"Femeile în spaţiul public": "Mică introducere"

                                                                      

                                                                     

Mică introducere 

Pe 11 martie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, am iniţiat o dezbatere Femeile în spaţiul public, sub egida organizaţiei PEN România, dezbatere la care au participat: Magda Cârneci, preşedinte PEN România, Ioana Bâldea-Constantinescu (jurnalistă radio, scriitoare), Svetlana Cârstean (scriitoare, traducătoare) şi Bogdan Ghiu (eseist, traducător). PEN Club, cu sediul central la Londra, este o organizaţie de scriitori din întreaga lume (din aproape 100 de ţări) – înfiinţată în 1921, la iniţiativa unei femei, scriitoarea britanică Catherine Amy Dawson-Scott –, organizaţie care militează pentru libertatea de expresie a scriitorilor, pentru categoriile defavorizate şi pentru drepturile omului. În 1991, a fost creat, în cadrul organizaţiei, Comitetul Women Writers/Femei Scriitori, care pledează, printre altele, pentru egalitate de gen, egalitate de șanse şi protecția femeilor-scriitor care îşi asumă riscuri politice sau religioase. 

Sigur, în România, nu există riscuri politice sau religioase la care se expun scriitoarele, în schimb, întreg climatul intelectual şi cultural – extrem de patriarhal, pentru a nu spune misogin (în 2015, România se situa pe ultimul loc în Indexul European al Egalităţii de Gen) – îndeamnă la o dezbatere de acest tip. Am invitat, aşadar, în continuarea dezbaterii PEN România, o serie de femei, dar şi cîţiva bărbaţi – cu toţii prezenţe publice cunoscute (scriitoare/scriitori, jurnaliste/jurnalişti, intelectuale/intelectuali) – să răspundă, într-un text personal, liber şi pragmatic, cîtorva întrebări care chestionează prezenţa, ponderea, rolul femeilor în spaţiul public (spaţiul cultural, spaţiul de idei, spaţiul de evenimente şi dezbateri publice) din România (dar nu numai). Iată întrebările:

•  Există diferenţieri de gen în poziţionarea în spaţiul public? Cum vă situaţi ca femei(e) în acest spaţiu? Există dificultăţi speciale de a se impune public în cazul femeilor? Se simt ele marginalizate? Există solidarităţi feminine versus solidarităţi masculine?

•  În calitate de persoane publice (organizatoare de evenimente culturale, realizatoare de emisiuni de radio sau de televiziune, jurnaliste etc.) – ţinînd cont de  experienţa personală, practică – aţi avut dificultăţi speciale de (inter)relaţionare cu instituţiile/organismele culturale, cu reprezentanţii lor? Vă simţiţi slab reprezentate la acest nivel al instituţiilor/organismelor culturale?

•  Sintagma „écriture(s) féminines“ are vreo relevanţă, în ce vă priveşte? Credeţi că scriitura voastră are vreo legătură cu feminitatea, în ce fel anume?

Majoritatea participantelor la dezbatere vorbesc despre misoginismul mediului cultural autohton – unul mai difuz, mai diseminat astăzi decît în trecut (şi, prin urmare, mai greu de combătut) –, la care se adaugă, spun eu, accesul dificil al femeilor în structurile de putere, în special la vîrful ierarhiilor: a se vedea, de pildă, cazul instituţiei criticii literare româneşti, sau de-acum celebrei USR – în a cărei dispută recentă, de putere, femeile practic nu există, nu sînt reprezentate!

Sper ca dosarul de mai jos să invite la reflecţie şi să arate că, de fapt – şi o citez pe Ioana Bâldea-Constantinescu: „Genul nu ar trebui să încapă în nici un spațiu competițional. Relevante ar trebui să fie performanța, vocația, abilitățile de a învăța, de a inova“. Şi ţin să reiau aici şi o frază a Svetlanei Cârstean, fiindcă ader la faptul că teritoriul ideilor, al discursului public, al teoriei este un teritoriu comun de gîndire, un fel de „neutru“ barthesian, de spaţiu „ambisex“ sau „androgin“ (ca acela al modei contemporane, dacă vreţi): „Trebuie să existe o zonă în aerul comun pe care-l respirăm unde depășim genul și sîntem toți oameni care inspiră, expiră, gîndesc“. După toate cîştigurile occidentale în materie de mentalităţi, cultură şi civilizaţie, diferenţa de gen nu ar mai trebui, în fond, să marcheze spaţiul cultural, de idei şi dezbateri publice – un spaţiu definit de cu totul alte criterii: creativitate, emulaţie, performanţă. 

