.
.

luni, 23 martie 2015

Alexandru Vlad (31 iulie 1950-15 martie 2015) - un prozator de mare clasă



Postez aici evocarea lui Alexandru Vlad apărută în Observator cultural de săptămâna trecută şi cronica din România literară  la antologia de proză scurtă pe care scriitorul a alcătuit-o şi a publicat-o în 2014 la Editura Charmides.


                                                              



Un mare prozator


Pe 15 martie, duminică dimineaţa, foarte devreme, s-a stins din viaţă – neaşteptat – un mare prozator, la care am ţinut şi ţin foarte mult. E vorba de Alexandru Vlad, optzecist ardelean, unul dintre marii noştri prozatori şi – mai mult decît atît – unul dintre prozatorii rafinaţi ai literaturii române, nu mulţi la număr – printre ei, un Mateiu Caragiale, un Radu Petrescu, un Radu Cosaşu. Romanul Ploile amare (Charmides, 2011) îl plasează pe Alexandru Vlad în prima linie a prozatorilor din literatura română. Rafinamentul – scriitura densă, poetică, superbă şi liniştită aşa cum e însăşi curgerea implacabilă a vieţii, a timpului – îi asigură o poziţie aparte în literatura noastră (veche de numai două secole), rareori ajunsă la asemenea culmi de fineţe artistică. 

În noaptea de 14 spre 15 martie, pînă tîrziu, am citit (de fapt, am savurat textele) din antologia Cenuşă în buzunare, apărută la Charmides în 2014, o antologie de proză scurtă cu texte selectate chiar de Alexandru Vlad şi cu o prefaţă de Victor Cubleşan (o carte cu dedicaţie, care acum va fi şi mai preţioasă pentru mine). A doua zi, am aflat că scriitorul se stinsese din viaţă... Nu ştiu dacă a fost un „semn“, cert e că l-am preţuit foarte mult pe scriitorul, dar şi pe omul Alexandru Vlad. 

Am avut norocul să-l cunosc şi să stăm de vorbă la Bookfest, în 2012, cînd m-a invitat să vorbesc la lansarea volumului său de proză scurtă Măsline aproape gratis (Charmides, 2012): un om cald, discret, foarte inteligent şi rafinat, exact ca literatura sa. Cred că a fost vorba de afinităţi elective: am fost cucerită de literatura lui, iar apoi mi-a plăcut spontan omul care se ascundea în spatele cărţilor.
De o rară lipsă de complezenţă, retras la ţară, la 40 de km de Cluj, departe de lumea literară „dezlănţuită“, n-a avut vizibilitatea de scenă a altor scriitori. Cunoscut şi apreciat în breaslă, a ajuns mai greu la publicul larg: cel mai mult regret că volumele sale n-au apărut la o editură mare, pentru a circula mai uşor şi a fi vizibile. Am înţeles că, în ultimul timp, Alexandru Vlad pregătea reeditarea Ploilor amare la Polirom – o reeditare care ar însemna primul pas în aducerea marelui scriitor în atenţia publicului. Eu aş merge pînă la a sugera editarea operelor sale complete (Alexandru Vlad nu a scris extrem de mult) – ar merita-o cu prisosinţă. De altfel, am crezut mereu că, mai devreme sau mai tîrziu, valoarea literară răzbeşte, iese la suprafaţă, e inevitabil; şi e singura care rezistă timpului, dincolo de mode, de strălucirile de moment, de vedetisme.






După Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun au dispărut, rînd pe rînd, Alexandru Muşina, Constantin Stan, Sorin Preda, Andrei Bodiu şi acum Alexandru Vlad – e prea mult pentru o generaţie întreagă.
Dispariţia lui Alexandru Vlad mă umple de o tristeţe iremediabilă. Şi, în acelaşi timp, de o senzaţie de neverosimil: nu-mi vine să cred că n-o să-l mai pot vedea pe Alexandru Vlad, cu pălăria de şerif, pipa şi alura de cowboy (ca mare amator de filme western ce era)! Ştiu doar că s-a stins liniştit, în somn, cu liniştea pe care o au (o lasă în urmă) frazele sale inconfundabile, chiar şi atunci cînd dau glas celor mai vii tensiuni, celor mai mari dureri.

