscurile de rigoare. E un
mod de autoanaliză, de asemenea, şi de a lua distanţă de biografia mea, dar şi
un mod de a-mi apropria trecutul. Trecutul literaturii, trecutul istoriei
Franţei – din care acum fac parte. Cel mai recent roman al meu este unul despre
timp: e vorba de un ceas pe care l-am găsit, împreună cu fiul meu, în
cabinetele lui Ludovic al XV-lea; ceasul a fost depus în 1750 şi era programat
– cu poziţiile planetelor solare şi ale orelor – să meargă până în... 9999. E
un roman cu accente SF, despre timp – timpul pentru care suntem programaţi –,
dar şi despre timpul văzut ca durată foarte lungă.
Apărut în România
literară nr. 42/ 10 octombrie 2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu