.
.

joi, 4 iunie 2015

Manifest pentru o teorie situată/estică a traducerii



Cunoscutul poet, eseist şi traducător de filozofie şi literatură franceză Bogdan Ghiu a publicat de curînd o nouă carte – după eseul despre arta contemporană Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Editura Tact, 2014) –, o carte, aş spune, inedită prin forma de manifest pe care o îmbracă: e vorba despre Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărută, anul acesta, la Editura Cartea Românească. Volumul este unul compozit, alcătuit din texte diverse, un volum-şantier, de eseu, notaţie şi reflecţie în act, în care Bogdan Ghiu adună laolaltă note personale despre traducere (note luate pe parcursul procesului de traducere, note despre traducerea textelor lui Jacques Derrida, Walter Benjamin, dar şi Montaigne sau Defoe), texte scrise cu prilejul a diferite evenimente culturale (zilele francofoniei, diverse dezbateri cu participanţi francezi, legate de traducerea ştiinţelor umaniste franceze, de pildă) sau texte mai generale despre peisajul culturii române postdecembriste – semnalez, la acest capitol, unul dintre cele mai interesante texte, de altfel, intitulat Scurtă autobiografie a culturii române în curs (un pariu performativ), cu cele trei anexe ale sale – asupra căruia voi reveni mai jos.

Cartea lui Bogdan Ghiu, tocmai în virtutea acestui aspect compozit, e una foarte densă şi foarte diversă, extrem de ofertantă la nivelul ideilor care acoperă un spectru cultural mai larg, plecînd de la problematica traducerii în era globalizării şi ajungînd la aspecte particulare ce ţin de probleme ale traducerii, dar şi ale raportării culturale la globalizare în spaţiul românesc (şi est-european). În fond, închizînd bucla, după o lungă perioadă de „uitare” şi de „refulare” (în spaţiul cultural, la nivel individual şi, mai ales, colectiv) a „axiomelor” sale, Bogdan Ghiu îl readuce în actualitate – la modul militant, sub forma textului-manifest – pe George Steiner (cu a sa carte fundamentală, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, 1975, tradusă la noi în 1983). În siajul lui Steiner, într-adevăr, „totul trebuie tradus”, respectiv „totul trebuie tradus”. „Totul trebuie tradus” pentru că, aşa cum scria Steiner, citat de Ghiu, orice formă de comunicare presupune traducere, nu numai între mai multe limbi, ci şi în interiorul aceleiaşi limbi: „Traducerea este total implicată în cea mai rudimentară formă de comunicare”. În acelaşi timp, „totul trebuie tradus” pentru că – aşa cum vede  Bogdan Ghiu faptele biblice: „Fără «încîlcirea limbilor» nu ar fi fost, poate, posibilă «împrăştierea popoarelor», adică proiectarea verticalei unităţii a (ne-)limbii pe orizontala traducerii-diseminare (înmulţire prin împrăştiere). Traducerea pare a fi, astfel, ocultată tocmai pentru că reprezintă un act unic, de neînlocuit, în planul secret al lui Dumnezeu (de transpunere, de «traducere» a divinităţii în/ca umanitate). Iată de ce dărîmarea turnului Babel pare mai curînd o accelerare (a populării şi a luării pămîntului în posesie) decît o pedeapsă (s.a.), sau reprezintă cele două feţe (pedeapsă pentru umanitate, accelerare pentru divinitatea însăşi) ale unuia şi aceluiaşi act“. Iar Steiner nota, la vremea lui: „A te mişca între limbi, a traduce chiar în interiorul restricţiilor cunoscute înseamnă a trăi experienţa uimitoarei tendinţe a spiritului uman spre libertate. Dacă am trăi într-o singură «haină lingvistică» sau între foarte puţine limbi, inevitabilitatea morţii organice ne-ar apărea mai sufocantă decît este”. 
 
Bogdan Ghiu crede că tocmai dintr-o asemenea „uitare a traducerii“ a scris acest „manifest“ – „ca o traducere-uitare inconştientă după Steiner a situaţiei După Babel“ (citatele de mai sus sînt din textul final al volumului, Noroc cu Babel! Darul traducerii (După Steiner)). Pe de altă parte, nu e vorba numai de o actualizare-manifest a problematicii traducerii, de o resuscitare a teoriei despre traducere  (traductologiei) „după Steiner“, ci şi de un act politic (iar asta face diferenţa), de rezistenţă – prin traducere, deci prin existenţa diversităţii, a particularului care se cer permanent traduse – la globalizarea uniformă şi la hegemonia capitalului. De altfel, în privinţa integrării postcomuniste a culturii române în spaţiul cultural european şi global, Ghiu pledează pentru păstrarea în acelaşi timp a unui anumit localism, a unor anumite particularităţi care ţin de limbă şi de istorie, dar şi pentru potenţialul globalist, „mondial”, local/particular şi mondial în acelaşi timp, aşadar (literatura e scrisă pentru a fi tradusă, literatura înseamnă traductibilitate, spune eseistul, tocmai pentru că e singulară, pentru că depinde de idiomul în care e scrisă): „În globalizare, în literatura globală, ni se atribuie şi ni se cere o localizare precisă, care tocmai de aceea devine indiferentă (s.a.), simplă poziţionare în «cîmp». Or, tocmai acum ar trebui nu (doar) să stăm cuminţi, la gura sobei-ecran, să ne povestim unii altora în mod localizat, ci să delirăm mondial, să delirăm lumea, mondialul: alter-mondialul” (am citat din Anexa 3. Procesul comunismului în cîmpul global al poveştii). 