Alexandru Vlad a fost un scriitor de mare clasă – un peisagist, un portretist, un creator de atmosferă – şi un excelent cunoscător şi traducător de literatură anglo-saxonă. Alexandru Vlad a fost şi va rămâne unul dintre marii prozatori ai literaturii române contemporane şi din toate timpurile. Dumnezeu să-l odihnească!










Un prozator de mare clasă


În dimineaţa zilei de 15 martie, s-a stins din viaţă, neaşteptat, un mare prozator optzecist, Alexandru Vlad. Poet şi prozator, publicist şi traducător din literatura anglo-saxonă, Alexandru Vlad se remarcă prin rafinamentul stilistic al literaturii sale. Peisagist şi portretist, atent – în textele sale – la calitatea naturii (calitatea aerului, meteorologie etc.), a obiectelor şi a oamenilor, Alexandru Vlad este unul dintre marii noştri prozatori şi unul dintre prozatorii rafinaţi ai literaturii române – alături de un Mateiu Caragiale, un Radu Petrescu (cu care are ceva flaubertian în comun) sau un Radu Cosaşu. În rândurile de mai jos, va fi vorba despre ultimul său volum publicat, Cenuşă în buzunare, o antologie de proză scurtă realizată de autor, cu o prefaţă de Victor Cubleşan, aparută la Editura Charmides în 2014. 

Volumul reia – în selecţia proprie a autorului – o serie de proze scurte din volume mai vechi (douăsprezece texte, plus, în „Addenda”, un text, Recapitulare şi anatomie, în care scriitorul relatează, la cererea criticului Virgil Podoabă, cum a scris Drumul spre Polul Sud, proză antologată în carte), reuşind să creeze un efect de ansamblu, pe care prefaţatorul îl numeşte „o semnătură, o marcă a elementelor care îl fac pe Alexandru Vlad mereu unic, mereu fermecător”. Şi în fond, acest lucru nici nu e dificil, fiindcă scriitorul dă dovadă – de la început (din anii ’80: Aripa grifonului, 1980; Drumul spre Polul Sud, 1985, până la cărţile cele mai recente: romanul en miettes Curcubeul dublu, 2008, romanul de anvergură Ploile amare, 2011, volumul de proză scurtă Măsline asortate, 2012 – de aceeaşi scriitură de mare fineţe, egală cu sine, atentă la detalii, superbă şi liniştită, ca viaţa însăşi – îm vine să zic – în curgerea ei implacabilă. 

Proză care mizează pe cotidian (cotidianismul e tipic, de altfel, prozatorilor optzecişti), proza lui Alexandru Vlad, care, la începuturi – cum singur mărturiseşte în textul din „Addenda” – punea în evidenţă şi „nivelul simbolic” al faptului trăit, biografic, „îmbracă” însă evenimentul într-o frază densă, poetică, elegantă care-ţi atrage în permanenţă atenţia asupra materialităţii limbajului, tot aşa cum, privit de aproape, figurativul dintr-un tablou îţi atrage atenţia asupra densităţii tuşei, a culorilor folosite de pictor. Cu toate acestea, aşa cum observă Victor Cubleşan, Alexandru Vlad nu se cantonează niciodată în estetism, ba chiar dezvoltă o anumită etică în prozele sale: în iubire (vezi Pas de deux, Dragostea şi porumbeii albi), în vocaţie (vezi proza omonimă, Cenuşă în buzunare), şi în genere în zona de libertate – faţă de politic, de social – pe care o caută neîncetat scriitorul în textele sale.



