.
.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Poze de la lansare: 25 ianuarie, Clubul Ţăranului

Miercuri, pe 25 ianuarie, a fost şi prima zi de viscol adevărat şi de ninsoare din iarna asta. Aşa că... a fost o adevărată încercare pentru mine, dar şi pentru invitaţi :)
Mulţumesc curajoşilor care au venit, cu toate acestea, vorbitori şi public (colegilor de redacţie în special). Vorbitorii: Alexandru Matei, Vasile Ernu, Cosmin Perţa.
Clubul era plin de lume şi călduros, uitai ce lăsai afară de cum intrai pe uşă. Şi acum câteva poze, în ordinea în care au vorbit oamenii. Foto: Silvia Dumitrache






Şi îi mulţumesc în mod special pictorului Murivale - modelul din real pentru personajul de hârtie al lui Nedelciu (v. postul meu pe această temă, mai jos) - care a sosit la lansare şi de data asta, fără teamă de nimic :) Iată dovada:



Să ne vedem cu bine şi la următoarea lansare, şi la celelalte evenimente, că mai sunt :)

joi, 26 ianuarie 2012

Ce rămâne pe lumea asta? Instantaneele!

Henri Cartier-Bresson

„La photographie est un couperet qui dans l'éternité saisit l'instant”
(„Fotografia este ca o lamă de cuţit care, în eternitate, tranşează clipa”)
„Photographier: c’est mettre sur la même ligne de mire la tête, l’œil et le cœur”
(„A fotografia înseamnă a ţinti în acelaşi timp mintea, ochiul şi inima”)




HCB a fost şi în România, în '75, la sărbătorirea a 30 de ani de la "victoria împotriva fascismului" (mai multe aici: http://blog.alexgalmeanu.com/blog/2007/02/03/cu-henri-cartier-bresson-prin-drumul-taberei/)



A făcut fotografii în Bucureşti, dar şi prin ţară (Maramureş, Bucovina, evident) - poze, culmea, destul de convenţionale, cu imagini exotic-tradiţionale pentru occidentali, cu femei în costume populare, case şi căpiţe de fân etc. etc., sau cu Ceauşescu la tribună şi entuziaşti de faţadă, aplaudând frenetic din sală. Probabil că asta era tot ce se putea vedea, instantanee trucate..., deşi ceauşismul era, totuşi, în epoca lui "de graţie".
Mircea Nedelciu, în proza lui "Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă)", zice că fotografii occidentali cam asta căutau în România: pitoresc, exotism, tradiţii, comunism festiv... Nu cred ca HCB ar fi căutat asta (ca un mare fotograf), însă probabil asta li se servea, cu mare grijă... Aleg, totuşi, trei instantanee mişto, din Bucureşti (prima: Drumul Taberei) şi Maramureş.

vineri, 20 ianuarie 2012

„Istoriile părinților și bunicilor noștri ne traversează“ - interviu cu scriitorul și editorul francez Jean Mattern




Jean Mattern, scriitor și editor la Gallimard, unde coordonează colecțiile „Du Monde entier“ și „Arcades“, a participat, în decembrie 2011, la una dintre cele trei seri ale FILB – în calitatea sa de romancier, proaspăt tradus în română cu al doilea său roman, De lait et de miel (2010)/Lapte și miere (traducere de Anca Băicoianu, Polirom, 2011). Primul său roman, Les Bains de Kiraly (2008)/Băile Király,  a apărut la noi în 2009 (Polirom, traducere de Silviu Lupescu). Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre cele două cărți ale sale.

Încep cu un citat din Băile Király: „Eram convins că dragostea pentru Laura ar fi fost de ajuns ca să umple spațiile albe ale unui trecut despre care nu voiam să-mi vorbesc nici mie însumi“ – spune Gabriel, cel care-și părăsește soția și se izolează, atunci cînd ea rămîne însărcinată. Lucrul acesta funcționează pentru personajul celui de-al doilea roman al dvs., Lapte și miere – care e, de fapt, tatăl lui Gabriel –, dar pentru Gabriel însuși nu. De ce această diferență de psihologie între cele două personaje, sau e vorba doar de o diferență de voință?
Înainte de toate, e o diferență de generație; ei nu au trăit același lucru și, desigur, e și o diferență de caracter. Gabriel, protagonistul primului roman, nu are același caracter ca al tatălui său, personajul principal – care nu are un nume – al celui de-al doilea roman. În plus, Gabriel poartă o rană suplimentară, e vorba de moartea surorii sale – și fiica naratorului din cel de-al doilea roman – la care se adaugă acea tăcere în care se simte închis, întemnițat, iar cînd soția lui rămîne însărcinată se simte prins într-un soi de paranteză din care nu poate ieși. E dificil să spui de ce se poartă așa. E vorba și de o moștenire. Naratorul celui de-al doilea roman e, într-adevăr, foarte voluntar. El a moștenit de la bunica sa acest mesaj: „Ajunge să vrei“, dar și el se lovește de limitele voinței.

Dar și ale tăcerii, de asemenea.

Da, într-adevăr, după moartea fiicei sale, e vorba mai ales de tăcerea soției sale, Suzanne, care nu reușește să facă față – în cuvinte – acestei morți. E un punct comun celor două personaje, tată și fiu: a trăi situații pentru care cuvintele lipsesc. Fie pentru că trauma este mult prea mare, fie pentru că Istoria cu majusculă nu ne permite să ne alegem cuvintele, fie pentru că evenimentele sînt mai puternice decît cuvintele.