Introducere la dosarul "Femeile în spaţiul public", apărut în Observator cultural nr. 819/21-27 aprilie 2016

Dosar "Femeile în spaţiul public"

În Observator cultural, vă propun, săptămâna aceasta, un dosar - convingător şi seducător - despre Femeile în spaţiul public.
În continuarea dezbaterii PEN România de pe 11 martie, de la Librăria Humanitas Cişmigiu, am invitat o serie de femei, dar şi cîţiva bărbaţi – cu toţii prezenţe publice cunoscute (scriitoare/scriitori, jurnaliste/jurnalişti, intelectuale/intelectuali) – să răspundă, într-un text personal, liber şi pragmatic, cîtorva întrebări care chestionează prezenţa, ponderea, rolul femeilor în spaţiul public din România (dar nu numai). Sunt opinii avizate, oneste, din perspective diverse, opinii inteligente şi, credeţi-mă, seducătoare. A nu se rata! :)

Le/îi puteţi admira pe intelectualele/intelectualii "plini de farmec" (vorba lui Compagnon) pe coperta revistei: Ioana Baldea Constantinescu, Magda Carneci, Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu, Silvia Colfescu, Adina Diniţoiu, Carmen Silvia Musat, Mihaela Ursa, Marius Constantinescu, Caius Dobrescu, Bogdan Ghiu

Julia Kristeva: „Mă consider o pesimistă energică” (partea a doua)

Sunteţi foarte cunoscută în România (şi la nivel internaţional, în fond) în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent în anii ’60-’70. În România a existat, în anii ’80, în plin comunism, un grup de scriitori foarte importanţi care au fost marcaţi de teoria şi practica Tel Quel (au încercat să opună rezistenţă politicului/dictaturii prin deconstrucţia textului şi a limbajului). Cum vă situaţi astăzi în raport cu această perioadă de activitate, o consideraţi datată?

Pentru mine nu este o epocă perimată, cred că atunci am avut şansa de a aprofunda foarte multe lucruri care astăzi ar fi imposibil de realizat, într-un context marcat de un declin al interesului cultural, când  se citeşte mai puţin, când la ordinea zilei  nu mai este punerea în chestiune a valorilor şi normelor, ci repetiţia mecanică şi un soi de fascinaţie exercitată de imagine. Punerea în chestiune a limbajului, a dogmelor în însăşi structura limbii, pe care le realizează poezia, naraţiunea, discursul argumentativ ori filozofic – care nu e pur şi simplu rece, distant, ci infiltrat de literatură şi de imaginar –, felul în care stilul individual trece dincolo de dogmă, toate aceste lucruri pe care le-am întreprins alături de grupul Tel Quel au contribuit la formarea mea personală, dar au influenţat şi toate cercetările mele ulterioare. Cred că e vorba de proceduri,chiar  de experienţe, aş zice, care sunt valabile astăzi. Putem critica societatea modernă din diverse puncte de vedere, economic, politic, etc., dar şi dintr-o perspectivă a limbajului: oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim „elemente de limbaj” („des éléments de langage”), iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile în chestiune: echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste „elemente de limbaj” – ce seamănă, într-adevăr, cu clişeele ori limba de lemn –, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi. Cuvintele acestea nu vor să spună nimic, dar îl bombardează pe sărmanul ascultător, care iese năucit, intoxicat de la astfel de discursuri. Guvernarea se reduce, în felul acesta, la o nouă formă de opiu al poporului, care este simplificarea discursului, şi care înseamnă, în mod conştient sau nu, un soi de îndemn la a nu gândi. Or ce se poate face în această situaţie? Nu poţi dezvolta un mod de gândire propriu, şi atunci fie cazi pradă disperării şi nu participi la vot (conform raţionamentului că toţi sunt la fel), fie aluneci de partea fanatismului, şi lucrurile se strică rău de tot. Toate aceste stereotipii de limbaj trebuie să fie demontate prin acel tip de demers intelectual ale cărui baze au fost deja puse de revista Tel Quel. Un laborator de lucru care avea, în epocă, o conotaţie revoluţionară, dar care acum trebuie adaptat vremurilor în care trăim (marcate de spectacolul televiziual şi de Internet). Modurile mele specifice de adaptare a discursului au fost de a apela la psihanaliză, de a mă adresa categoriilor sociale discriminate, marginalizate ori defavorizate (femeile, străinii etc.), deci de a avea în vedere anumite zone nevralgice şi de a mă adresa lor în termenii unui discurs adaptat, singularizat.