Dacă prima proză din volum,  Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie, 1970, este o replică în oglindă – mai simbolistică – a prozei lui Nedelciu, Ora spre zero (la Nedelciu se prefigura o întâlnire la miezul nopţii cu un personaj feminin care trimite la ideea de moarte, la Vlad întâlnirea e în plină lumină de toamnă, după-amiaza, cu un personaj masculin diabolic, ce duce în mână o pendulă dezmembrată), Pas de deux este un menuet cadenţat al iubirii de cuplu în decursul timpului, cu trădările şi fidelităţile ei; Dragostea şi porumbeii albi – la rândul ei – este o scurtă proză care vorbeşte despre iubire, dar în faza ei de început, de promisiune, cu incertitudinile şi neliniştile – redate în surdină, în timpul aşteptării iubitei (care depune flori la catafalcul unei prietene sinucise!) – de către îndrăgostit. Şi aici simbolistica încă mai este puternică: iubita, delicată şi friguroasă, poartă o haină albă de blană de oaie, detaşându-se de grupul femeilor bătrâne în negru, aşa cum se detaşează singurul porumbel alb în grupul porumbeilor cenuşii de pe acoperiş. Ca de obicei, mica proză e plină de poezie, de implicit, de tensiune topită în liniştea frazei elegante. Drumul spre Polul Sud, Sticla de lampă, Viaţa mea în slujba statului sunt texte cunoscute ale autorului şi, în acelaşi timp, titlurile volumelor omonime de proze publicate de Alexandru Vlad (în 1985, 2002, 2004). 

Mă voi opri aici asupra prozei care dă titlul antologiei, Cenuşă în buzunare, care este un fel de artă poetică, plus o subtilă poveste de dragoste deja consumată. Un narator-personaj se află în impasul de a scrie, aşezat la masa de scris, cu ochii la perspectiva de natură, deschisă în dreptul ferestrei. În căutare de personaje şi de elemente de peisaj pentru o nuvelă, el se întreabă ce anume face ca ingredientele – care ar putea fi de orice fel – să „ţină” laolaltă, să constituie o povestire: condiţia este, observă el, „să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia de-a accepta târgul cu tine”. Ajuns la pictorul Orloski, conversaţia se duce, de asemeni, înspre arta de a picta, înspre lumină, culoare, materialul picturii. Naratorul reflectează asupra cuvintelor – blocajul lor, manevrarea lor de către amator vs profesionist – şi mai apoi revine la liantul care dă sens, într-un text literar, cotidianului, faptelor seci: şi brusc, descoperă – e vorba de interesul, disponibilitatea prozatorului pentru acel cotidian/acele fapte. Or aici, personajul-narator, rămas după iubirea stinsă, la propriu şi la figurat, ca/cu o „cameră «goală de semnificaţii»”, îşi refuză scrisul: „De ce nu pot scrie? Ce resort mic, ignorat, refuza să acţioneze, să transmită ceva de la un centru la altul? Poate undeva am făcut aşa-zisa reacţie inversă la evenimentele prin care am trecut. (...) Nu mă interesează destul, veni răspunsul incredibil şi uşor, şi în mintea mea m-am înspăimântat”. 

De altfel, apare deseori, în prozele lui Alexandru Vlad, atracţia/iubirea pentru o fată/femeie frumoasă – iubire aflată la început, plină de promisiuni, iubire domesticită în viaţa de cuplu sau iubire stinsă, ca aici – şi aş vrea să închei aceste rânduri cu un pasaj tandru, delicat, dar şi puţin autoironic: „În lumea aceea a lor, a fetelor frumoase din rândul cărora într-o seară Ioana s-a desprins pentru mine, nu se ştie pentru câtă vreme, aşa cum nu se ştie de ce tocmai pentru mine, se întâmplau şi astfel de lucruri (sinuciderea, n.m.) pe care eu, şi poate nu numai eu, le primeam cu insuficientă atenţie, cu scurte întrebări nedumerite, lăsate apoi în urmă, tolerate şi uitate” (Dragostea şi porumbeii albi). 



Alexandru Vlad, Cenuşă în buzunare, o antologie făcută de autor cu o prefaţă de Victor Cubleşan, Editura Charmides, Bistriţa, 2014, 294 p.                                                         

 
Apărut în România literară nr. 12/ 20 martie 2015

duminică, 22 martie 2015

Lansare "Scriitori francezi la București: interviuri" la Brașov - fotografii


O seară excelentă, între prieteni, și un bogat (și profitabil) schimb de idei. Iar Brașovul, în ciuda vremii capricioase de martie, are farmecul lui inegalabil. 
Alături de (de la stânga la dreapta): Monica Hărșan (profesor la Catedra de Franceză), Ramona Hărșan (Litere), Virgil Borcan (profesor la Catedra de Franceză) și Adrian Lăcătuș (decanul Litere și moderatorul serii):