Credeți că indivizii – destinele individuale – sînt mereu victimele Istoriei (cu majusculă)? Voința individuală joacă vreun rol în această poveste?

Mai întîi, nu cred că sîntem victime, dar ceea ce am vrut să arăt în cele două cărți e faptul că istoria intimă și istoria colectivă sau politică se întrepătrund uneori și există vieți în care amestecul celor două se produce într-un mod bun, iar altele în care întrepătrunderea istoriei individuale cu aceea colectivă produce durere, pierderi, doliu etc. Tatăl lui Gabriel nu a fost o victimă – e un cuvînt pe care evit să-l folosesc în roman –, dar face parte din acei oameni care au fost cumva „ejectați“ de Istorie și care își trăiesc micile lor istorii personale, intime. Cred că, din nefericire, istoria secolului al XX-lea este complet dramatică. Dincolo de genocid și de alte atrocități, există mulți europeni – pretutindeni – care au fost „ejectați“ din marea Istorie, ale căror vieți au fost sfărîmate pur și simplu de alegerile ideologice și politice ale celor de la putere; și cred că secolul al XX-lea ne va urmări încă multă vreme, pentru că e unul dintre secolele în care consecințele marii Istorii au fost printre cele mai dramatice asupra vieții oamenilor.

Cel de-al doilea roman este dedicat memoriei tatălui dvs. Întrebarea mea privește elementele biografice implicate de acest roman: în prezentarea dvs. se spune că sînteți originar dintr-o „familie est-europeană“. Aveți, într-adevăr, legături cu Timișoara?

E o chestiune importantă pentru mine de a spune că există, în carte, elemente care țin de propria biografie, dar în același timp și o țesătură ficțională. Pe de o parte, din necesitate, pentru că nu aveam toate datele situației, dar pe de altă parte, lucrul acesta ține de rațiunea profundă a scriiturii: uneori devii romancier tocmai pentru a umple spațiile albe, tăcerile, elementele pe care nu le ai; în momentul scrisului, nu există un bloc de lucruri știute și un altul de lucruri inventate, nu există pe de o parte realitate, și pe de alta ficțiune. Și ceea ce e aproape magic, în orice caz, fascinant în momentul scrisului este faptul că prin scriitură lucrurile se transformă: lucrurile știute și lucrurile pe care credem că le-am uitat ies la iveală în actul scrisului. Pe altele le completezi pur și simplu, scriitorul se transpune în psihologia personajului și povestirea începe să se nască. Ceea ce am vrut să pun în pagină în această carte-omagiu tatălui meu – care murise deja la data cînd am scris-o, deci nu am putut obține de la el răspunsurile pe care le voiam – este acel sentiment de abandon, de solitudine. Pentru că tatăl meu, la o vîrstă foarte fragedă, la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a trebuit să ia o decizie extrem de importantă pentru el: dacă să părăsească sau nu Timișoara. Era foarte tînăr și foarte singur, avea 15 ani și trebuia să ia singur această hotărîre. În timpul războiului, a fost foarte bolnav, tot singur, abandonat într-un spital militar, lipsit chiar și de cel mai bun prieten al său, rătăcit și el în istorie – povestea acestei prietenii e una centrală în carte –, și am vrut să descriu acest sentiment de singurătate absolută pe care îl putem resimți cîteodată. În acest sens romanul include elemente biografice; de altfel, tatăl meu vorbea foarte puțin despre aceste evenimente traumatizante din viața lui. Mi-a vorbit doar o dată, pe cînd eu aveam 15 ani, despre acel sentiment de abandon pe care el l-a trăit la aceeași vîrstă, atunci cînd se afla în spitalul militar, bolnav de tifos și abandonat de medici într-un colț al spitalului, fiindcă crezuseră că era vorba de un caz lipsit de speranță... Acel sentiment mi-a revenit 30 de ani mai tîrziu și cred că, de fapt, el a fost motorul cărții de față, Lapte și miere.

Atît Gabriel, cît și tatăl său vor recurge la confesiune, ajunși într-un moment-limită al existenței lor (primul cînd își părăsește soția însărcinată, al doilea – pe patul de moarte). Confesiunea aceasta îi va ajuta oare să se elibereze, să se salveze?

Cred că destinul ființelor umane e mereu deschis, pînă în ultima clipă a vieții lor, și am vrut să exprim asta în cele două cărți: faptul că nu sîntem siguri, pînă la finalul cărții, de evoluția lucrurilor.

Cititorul tot speră la un final fericit...

Era important pentru mine să las această libertate cititorilor, fiecare poate interpreta finalul într-un sens mai fericit sau nu. Dar, în orice caz, toate elementele conduc spre ceva pozitiv.

În Băile Király, Gabriel spune: „Nu mai am o limbă maternă, n-am avut-o nicicînd. Cea pe care aș fi putut-o avea părinții o vorbeau în șoaptă și doar atunci cînd credeau că sînt singuri“. Fabulosul său poliglotism – Gabriel e traducător – este un mod de a umple acest vid, lipsa de identitate?