Nevoia de traducere înseamnă – în globalizarea tehnologică ce ameninţă să devină uniformă, dominatoare, hegemonică –, nevoie de diversitate, de eterogenitate, de multilingvism, de democraţie (democratizare), în cele din urmă: „Limba e spaţiu de traducere. Democraţia-traducere: a face public, a traduce limbaje şi cunoştinţe experte. Cîtă vreme nu există traducere în comun, în limba comună, nu există democraţie“. Plecînd de la un incident personal (artistul Thomas Hirschhorn îi replică, la ideea interpretării artei din perspectiva traducerii, că gîndeşte în acest mod pentru că „este din România“), Bogdan Ghiu propune o foarte interesantă „teorie situată a traducerii“, o perspectivă de tip „estic“, care ţine cont de situarea geo-politică: „Pornind de aici, ideea de a elabora o teorie situată a traducerii. Traducerea nu este o perspectivă oarecare, ci constituie însăşi ideea de perspectivă. Traducerea, în sens larg, mai exact în sens complet, integral, este o perspectivă de tip «estic». «Estul» propune o perspectivă translaţională asupra lumii. Nici colonizat, nici colonizator: în traducere (s.a.)“ (Totul trebuie tradus. Totul trebuie tradus (linii de lucru)). Impunerea traducerii ca paradigmă reprezintă, pe de altă parte, pentru Ghiu, şi o continuare pozitivă a deconstrucţiei practicate de filozofii poststructuralişti francezi, pe care eseistul îi traduce în mod constant, îi frecventează şi îi cunoaşte în profunzime. Mai mult, Ghiu propune – decomplexat –  continuarea gîndirii occidentale decoloniale din perspectiva „«Estului» intermediar al Europei“: „Gîndirea decolonială contemporană trebuie completată, efectivizată cu o teorie situată  a traducerii (s.a.) pe care doar intermedialitatea destinală a «Estului» o poate propune“. 

Legat tot de problema traducerii – în sens larg –, eseistul atinge şi chestiunea – acută, actuală în continuare, inclusiv la noi – a intelectualului public, văzut de el ca „intelectualul-traducător“, un „nou intelectual“ care mediază, traduce public – pentru publicul larg – discursul expertului, contribuind la diseminarea informaţiei şi a cunoaşterii, la „democratizarea nu doar a consumului, ci şi a producţiei“. Şi mai spune un lucru important Bogdan Ghiu: „Intelectualii nu trebuie să decidă sau să consilieze (întotdeauna) puterea, ci să traducă, să fie operatori ai mediului de constituire a treburilor publice“.
În ce priveşte cultura română ante- şi postdecembristă, Ghiu vorbeşte deschis despre semnificaţia politică (de pasivitate, de supunere istorică şi politică) a închiderii în estetic a culturii române antedecembriste: „Esteticul «pur» e pentru subalterni şi periferici, cărora le este impus «luxul» istoric de a nu fi obligaţi să facă istorie, ci s-o accepte şi, cel mult, s-o consume accelerat, s-o înghită pe nemestecate (ceea ce o face să devină nehrănitoare şi chiar să provoace revulsii)“. Altfel, după ’90, eseistul observă, la noi, trecerea – printr-un salt brutal, aşa cum e deja obişnuită cultura noastră (salt pe care-l făcuse şi în secolul al XIX-lea, de la cultura tradiţional-folclorică, rural-orală, la „modernitatea scrisă“ şi citadină) – de la o cultură de tip logocentric (şi literaturocentric) la una de tip postmodern, dominată de imagine şi de performare (vezi preeminenţa filmului din Noul Val şi a artelor vizuale, cu impact în afara ţării). Bogdan Ghiu mai pune punctul pe i într-o privinţă, anume aceea a exportului discursului despre comunism de după 1990: el constată că discursul care a prins în Occident nu este reprezentat de „procesul moral românesc al comunismului“ („o încercare (...) de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală“, încercare tîrzie, de altfel), ci de discursul ficţional, al artei şi literaturii, de discursul romanului. Fiindcă literatura reprezintă „ceremonializarea“ trecutului, ea efectuează doliul, „este ca un mormînt“: „Îngroapă trecutul, ajutîndu-ne să ne despărţim de el, ca să putem să trăim, şi totodată îl marchează (s.a.), pentru ca acesta să nu poată fi uitat şi să devină, tocmai, creator, util, adică generator de memorie. Transformă istoria în semn, adică în stoc manipulabil, utilizabil, de trăit“ (Anexa 3. Procesul comunismului în cîmpul global al poveştii). 

Cum spuneam, textele adunate în această carte-şantier de lucru sînt incitante şi ofertante ca posibile piste pentru dezbaterile teoretice. Ipotezele propuse, diseminate în texte, sînt mult mai multe decît am putut cuprinde aici: printre ele, problema – foarte importantă – a situaţiei traducătorului în România (ignorat ca mediator esenţial, plătit foarte prost), dar şi în lume. Aş vrea să mai adaug, la final, faptul că Bogdan Ghiu scrie şi vorbeşte, mereu, fără excepţie, ca un intelectual (public) relaxat, situat în afara sistemului instituţional, cum singur o spune (o opţiune proprie, şi conştientă, de altfel, de a evita sistemul universitar), un intelectual român care se mişcă uşor în spaţii culturale diverse (occidental şi estic deopotrivă), care întreţine un comerţ de facto cu Franţa şi cu francezii. Un intelectual, în fine, care a reuşit să-şi cîştige şi să-şi păstreze marja sa de libertate în sistem, o marjă foucauldiană, în fond – o libertate a spiritului invocată, de altfel, şi de George Steiner, în citatul de mai sus, preluat de eseist în textul său. 



Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 240 p.