                                                                   Foto: Mihail Vakulovski

Mulțumesc tuturor, inclusiv celor din sală - printre ei, Caius Dobrescu (în prim-plan în fotografiile din public), Romulus Bucur, Ruxandra Ivănceanu (profesori la Literele brașovene), Mihail Vakulovski. Brașov rules! :)



miercuri, 18 martie 2015

Lansare „Scriitori francezi la București: interviuri” - la Brașov

Vă aștept vineri, 20 martie, ora 18, la Librăria Humanitas Brașov la o nouă lansare a cărții mele "Scriitori francezi la București: interviuri”.



Lansarea este anunțată și aici.

În avanpremieră, interviul cu Michel Houellebecq în Tiuk.

O prezentare a cărții pe erasmen.


duminică, 15 martie 2015

Alexandru Vlad (31 iulie 1950-15 martie 2015)








În dimineaţa aceasta, s-a stins din viaţă, neaşteptat, un mare prozator, la care am ţinut şi ţin foarte mult. Transcriu aici, deocamdată, ceea ce am scris azi pe Facebook:




Aseară, până târziu, am citit din Cenuşă în buzunare de Alexandru Vlad, o antologie de proză scurtă realizată de autor, cu o prefaţă de Victor Cubleşan, aparută la Charmides în 2014. Azi aflu că s-a stins Alexandru Vlad! Nu se poate! E neverosimil!

Proza lui Alexandru Vlad (optzecist, ardelean) e un regal - sunt un fan declarat. E unul dintre marii noştri prozatori şi - mai mult decât atât - e unul dintre prozatorii rafinaţi ai literaturii române, care nu sunt prea mulţi (cultură mică, tradiţie precară): un Mateiu Caragiale, un Radu Petrescu (cu care are ceva flaubertian în comun), un Radu Cosaşu. Şi, lângă ei, Alexandru Vlad - romanul Ploile amare, Charmides, 2011, e o capodoperă, dacă mai putem spune astăzi aşa. 

Am avut norocul să-l cunosc şi să stăm de vorbă la un târg de carte: un om cald, discret, foarte inteligent şi rafinat, exact ca literatura sa. Departe de găştile literare, n-a avut vizibilitatea de scenă a altor scriitori: cel mai mult regret că volumele sale n-au apărut la o editură mare, pentru a circula bine şi a fi vizibile. Sper ca acest lucru să se întâmple în viitor. Dar, ca întotdeauna, valoarea - calitatea literară - va fi învingătoare: e singura care rezistă timpului, nu modele, nu vedetismele, nu strălucirile de moment. Iar Alexandru Vlad rămâne unul dintre marii prozatori ai literaturii române din toate timpurile. Dumnezeu să-l odihnească!



       Alexandru Vlad, în 2012, Premiul "Observator cultural" pentru Proză, pentru romanul Ploile amare



Despre Alexandru Vlad am scris în Observator cultural, pe Bookaholic şi aici, pe blog.



joi, 12 martie 2015

luni, 9 martie 2015

Vârsta consacrării




La Editura Polirom, a apărut, la sfârşitul anului 2014, antologia de autor semnată Dan Sociu şi purtând titlul celui mai recent volum al poetului – Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, un volum elegant, cu ilustraţii de Felix Aftene şi postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu. Nu ştiu dacă în cazul poetului douămiist Dan Sociu (n. 1978) antologia de faţă echivalează cu clasicizarea (aşa cum lasă să se înţeleagă, la un moment dat, postfaţatorul, semnalând clasicizarea formulei poetice în sonetele şi poeziile cu rimă şi ritm, o formulă clasică reluată, de altfel, perfect ironic şi postmodern), dar sigur este că ea reprezintă un moment de consacrare, venit, iată, la 15 ani de la debut. Timpul nu cruţă pe nimeni, nici măcar pe tinerii contestatari şi „mizerabilişti” ai anilor 2000. Dan Sociu este, într-adevăr, unul dintre scriitorii/ poeţii douămiişti care au confirmat, iar antologia aceasta arată – deşi autorul a intervenit puţin în aranjarea cronologică a poemelor – traseul evoluţiei lui Dan Sociu, de la textele de debut, directe, minimaliste şi mizerabiliste, la poemele de maturitate, în care îşi fac loc, încetul cu încetul, discursivitatea şi intertextul livresc – horribile dictu –, de care douămiiştii se dispensau declarat şi sistematic. 