Da, într-adevăr, dar mai e ceva: o limbă poate reprezenta multe lucruri. Poate fi ceva foarte carnal – cazul limbii materne, legate de imaginea mamei; dar o limbă poate fi și ceva foarte tehnic: doar o gramatică și un lexic. Iar pentru Gabriel e doar o gramatică și niște cuvinte, pentru că nimeni nu i-a transmis o limbă încarnată, de fapt. La mijloc e această problemă a încarnării lucrurilor; de asta el devine traducător, fiindcă jonglează foarte bine cu cuvintele, ele sînt ca un joc de șah pentru el. Raportul față de limbă e un lucru care mă fascinează. Putem vorbi o limbă în moduri foarte diferite. O putem încarna, interioriza, dar în egală măsură o putem stăpîni perfect fără să o interiorizăm, putem să o luăm de la capăt într-o limbă, într-o nouă viață – există mari scriitori care și-au schimbat limba de expresie, Nabokov, Conrad. Sau Herta Müller, care scrie în germană, dar spune că aude, în spatele cuvintelor germane, cuvintele românești, că aude muzica cuvintelor românești în timp ce scrie în germană. Poți foarte bine să te afli între mai multe limbi, să fii influențat de mai multe limbi. Tatăl meu nu a vrut niciodată să vorbească în familie româna sau maghiara; traumele războiului l-au făcut să vrea să uite aceste limbi – încă un lucru ce spune multe despre raportul față de limbă.

O întrebare legată de femeile din cele două romane: în primul, Laura, în cel de-al doilea, Zsuzsanna, devenită Suzanne; prima este exuberantă, deschisă, cealaltă, foarte voluntară, se adaptează rapid și perfect la limba și societatea franceză. Sînt ele mai puternice decît bărbații în traversarea acestor drame personale și a acestei istorii dramatice?
Nu știu asta, din experiența mea femeile sînt adesea mai pragmatice, Laura e cu siguranță mai pragmatică decît Gabriel. Suzanne este și ea pînă la un anumit punct, pentru că, chiar dacă va funcționa aproape ca un robot, pentru că știe că trebuie să se ocupe de ceilalți doi copii, după moartea fetei celei mari, ea se va vida, totuși, emoțional. E și un mod de a se pedepsi acționînd în felul acesta. Va fi ca un soi de cochilie vidă, la un moment dat, și naratorul spune, de altfel, că suferă de tăcerea soției sale. Prin toate îndatoririle vieții zilnice de familie, ea vrea să îndepărteze amintirea acestei nefericiri, și într-un fel, da, ea este mai puternică, pentru că reușește să funcționeze astfel, să meargă mai departe; dar plătește un preț foarte mare. Cred că femeile plătesc adesea un preț foarte mare în istorie, pentru că ele sînt cele care fac să avanseze lucrurile, spre deosebire de bărbați, dar adesea cu mari pierderi.

De ce exilul îi marchează atît de puternic chiar și pe copiii, și pe nepoții exilaților?

E o foarte bună întrebare. În cele din urmă, toți purtăm în noi această nevoie identitară. Reflectez mult asupra rațiunilor – să le spunem – psihologice ale acestei nevoi. Dar și societatea e aceea care fabrică nevoia de identitate, de „rădăcini“ – e un cuvînt pe care nu-l folosesc, îl detest cordial, e un cuvînt la modă, complet incapabil să evoce problematica la care ne referim. Identitatea e o adevărată problemă pentru fiecare ființă abandonată; ajungi întotdeauna la o vîrstă la care ai senzația că corespunzi cu „eul“ tău profund, cu ceea ce vrei să fii, ce ai putea fi. În loc să judec în termeni de „rădăcini“, aș spune mai degrabă că sîntem cu toții alcătuiți și traversați de istorii. Istoriile părinților și bunicilor noștri ne traversează. Și chiar și păstrînd tăcerea asupra lor, aceste istorii ne traversează, ne construiesc de fapt. În cazul lui Gabriel, în momentul cînd devine tată, toate aceste întrebări legate de exil, nu de rădăcini, dar de originea istoriilor care-l constituie devin extrem de acute. Sîntem făcuți din diverse memorii, și memoria noastră psihică, orologiul nostru psihic și biologic, provine și de la părinții și bunicii noștri. Sînt uneori lucruri inexplicabile, care țin de ordinea intuitivului, atunci cînd te simți, de pildă, în largul tău într-un anumit loc, într-o anumită cultură, limbă, chiar cu o anumită bucătărie. Cred că, în cadrul familiei, există o transmisie involuntară a acestor lucruri, chiar și atunci cînd nu vrei să le transmiți, cînd le ascunzi sub tăcere; sensibilitățile acestea continuă să se transmită cumva generațiilor următoare...

marți, 17 ianuarie 2012

Pictorul Murivale, personajul real şi personajul de hârtie. Trei „schiţe de culoare” de Murivale



În prima „variaţiune” a celebrei proze nedelciene – „Probleme cu identitatea (variaţiuni în căutarea temei)” –, Murivale este artist plastic amator din Bistriţa şi subalternul inginerului Sache[1], împreună cu care aduce de la Braşov „digitroane” pentru fabrica bistriţeană la care lucrează. În trenul spre Bistriţa, Murivale aude că a murit Nichita Stănescu şi-l părăseşte pe inginer, cu bagaje cu tot, pentru a se duce la Bucureşti, la înmormîntarea poetului. Textul e caragialian, plin de umor (comic de situaţie şi comic de caracter), dar şi contrapunctic, fiindcă se încheie (această primă versiune) într-o notă gravă, cu acorduri din „Imperialul lui Beethoven şi Ciaccona de Bach şi Amurgul zeilor de Wagner”, ce se aud la catafalcul poetului, de la Uniunea Scriitorilor.

