.
.

miercuri, 30 septembrie 2015

Lansări în fotografii: "Să nu plângi" de Lydie Salvayre



Lansare "Să nu plângi" de Lydie Salvayre, traducere de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, 2015
Alături de: Mihaela Dedeoglu (RFI), Luca Niculescu (RFI), poetul Sebastian Reichmann. Moderator: Denisa Comănescu (director editorial Humanitas Fiction). Miercuri, 23 septembrie 2015, la Librăria Humanitas Cişmigiu:






duminică, 27 septembrie 2015

„Noi imnuri“ gravitaţiei



 



În 2015, Svetlana Cârstean a publicat un nou volum de poezie, Gravitaţie, şi în acelaşi timp şi-a reeditat volumul de debut (individual), Floarea de menghină, publicat iniţial la Editura Cartea Românească, în 2008 şi apărut acum, alături de Gravitaţie, la Editura Trei (în condiţii grafice foarte bune). Membru (fondator) al Cenaclului Central şi apoi al Cenaclului Litere al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (condus de Mircea Cărtărescu), Svetlana Cârstean a debutat, de fapt, în volumul colectivTablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi Sorin Gherguţ (un volum mixt, de proză şi poezie). Tablou de familie este primul dintre cele două volume colective în care au debutat cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist – cel de-al doilea volum este Ferestre 98 (Editura Aristarc, Oneşti). Alături de colegii săi, Svetlana Cârstean aparţine – să-i spunem – generaţiei ’90, care vine pe filiera directă a optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, mentorul Cenaclului Litere, fiind el însuşi un optzecist de prima ligă). Fără violenţele de limbaj şi visceralitatea douămiiştilor, dar mai directă decît optzeciştii (preluînd însă de la ei biograficul, detaliul cotidian), poezia Svetlanei Cârstean afirmă o voce distinctă şi puternică, ce s-a făcut remarcată încă de la început. Debutul său individual din 2008, foarte întîrziat, care a reluat poemele din Tablou de familie (alături de cîteva texte mai noi), a obţinut, de altfel, toate premiile de poezie importante ale anului. După alţi şapte ani, Svetlana Cârstean revine cu un al doilea volum de poezie – foarte consistent, un volum atent construit, cu secvenţe recurente şi nuclee tematice care reiau, desigur, obsesii mai vechi ale poetei. 


Comunismul, la modul liric şi satiric


Crescuţi în comunism şi ajunşi la maturitate în primul deceniu postdecembrist, nouăzeciştii „efectuează doliul“ necesar (cu expresia lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015) în literatura lor, evocînd comunismul la modul biografic şi terapeutic. Îl evocă – ironic, satiric, sarcastic ş.a.m.d.– pentru a-l putea lăsa în urmă, în vreme ce douămiiştii vor împinge fronda pînă într-acolo încît vor eluda complet trecutul, pretextînd ruptura totală. Svetlana Cârstean, în ce-o priveşte, îşi construieşte întregul discurs poetic – în Floarea de menghină – în jurul copilăriei şi adolescenţei sale trăite în comunism: constrîngerea exterioară, „prizonieratul“ său (cu termenul poetei) sînt conţinute în simbolul „menghinei“ (altfel, o referinţă foarte concretă la orele de practică în atelier din comunism), iar forţa (mai bine spus graţia) poeziei de a depăşi acest cotidian oprimant o face să vorbească despre „floarea de menghină“. Suavitatea şi inocenţele vîrstei – chiar şi în cenuşiul comunism – se întîlnesc, la Svetlana Cârstean, în mod fericit, aşadar, cu graţia poeziei, într-un volum de un lirism intens, dublat adesea de un ton satiric (la adresa regimului): „Debutul întîrziat al Svetlanei Cârstean – scrie Simona Popescu (şi ea o nouăzecistă, formată la Braşov, în preajma lui Alexandru Muşina şi a lui Gheorghe Crăciun) pe coperta a patra a Florii de menghină – aduce în literatura română o autoare cu o scriitură directă, dar şi rafinată, cu un ton satiric şi liric în acelaşi timp, combinaţie care o face inconfundabilă“.