În epoca Tel Quel, puneaţi accent pe o anumită etică a scriitorului/teoreticianului, care porneşte de la propria sa autoanaliză şi abia apoi realizează deconstrucţia textului/limbajului. Credeţi în continuare în această etică a cercetătorului/scriitorului?

Ceea ce voi spune este foarte paradoxal, pentru că, aşa cum am mai zis-o, nu sunt optimistă, nici pesimistă, ci – aşa cum îmi place s-o spun – sunt o pesimistă energică; încerc să văd întotdeauna ce se poate face, chiar dacă la un nivel foarte mic. Să luăm cazul unui adolescent care devine un fanatic şi ajunge să taie capete. E oare vina secularizării, adică a acelei filozofii a democraţiilor europene care vin pe filieră iluministă? Da şi nu. Da, pentru că noi am uitat că religia există şi nu am făcut suficiente eforturi pentru le a explica tinerilor, în şcoli, ce este religia, care sunt diferenţele dintre religii, prin ce sunt ele interesante şi prin ce sunt nocive. Ce-ar trebui făcut? Ar trebui, poate, să fie predată în şcoli istoria religiilor – de către istorici ori filozofi; ar trebui să-i învăţăm pe tineri, în şcoli, să-şi cunoască tradiţiile (religioase), dar să reziste fanatismului. Dar acest lucru nu este suficient. Trebuie formaţi psihanalişti care să fie capabili să-i repereze pe acei tineri dezechilibraţi, care provin din familii destructurate (din cauza şomajului, marginalităţii etc.), şi care să-i acompanieze în procesul educativ printr-o cură psihanalitică, în cadrul căreia li se recunoaşte, li se explică, li se satisface nevoia de ideal, nevoia de a crede – tratament care împiedică, însă, ca această nevoie de ideal să devină o „maladie de idealitate” (care conduce la crimă); e vorba de o invenţie continuă de căi, de metode pentru acompaniamentul psihic al acestor tineri (de regulă, tineri de cartier) de-a lungul procesului educativ, de la vârsta cea mai fragedă. Eu lucrez în acest sens la Maison des adolescents, la Paris, care a fost creată de doamna Chirac, instituţie care încearcă să pună bazele unei psihiatrii psihanalitice adaptate pentru tratarea tinerilor de cartier. Pentru această practică, e nevoie de formarea unor specialişti în ştiinţe umane, filozofie, istorie etc., o formare care nu e numai cognitivă; ea seamănă şi cu un soi de dedicare, de devoţiune. Trebuie creată acea experienţă interioară în cazul psihologului, al istoricului, profesorului, sociologului etc. Această formare a persoanei (care să se dedice nevoilor celor din jur) cere un nou umanism; el se transmite, deci, printr-o formare care poate trece printr-o cură psihanalitică, în orice caz prin cunoştinţe care se adresează singularităţii fiecărei persoane în parte; care ţine cont, aşadar, de o anumită etică. Această formare etică implică noi forme de educaţie, care trec prin experienţa psihică; şi poate şi prin psihanaliză. Personal, am condus un seminar adresat celor care se ocupă de grupuri de adolescenţi; altfel, eu practic psihanaliza – metoda mea este una personală, à la Kristeva, dacă vreţi – pe adulţi, şi individual.