Iată-l în acţiune: „Nonşalant tînărul Murivale, curajos, zîmbitor, dezinvolt. Taxiul opreşte cu el în faţa gării din Braşov şi pînă la trenul de Bistriţa în care ar trebui să se urce nu mai sînt nici zece minute întregi. Asta nu-l face să se emoţioneze prea tare sau să greşească din grabă. Citeşte pe contoar suma de lei 37 şi-i întinde cu eleganţă şoferului cele numai trei hîrtii de zece lei pe care le-a ţinut pînă acum mototolite în pumn”. În tren vrea să-i facă portretul inginerului pentru a-i demonstra că are talent. La vestea morţii lui Nichita Stănescu, suferinţa autentică se combină cu micul cabotinism: „Murivale, sigur acum că tot auditoriul din compartiment este cu faţa spre el, ridică vocea şi strigă (uşor fals):    - Fraţilor, a murit domnul nostru şi poetul Nichita Stănescu! Apoi se prăbuşeşte teatral pe banchetă, rămînînd cu privirea în gol, cu ochii înroşiţi, în lacrimi”.

În trenul de Bucureşti, bate „politicos” la uşa compartimentului de serviciu şi-i spune conductorului că poate să plătească „în desene” drumul; după care ascultă, „cu o înţelegere rece, superioară”, „cam ce ar dori el (conductorul, n.m.) să i se deseneze”. Îi plăteşte tot cu desene şi pe colindătorii din tren. Pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, conductorul îşi alege, din teancul de desene al lui Muri, „cadîne, strip-tease-uri, bărci pe lac şi călăreţi la vînătoare”. Ajuns la Bucureşti, Murivale trece pe la un prieten, „artistul grafician Vasile Ion”, la care leşină, de emoţie şi epuizare: „Murivale leşină şi cade pe recamier, alb la faţă, cu ochii închişi, scăpînd paharul şi speriindu-l pe Ion”. Îşi revine în timp ce, la televizor, „e chiar Nichita” recitînd din ultimele sale poeme.
După care porneşte, prin noaptea viscolită, către Uniunea Scriitorilor, numai că, în „parcul mic din faţa Ateneului”, un miliţian îl opreşte şi-i cere buletinul: „Întinzînd buletinul spre omul (organ) al legii”. Scenă tipică într-un „regim poliţienesc” cum era comunismul ceauşist – comentează Nedelciu în filmul de pe Youtube, făcut de Murivale (singurul film cu Nedelciu!) –, în care individul era esenţialmente un nume şi un număr de statistică, şi care dădea de bucluc dacă îi lipseau actele de identificare. Buletin are Murivale (de Bistriţa!), însă îi lipseşte „legitimaţia de serviciu”, uitată în tren. Drept urmare, e invitat să meargă „pînă la secţie”.

Umorul – în tuşe diverse, de la cel spontan-inocent la cel cabotin şi la tuşa groasă, caricaturală – e doar unul dintre ingredientele prozei, alături de tonul grav şi, iată, de valoarea simbolică.
Murivale e eliberat de miliţieni, după ce, refuzînd să recite o poezie de Nichita Stănescu, le spune alta, Portrait de l'Oiseau-Qui-n’Existe-Pas de Claude Aveline (celebru poem din 1950, tradus în numeroase limbi), în traducere de Veronica Porumbacu. Locotenentul-major recunoaşte, culmea (ironiei), poemul, în vreme ce procurorul pare „cel mai uimit”, iar ofiţerul îi înmînează buletinul, scuzîndu-se că nu ştiau că este „un băiat aşa de fin” (sic!).

Secvenţa finală a primei versiuni a poveştii are, într-adevăr, tonul, mai bine zis sunetul, unei experienţe revelatoare, iniţiatice, după noaptea de veghe la catafalcul lui Nichita Stănescu: „Îl vom vedea la fereastra deschisă a compartimentului cînd trenul e oprit în gara Braşov şi vom auzi odată cu el muzica neobişnuită ca o muzică a sferelor care-i umblă prin urechi (s.m.)”. Murivale nu coboară în gara din Braşov, unde-l aşteaptă „amica” lui „să înceapă amîndoi să trăiască boem”, ci se întoarce la Bistriţa şi-şi distruge „metodic” tablourile, care i se par nişte „kitsch-uri”, cu excepţia unuia-două, de la care, cîndva, „va porni să caute mai departe”, în numele artei adevărate, a cărei revelaţie pare s-o fi avut. Reprimit de inginer la uzină, îi vom vedea pe cei doi, la final, ca pe alţi doi – de data aceasta – crai mateini, sau ca pe alţi prieteni din prozele nedelciene (Pictoru, Rolly, Americanu),  îndepărtîndu-se, misterios şi simbolic, în „ceaţa roşiatică” şi „vom auzi împreună cu ei, alături de muzica «sintezaizerelor», versurile recitate de el acolo, în noaptea friguroasă a metropolei, cu o seară în urmă”.