Într-adevăr, deşi ea însăşi o poetă a feminităţii, a vîrstelor succesive şi a „cîntecelor de trecere“ (ca Simona Popescu, dar şi ca Doina Ioanid, debutată în Ferestre 98), Svetlana Cârstean practică o scriitură directă, chiar cu accente retorice (vezi, de pildă, recurenţa „Bună dimineaţa, muncitori!“ din Floarea de menghină versus „Bine-ai venit, gravitaţie,/ în viaţa mea!// noi imnuri îţi voi scrie“ din volumul Gravitaţie), iar nu retractilă. Fără să aibă violenţele – etice, existenţiale – ale poeziei Marianei Marin, poezia Svetlanei Cârstean se apropie, totuşi, de poezia celei dintîi prin această directeţe, prin această gestualitate, această perfomare către exterior: „Carne din carnea mea/ sînge din sîngele meu/ eşti,/ tu,/ durere dragă./ Platoşă, armă, apă, prietenă, iubită,/ umbră veche/ carcasă nouă./ Limbă a mea/ în care corpul vorbeşte cu mine,/ dragon/ cu sex ca de femeie,/ ce eşti,/ azi îţi retez cu greu unul dintre capete,/ mîine vei fi aceeaşi din nou?/ Mîncînd carne vom supravieţui./ Propria carne“ (cîntec de trecere 2).






De la sarcasm şi ironie socială în Floarea de menghină, Svetlana Cârstean trece, în Gravitaţie, la melancolia personală, la sentimentele strict individuale: durere (durerea pierderii părinţilor), iubire (amoroasă, filială, prietenească). Poezia este – şi în acest caz, nu numai în contextul comunismului – o formă de supravieţuire, un mod de a deplasa, de a deconstrui, prin cuvinte, durerea, altfel spus de „a strica“ „jucăria numită durere“ (vezi motto-ul din Poezie fără moarte de Miroslav Antić). Aşa încît, spre final, în secvenţa 4. îmi place să beau apă după tine, poeta ajunge să afirme: „Durerea asta nici nu există,/ nu-i aşa,/ sînt numai gîndurile mele/ alergîndu-se unul pe altul/ o boare/ o rumoare a corpului/ nemulţumit de mine.// Iar cuvintele sînt/ moneda de schimb// şi singurul mod/ de a păcăli gravitaţia“. Aşa cum volumul de debut se construia în jurul „florii de menghină“ (constrîngere socială şi graţie poetică), cel de-al doilea se construieşte, la rîndul său, în jurul „gravitaţiei“ (care dă titlul cărţii, din nou). „Gravitaţia“, forţa de atracţie a pămîntului, este aici un alt nume pentru cădere, pentru abandonul în faţa durerii, a fricii, a deznădejdii, care pîndesc la orice colţ. Poezia Svetlanei Cârstean se ridică împotriva durerii pierderii celor dragi, împotriva timpului (a vîrstelor succesive) şi a singurătăţii. Un dublu sens – ascendent, respectiv descendent – traversează poemele acestui volum, şi el afirmă, de fiecare dată, viaţa, speranţa, vitalitatea, lupta: „Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea şi/ pămîntul decît cerul“, scrie poeta într-unul din poemele, de un lirism vibrant, adresate mamei în prima secvenţă a volumului, 1. d.u.r.e.r.e.a.; „Gravitaţie/ e/ atunci cînd el moare/ tu spui iar/ tatăl meu m-a învăţat/ tisa, molidul, bradul şi pinul. [...]// după două zile/ şi două nopţi/ te afli/ în aceeaşi cameră cu el.// nu lacrimile te atrag acolo/ ci nemişcarea“ – se spune într-un alt poem din secvenţa 2. revoluţiile. Iată şi sensul invers, ascendent, care chestionează, încă o dată, graţia poetică, puterea poeziei în raport cu viaţa: „şi cît mă poate ridica de la pămînt poezia/ întreb/ pînă unde zboară ei (porumbeii, n.m.)/ mă poate ridica?// [...]// zăpada înmoaie/ zidurile de la kalinderu,/ se vor topi odată cu ea,/ în oraşul acesta din viitor.// zăpada, această binevenită intervenţie,/ cade continuu peste ruine“ (poem din secvenţa4. îmi place să beau apă după tine). 