Continuaţi să predaţi semiologia la Universitatea Paris VII (şi la New York), aţi creat centrul de cercetare „Roland Barthes”. Ce a reprezentat/reprezintă Roland Barthes pentru dvs.?

Acum predau mai mult cursuri de psihanaliză. Roland Barthes a fost singurul meu profesor care era interesat să audă ce au de spus şi studenţii săi, care nu voia să-i fie reproduse propriile afirmaţii. El s-a ocupat de două subiecte care m-au interesat şi pe mine: nevoia de a crede, mai precis discursul religios, respectiv discursul amoros. El a deschis, aşadar, două căi pe care le-am urmat şi eu, în maniera mea proprie. În plus, eu am făcut ceva ce el n-a îndrăznit să facă: e vorba de roman. Am terminat de curând un nou roman, care cred că e cel mai bun de până acum: se numeşte L’Horloge enchantée şi va apărea în februarie 2015 la Fayard.

Aţi scris romane destul de târziu, în anii ’90. Care e raportul dintre romanele dvs. şi scrierile teoretice?

Cred că discursul filozofic nu mai poate continua aşa cum a fost el imaginat, ca un succedaneu al teologiei. Tot acest bagaj filozofic european ( Kant, Hegel fenomenologia ş.a.m.d.) trebuie transmis – pentru a fi înţeles de un public cât mai larg şi pentru a-i putea convinge/interesa şi pe cei mai rezistenţi la el – făcând apel la imaginaţie. E ceea ce a încercat să facă filozofia franceză a secolului al XVIII-lea, povestirile („les contes”) lui Diderot, Voltaire, Rousseau. Înglobând discursuri teoretice – filozofic, psihanalitic etc. –, romanul este genul care se pretează cel mai bine acestei întâlniri între reflecţie şi imaginaţie. Încerc să fac acest lucru, diminuând întrucâtva latura teoretică, meditativă, să-i spun, şi accentuând-o pe aceea romanescă. Cu riscurile de rigoare. E un mod de autoanaliză, de asemenea, şi de a lua distanţă de biografia mea, dar şi un mod de a-mi apropria trecutul. Trecutul literaturii, trecutul istoriei Franţei – din care acum fac parte. Cel mai recent roman al meu este unul despre timp: e vorba de un ceas pe care l-am găsit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea; ceasul a fost depus în 1750 şi era programat – cu poziţiile planetelor solare şi ale orelor – să meargă până în... 9999. E un roman cu accente SF, despre timp – timpul pentru care suntem programaţi –, dar şi despre timpul văzut ca durată foarte lungă.

Apărut în România literară nr. 42/ 10 octombrie 2014

„Feminismul a fost o viclenie a istoriei pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex” - interviu cu Julia Kristeva

Pe 23 septembrie, cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte a dialogului nostru. Am discutat despre psihanaliză, feminism şi romanele sale. 

Julia Kristeva, sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut – în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii cu care lucraţi?

Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă, Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate, încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună, şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva – capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor.

“Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social etc. Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă, sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să meargă la originile răului din care s-a desprins.” Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor, n.m.) nu este o religie: este capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas, s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci – din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între ei.

Nu sunteţi numai teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs, 1990; Le vieil homme et les loups, 1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?

Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie, la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să funcţioneze până în… 9999! (râde) Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp –, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat, ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field etc.).

E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are, cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de particule” (râde), lucru care m-a bucurat.

Aveţi, în prezent, numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa, astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?

Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul „Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.

Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele feministe se îndreaptă şi către resorturile maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori sunt singure, sau sunt mame purtătoare (mères porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în psihanaliză.

Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (l’écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe (multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru – odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că feminismul a fost o viclenie a istoriei (une ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.

Apărut pe Bookaholic