(textul de mai sus reia o bucată din analiza prozei lui Nedelciu, făcută în cartea mea „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”, Tracus Arte, 2011)

Desenele lui Murivale

1.    Biserica din Liveni, 2009
2.    Iarna la Ipoteşti, 2008
3.    Peisaj cu corbi la Liveni, 2011




[1] În convorbirea avută pe 5 martie 2010 cu pictorul Murivale, el spune că Nedelciu era obligat să-l facă pe eroul său un „om al muncii” – să-i dea, practic, o identitate, cf. titlului prozei – , iar nu un simplu boem, fără meserie şi statut, aşa cum era, la data respectivă, modelul său real; în proză, lipsa de statut social nu era cu putinţă, în anii ’80.

duminică, 15 ianuarie 2012

În memoria lui Alex. Leo Şerban

Vineri seară (13 ianuarie), la Librăria Bastilia, s-au citit fragmente din cărţile publicate postum ale criticului de film Alex. Leo Şerban, dispărut în 2011: "Mica dietetică" (Art), "Alte camere, alte glasuri de ieri" (poezie, Pandora M), "Litera din scrisoarea misterioasă" (roman, Polirom, traducere din engleză de Antoaneta Ralian).
Cărţi de neratat ale unui scriitor (critic de film, fotograf, jurnalist) dandy, provocator şi rafinat, cum rar se găseşte pe meleagurile noastre.
Au participat: Laura Albulescu, Ana Maria Sandu, Luiza Vasiliu şi Marius Chivu.
Iar după lectură, filmul preferat al lui a.l.ş.: "Ce s-a întâmplat cu Baby Jane?"

"E un film făcut prin anii '60 de un regizor american, Robert Aldrich. Filmul este alb-negru şi în el joacă Bette Davis şi Joan Crawford. Sunt două surori care se urăsc de moarte. Baby Jane (Bette) a fost un "copil-minune" care cânta în vodeviluri şi care devenise foarte cunoscută. Dar pe urmă a crescut, ba chiar a îmbătrânit, şi nu mai ştie nimeni de ea... Sora ei,în schimb, a ajuns o vedetă foarte faimoasă de la Hollywood. Doar că a paralizat în urma unui accident de maşină, şi de atunci n-a mai văzut-o nimeni. Stă numai în casă, păzită bine de Baby Jane, care e un monstru: îi face numai mizerii, n-o lasă să se vadă cu nimeni şi îi pune un şobolan mort în farfurie! Sora celebră ţipă, se învârteşte cu scaunul de paralitică până ameţeşte şi vrea să fugă ajutată de menajeră, dar Baby Jane se prinde şi-o omoară pe menajeră pentru că e, v-am spus, un monstru."

"(...) îţi dai seama că Baby Jane a rămas cu o minte de fetiţă, n-a mai ieşit din cântecelul ăla şi trăieşte în continuare visul ei de copil răsfăţat căruia i s-a promis o carieră, dar a venit soră-sa şi i-a furat cariera. Cum să n-o înţelegi?..."

"În plus, Baby Jane e ca Trandafirul din Parcul Circului, tăiat, ţac-ţac, şi uitat să se veştejească într-un apartament: ceva care a fost frumos şi acum nu mai e, şi lumea vrea mereu alţi trandafiri, dacă înţelegeţi unde bat... E un film foarte trist."


(a.l.ş. despre film, în "Mica dietetică")