O poezie de impact


În privinţa nucleelor tematice de care vorbeam, lirismul elocvent al poetei este alimentat de ataşamentele şi culpele familiale (vezi şi motto-ul secvenţei 2. revoluţiile: „Trebuie să ne deşteptăm din existenţa părinţilor noştri“, Walter Benjamin), de „corpurile“ iubirii (se vorbeşte, la un moment dat, de „corpul mort al iubirii“), de vîrstele succesive ale feminităţii (copilul, fetiţa, femeia), de umbra singurătăţii şi a morţii: „Tu paralizezi lumea, Mamă,/ nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,/ atunci cînd mori./ Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ şi să ne ascundem acolo/ fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult şi bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broşa mea/ doare rău dac-o scoţi“ – poem din primul ciclu, 1. d.u.r.e.r.e.a., închinat mamei. Iar în textul următor, versurile pun în scenă imagini deconstruite ale unei copilării „nervoase“, anxioase: „Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă. O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare./ [...]/ Am primit un lego gata făcut./ Am să-ţi stric jucăria asta,/ am s-o fac bucăţi bucăţi.// Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ Prima bucată se desface cel mai greu./ E întotdeauna aproape înţepenită./ Apoi e din ce în ce mai uşor./ Prin ferestrele înalte intră aerul odată cu lumina./ Din cînd în cînd, umbra unui avion se apropie atît de tare“ – de notat o anumită stranietate a scenografiei care trimite, aici şi în alte locuri (vezi, de pildă, poemul Tablou de familie), la Cristian Popescu.

Pe de altă parte, patetismul bine strunit al textelor se întîlneşte – în contrapunct – cu un registru războinic („luptă“, „arme“, „ţeluri“, „revoluţii“), folosit la modul amar-ironic, retrospectiv, ca un soi de reminiscenţă a sarcasmului mai vechi la adresa retoricii sociale din comunism: „i-am spus/ eu nu merg cu tine la luptă/ lupta asta de stradă/ nu-i pentru mine/ lasă-mă desculţă în praf// dar el (tatăl, n.m.)nu şi nu/ pune-ţi sandalele şi hai odată/ şi eu nu şi nu/ şi el: viitorul tău e acolo/ va fi eroic/ îţi promit/ şi a fost/ au fost cozile/ sacoşele goale// puse la soare ca să marcheze rîndul de două zile/ şi lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea tîrziu/ în apartamentul micuţ de cărămidă/ şi candelabrul din sufragerie de care nu mai era nevoie/ şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina/ de ce aţi întrerupt/ e vreo defecţiune/ nu e nici o defecţiune/ e o decizie/ [...]//iată-mă/ eroina sînt eu./ soră a mea,/ mă recunoşti?/ trădătoare/ asemenea mie/ de părinţi şi de ţară/ după ochi am ştiut că eşti tu/ unde ai luptat pînă azi/ cînd ne-am întîlnit?“ (din ciclul 2. revoluţiile). Şi totuşi, volumul Gravitaţia, în tot acest balans ascendent-descendent, nu încetează să indice acea forţă discretă – acele „resurse“, cu numele celui de-al treilea ciclu de poeme din carte – din spatele aparentei vulnerabilităţi, forţă care poate păstra echilibrul: „sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te întorci mereu de unde-ai plecat“ (poem din primul ciclu).

Directă, adesea adresativă (o poezie orală), cu accente retorice, poezia Svetlanei Cârstean e o poezie de impact, emoţională, puternică, marcînd una dintre vocile poetice de prim-plan de la noi, la ora actuală.


Svetlana Cârstean, Gravitaţie, poeme (2013-2014), Editura Trei, Bucureşti, 2015, 110 p.