vineri, 13 ianuarie 2012

Din teancul de cărţi


Ca de fiecare dată la început de an, e vremea unui bilanţ pentru anul care tocmai a trecut. Ce e însă frustrant e faptul că multe dintre cărţile demne de luat în seamă apar chiar la finalul anului, începînd cu septembrie şi culminînd, de regulă, cu lansările de la Tîrgul de Carte Gaudeamus, la sfîrşitul lui noiembrie. Una peste alta, în mijlocul crizei economice, 2011 a fost un an literar deloc ieşit din comun la capitolul apariţiilor editoriale – cu menţiunea că partea interesantă a fost aceea că editurile mari (Polirom, Humanitas) au început să fie concurate de edituri mai mici (deşi în condiţii de publicare mai precare, prin forţa lucrurilor) în ce priveşte titlurile publicate (Tracus Arte, Casa de pariuri literare, Charmides, Casa de Editură Max Blecher, Herg Benet). 
Teancul de cărţi se strînge în perioada sărbătorilor de iarnă şi încă nu ai timp să le parcurgi la vremea bilanţului. Unele, însă, te fac să începi anul cu aşteptări mari. Aşa este, de pildă, romanul Ploile amare, al unui rafinat – şi discret – prozator optzecist (ardelean), Alexandru Vlad, un roman amplu apărut la Editura Charmides, care aşteaptă să fie citit pe îndelete.
O apariţie remarcabilă a anului tocmai încheiat este Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany (Editura Cartea Românească). Foarte bine primit de critica de întîmpinare în 2011 este romanul la fel de amplu al lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, consacrat – de-a lungul destinului unui personaj insolit, marionetistul amnezic Bruno Matei – ororilor comunismului românesc. Tot la Editura Polirom, Dan Lungu a publicat În iad toate becurile sînt arse, Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, carte distinsă deja cu Premiul „Cartea anului 2011“ de către România literară; Radu Aldulescu a reeditat (în versiune revizuită)Îngerul încălecat (Cartea Românească).
Interesant e că, anul trecut, au apărut şi cîteva volume de proză scurtă, gen considerat a nu fi atît de vandabil pe piaţa de carte şi, de multe ori, „minor“ de către critica de specialitate; nimic mai fals. Aşadar, de notat antologia de proză scurtă a lui Răzvan Petrescu,Rubato (Curtea Veche). La Humanitas, T.O. Bobe reeditează – într-o serie de autor – Cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi publică volumul nou de proză scurtă Contorsionista. Poetul Bogdan O. Popescu – care a publicat şi simpaticele Aerobiciclete la Brumar – debutează ca prozator cu Viaţă de aruncat (Editura Polirom), o carte de proză scurtă care, dincolo de stîngăciile începutului, arată un condei promiţător. La Casa de pariuri literare, Lavinia Branişte debutează şi ea cu un bun volum de proză scurtă, Cinci minute pe zi.
Bogdan Coşa debutează cu romanulPoker – un roman bine scris, un roman totuşi soft al tinerilor „furioşi“ de astăzi, în varianta anticorporatişti şi amatori de poker, nu de droguri ori violenţă.
2011 a fost şi un an trist, în care au dispărut prozatorul Mircea Horia Simionescu şi poetul Mircea Ivănescu – două nume mari ale literaturii noastre –, criticul de film Alex. Leo Şerban – un nume la fel de mare în spaţiul nostru cultural – sau prozatorul optzecist Constantin Stan. De Alex. Leo Şerban au apărut, în schimb, în 2011 trei cărţi de neratat, un volum de poeme exquis, Alte camere, alte glasuri de ieri (Pandora M), Mica dietetică (Art) – un „tratat“ de viaţă dietetic şi personal, în siajul mai vechiiDietetici a lui Robinson (2006) – şi romanul scris în engleză Litera din scrisoarea misterioasă (traducere de Antoaneta Ralian, Editura Polirom).
Magdei Cârneci i-a apărut la Cartea Românească romanul FEM, o proză vizionară demnă de luat în seamă, cu atît mai mult cu cît e vorba despre o scriitură de o factură rară în spaţiul nostru.
La capitolul poezie, am avut parte de un regal cu volumele lui Ioan Es. Pop (unelte de dormit, Cartea Românească) şi Marin Mălaicu Hondrari, La două zile distanţă (Charmides). La „ospăţ“ se adaugă Orice (uverturi & reziduuri) (Pandora M) de Sorin Gherguţ, Fără titlu (Paralela 45) de Cosmin Perţa şi cartea de debut a Cristinei Ispas,Rezervaţia (Casa de pariuri literare) – o poezie rafinată a cotidianului, cu ecouri din Mircea Ivănescu. Şi încă:Hexachordos. Psalmii. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor. Iov. Psalmii lui Solomon. Odele, pre stihuri retocmite de către Şerban Foarţă, volum apărut la Editura Brumar.
Şi lista cărţilor de poezie care aşteaptă să fie citite nu s-a încheiat încă: Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti (Casa de Editură Max Blecher), instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva (Casa de pariuri literare), Marius Ianuş, Refuz fularul alb (Tracus Arte), Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Tracus Arte) – cartea de debut a lui Andrei Dósa.
La Humanitas, Mircea Cărtărescu a publicat Zen. Jurnal 2004-2010, Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, şi Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950.
La capitolul de critică şi istorie literară stăm bine: de marcat o serie de debuturi ale unor tineri cercetători şi universitari: Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească), Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea Românească),Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii de Gabriela Gheorghişor (Editura Muzeul Literaturii Române), Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Timpul). Pe lîngă acestea, se adaugă nume deja consacrate precum Mihai Zamfir, cu a lui Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I (Cartea Românească), Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (Editura Polirom), şi Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism volumul I: Lirica ultimelor decenii de comunism şi volumul II: Lirica epocii postcomuniste (Casa de pariuri literare).

De la lansarea "Conversaţiei cu Nora Iuga"

miercuri, 11 ianuarie 2012

Lansare de carte: Gabriela Gîrmacea, "Conversaţia cu Nora Iuga", Editura Tracus Arte, 2011

Astă-seară, 11 ianuarie, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia am participat la lansarea unei cărţi "seducătoare": "Conversaţia cu Nora Iuga", de Gabriela Gîrmacea, Editura Tracus Arte, 2011.
Citez dintr-o mărturisire a Norei Iuga, o mare scriitoare, dar şi un excelent "performer" pe scena literară:

"Eu vreau să-l fac pe cel care mă citeşte să mă şi placă. Pe mine mă interesează seducţia pe care o pot arunca sau întinde cititorului".

O carte de răspunsuri provocator-jucate, spumoase, însă riguros contrapunctate de confesiuni în notă gravă, de discutarea modelelor literare care au format-o, de aprecieri pertinente asupra spaţiului cultural german (care-i este familiar), dar şi de observaţii demne de luat în seamă - de la o scriitoare cu state vechi, şi valoroase - cu privire la direcţiile literaturii tinere de astăzi de la noi.

Ataşez şi comunicatul de presă:



Miercuri, 11 ianuarie 2012, la Librăria Bastilia (Piaţa Romană nr. 5, Bucureşti), de la ora 18.00, va avea loc lansarea volumului „Conversaţia cu Nora Iuga (Interviuri)” de Gabriela Gîrmacea. Prezintă: Nora Iuga, Adina Diniţoiu, Bianca Burţa-Cernat.
 
Nora Iuga este pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino. Este o cunoscută poetă, romancieră, eseistă română şi traducătoare din limba germană. Licenţiată a Facultăţii de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din Bucureşti (1953). I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. Profesoară de limba germană între 1954 şi 1955, lucrează ca bibliograf la Biblioteca Centrală de stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 până în1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Jurnalistă la ziarele de limbă germană “Neuer Weg” şi “Volk und Kultur” (1977-1986). Din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră PEN-Club. Susţine lecturi publice în străinătate şi primeşte numeroase burse de creaţie.
La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar (www.noraiuga.wordpress.com). În 2009 a câştigat cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). De asemenea, i-au fost acordate Premiul ,,Friedrich Gundolf” de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, cinci premii ale Uniunii Scriitorilor în anii 1981, 1994, 1998, 2001, 2006 şi numeroase alte premii ale unor oraşe şi reviste din ţară.
A publicat de-a lungul anilor peste 20 de volume de poezie şi proză, a tradus peste 15 volume din literatura germană şi volumele ei au fost traduse în  peste 10 limbi străine. Dintre volumele de poezii, menţionăm  “Vina nu e a mea”, “Opinii despre durere”, “Inima ca un pumn de boxeur”, “Piaţa cerului”, “Dactilografa de noapte”, “Fetiţa cu o mie de riduri”, romane, printre care “Săpunul lui Leopold Bloom”, “Sexagenara şi tânărul”, “Hai să furăm pepeni”, “Lebăda cu două intrări”, “Berlinul meu e un monolog”, “Blogstory”.

Sursa: Agenţia de carte

luni, 9 ianuarie 2012

Nominalizare la Premiul Tânărul Critic literar al anului 2011


Sunt nominalizată la Premiul Tânărul Critic literar al anului 2011 :)
Gala de decernare este duminică, 15 ianuarie 2012, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti. Wish me luck! :)

Iată comunicatul oficial:

Vineri, 6 ianuarie 2012, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, s-a întrunit juriul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2011. Juriul, format din acad. Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu, a anunţat câştigătorul Premiului Cartea de Poezie a anului 2011: Ioan Es. Pop, pentru volumul „unelte de dormit”, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească. De asemenea, Juriul a anunţat nominalizările pentru cele trei secţiuni precizate în regulamentul Galei (listate în ordinea alfabetică a autorilor):

Tânărul Poet al anului 2011:

Ionuţ Chiva, pentru volumul „instituţia moartă a poştei”, Casa de Pariuri Literare
Medeea Iancu, pentru volumul „divina tragedie”, Editura Brumar
Ştefan Manasia, pentru volumul „motocicleta de lemn”, Editura Charmides

Tânărul Prozator al anului 2011:

Bogdan Coşa, pentru volumul „Poker”, Editura Cartea Românească
Augustin Cupşa, pentru volumul „Profesorul Bumb şi macii suedezi”, Editura Cartea Românească
Paul Mihalache, pentru volumul „Târg de arlechini”, Editura Tracus Arte

Tânărul Critic literar al anului 2011:

Bianca Burţa-Cernat, pentru volumul „Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică”, Editura Cartea Românească
Adina Diniţoiu, pentru volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”, Editura Tracus Arte
Doris Mironescu, pentru volumul „Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”, Editura Timpul

Pentru premiul Tânărul Scriitor al anului 2011, Juriul va alege un autor dintre nominalizaţii la cele trei secţiuni. Câştigătorii celor trei secţiuni vor fi prezentaţi la Gala Tinerilor Scriitori; de asemenea, câştigătorul premiului Tânărul Scriitor al anului 2011.

Premiul Cartea de Poezie a anului 2011 pentru autorul celui mai important volum de versuri din anul 2011, Ioan Es. Pop, va fi oferit în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.

GALA TINERILOR SCRIITORI / CARTEA DE POEZIE A ANULUI celebrează cea de-a doua ediţie a Zilei Culturii Naţionale, duminică, 15 ianuarie 2012, ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti.

Organizatorii Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2011 sunt Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Biblioteca Centrală Universitară “Carol I” şi Asociaţia EURO CULTURART. Juriul Galei: acad. Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Bogdan Creţu. Invitaţii speciali ai Galei: Mike GODOROJA & Blue Spirit şi Marius MIHALACHE. Moderatorul şi iniţiatorul evenimentului: Dan Mircea CIPARIU. Coproducători: Radio România Cultural şi TVR Cultural. Parteneri media: Şapte Seri, Cultura, AgenţiadeCarte.ro.

joi, 5 ianuarie 2012

Doi campioni ai depresiei

Michel Houellebecq, personajul omonim al lui Michel Houellebecq din romanul „Harta şi teritoriul” (Premiul Goncourt, 2010), e un depresiv care trăieşte, minimalist şi minimal – à la Beckett cumva – într-o încăpere goală, mobilată doar cu un pat şi un televizor. Îşi petrece viaţa în pat – mănâncă (de regulă, mezeluri), fumează şi bea vin (singura plăcere, e un connaisseur) în pat şi se uită la desene animate pe Fox TV. Cu o aşa „viaţă intimă sărăcăcioasă” (citez din traducerea românească a lui Daniel Nicolescu, Polirom, 2011), dispariţia singurelor trei produse de consum care i se păreau „perfecte” – singurele plăceri, singurele interese – e o adevărată dramă:

„În viaţa mea de consumator, zise el, am întâlnit trei produse perfecte: încălţările Paraboot Marche, combinaţia laptop-imprimantă Canon Libris şi canadiana Camel Legend. Am iubit pătimaş aceste produse, mi-aş fi petrecut toată viaţa lângă ele, cumpărând regulat, pe măsură ce se uzau, nişte produse identice. Se stabilise o relaţie perfectă şi fidelă, care a făcut din mine un consumator fericit. Viaţa mea nu era cu desăvârşire fericită, dar aveam măcar asta: puteam, la intervale regulate, să cumpăr o pereche din încălţările mele preferate. E puţin, dar înseamnă mult când ai o viaţă intimă sărăcăcioasă. Ei bine, această bucurie, această bucurie simplă mi-a fost răpită. După câţiva ani, produsele mele favorite au dispărut din standuri, fiindcă fabricarea lor a fost pur şi simplu oprită – iar biata mea canadiană Camel Legend, probabil cea mai frumoasă canadiană confecţionată vreodată, nu a supravieţuit decât un singur sezon... Începu să plângă, încet, cu lacrimi mari, şi îşi mai turnă un pahar de vin. Ştiţi, e brutal, groaznic de brutal”.

În „Melancholia” lui Lars von Trier, Justine (Kirsten Dunst) – care lucrează chiar în domeniul publicităţii şi, în noaptea nunţii, e promovată de şeful ei – îi aruncă cu cinism acestuia din urmă sloganul mult aşteptat: „Nothing”. Justine e şi ea – în nişte imagini sepia magistrale – o depresivă, o melancolică, o lunatică, pe care „nimic” – cu atât mai puţin consumerismul – n-o poate pune în mişcare, n-o poate susţine, şi care îşi ruinează propria şi atât de luxoasa nuntă.



La Houellebecq, tonul atinge un soi de umor cinic. Imaginile lui Lars von Trier ţin mai degrabă de o reverie gravă, poetică (tarkovskiană, s-a zis). Dar ambele personaje sunt, în felul lor, nişte campioni ai depresiei...  Houellebecq va sfârşi ucis într-un mod monstruos, iar în ce-o priveşte pe Justine, ea va fi izbită – la propriu –, împreună cu toată omenirea, de planeta melancoliei, Melancholia...

marți, 3 ianuarie 2012

Primele ecouri la carte: recenzie de Raluca Dună, „România literară”, nr. 51-52/ 2011

Adina Diniţoiu,
„Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”,
Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2011


„Asumându-şi mai degrabă riscul de a plictisi prin stăruinţă decît pe cel de a rămâne lacunară, fără ifose eseistice, dar şi fără asezonări compilative, asociindu-se unor interpreţi ai operei, dar delimitându-se tranşant de alţii, Adina Diniţoiu a realizat prin cartea de faţă un studiu de referinţă al operei lui Mircea Nedelciu, o veritabilă expertiză”, scrie Paul Cornea, la finele textului care prefaţează acest volum. Într-adevăr, ne aflăm în faţa unui tom de 500 de pagini, minuţios elaborat, într-adevăr, Adina Diniţoiu are curajul de a nu arbora o poză auctorială genialoidă, într-adevăr, i-a reuşit o „expertiză”, obiectivă, profesionistă, în care „asocierea”, respectiv critica unor alte puncte de vedere nu are tonul bătăios obişnuit. Originalitatea „plictisitoare” şi „fără ifose” a demersului critic propus de Adina Diniţoiu înseamnă în primul rând dezideologizarea scriiturii critice, democratizarea ei, echidistanţa faţă de surse, imparţialitatea viziunii, claritatea şi limpezimea stilului. În plus, poate un efect al aplicaţiei asupra subiectului, se simte dorinţa de a comunica a criticului, o anumită „tranzitivitate” a scriiturii, la toate nivelurile, care înlesneşte lectura. Nu trebuie să fii un cititor specializat pentru a citi acest volum, trebuie doar să fii interesat de o problematică – Nedelciu, postmodernism, optzecism, autenticitate, textualism, experimentalism etc. Lectura este o formă de întrebare, critica însăşi înseamnă interogaţie şi propunerea unui răspuns cât mai pertinent, iar o carte presupune existenţa unui dialog, a unui parteneriat – acestea par premisele largi ale demersului tinerei autoare. Ea scrie despre concepte „sensibile” în cultura noastră, în jurul cărora s-au dat şi se dau încă „bătălii”, dar scrie despre ele dinafara câmpului de luptă, ca un istoric, nu ca un combatant.
Anvergura proiectului critic (raportarea fenomenului literar autohton la social şi politic, raportarea continuă la modele teoretice şi literare vestice, plasarea operei lui Nedelciu într-un context intelectual mai larg), profunzimea ideilor conducătoare (raportul complex şi paradoxal al literaturii cu „puterea” şi cu moartea) fixează acest debut în registrul cărţilor de referinţă ale ultimilor ani.