Este evoluţia de la, să spunem, versuri de genul: „în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu enici unşpe/ şi eu aş mai fi rămas/ eu aş mai fi băut/ cu prietenul meu eugen care a alergat după ultimul troleibuz// deschid uşa/ rugându-mă să nu fie nimeni în cameră/ să fie plecaţi la discotecă sau oriunde că/ îi urăsc nici măcar/ şi e ciudat dacă e camera goală/ parcă parcă încep puţin să-i iubesc” (Fratele păduche, din volumul omonim, 2004), la versurile din poemul care dă titlul antologiei şi ultimului volumul de poezie publicat (Vino cu mine ştiu exact unde mergem, 2013): „E interesant cum ne începem poveştile cu o descriere a vremii/ ca şi cum am fi înţeles că primul lucru de spus despre noi/ e că plouă, ninge, bate vântul sau nu.// Sunt şi poveşti care se petrec în afara vremii/ dar e greu să le spui pentru că din păcate/ aceleaşi poveşti se întâmplă şi în afara memoriei.// (...)// Mai mult, amintirile sunt produse de meteorologie/ după legi şi în scopuri obscure, dacă e să credem în scopuri şi legi/ într-un domeniu unde, ca să fac şi o glumă, suntem cam în ceaţă tot timpul”. Comună celor două poeme scrise la distanţă de aproape 10 ani este tonalitatea melancolic-ironică; altfel, „ritualizarea banalului” (cu o formulă folosită, în epocă, de poeţii optzecişti) se face simţită şi în poezia din primele volume a lui Dan Sociu, urmând ca mai târziu ea să facă loc şi unei întoarceri a livrescului, unei recuperări a tradiţiei literare (prin versificările ironic-tradiţionale, cu rimă şi/sau ritm; prin ecourile postmoderne din Eminescu, Mircea Ivănescu ş.a.). 

Deşi o generaţie insurgentă, care s-a revoltat împotriva statu quo-ului nu numai în societate, ci şi în literatură, douămiiştii au avut, totuşi, ca referinţă imediată poezia optzecistă şi, prin ea, poezia beatnicilor americani. Poezia lui Dan Sociu este nu numai minimalistă (sau mizerabilistă, cum i s-a spus în anii 2000, evocând sărăcia, precaritatea vieţii de zi cu zi şi lipsa de perspective, în acel prim deceniu postcomunist), ci şi biografistă sau personistă (în sensul personismului inventat, la mijlocul secolului XX, de poetul american Frank O’Hara – un poet des evocat la Cenaclul Litere din Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu, dar pe care Dan Sociu nu l-a frecventat). În acest sens, antologarea textelor poetice din volumele succesive poate semăna cu un „roman autobiografic”, cum notează în postfaţă Bogdan-Alexandru Stănescu: textele vorbesc, în registru derizoriu, umoristic, melnacolic, ironic (după caz), despre cotidian, soţie, fiică, divorţ, iubiri de adolescenţă, figura tatălui (mort în adolescenţă), studenţie şi, mai recent, despre mediile virtuale, televiziune, Internet etc. 

Dan Sociu a ales să închidă antologia de autor cu o suită de poeme clasicizante în formulă (tonalitate, rimă, ritm) – echivalând, pentru mine, cu un gest de umor împotriva unei clasicizări timpurii a... mizerabilismului. Oricum ar fi, Dan Sociu rămâne unul dintre cei mai buni poeţi douămiişti, ajunşi, iată, la vârsta consacrării. Citez, la final, câteva versuri scrise în registru clasicizant şi intertextual (Eminescu, Cărtărescu) din O clipă strălucitoare de perfecţiune: „Ce ştii tu străină din vis/ de viaţa mea, ce să ştii despre viaţă/ tu n-o să fii cu mine dimineaţă/ când o să mă trezesc închis/ în aceeaşi lume concretă/ sub acelaşi tavan şi-n acelaşi pat/ cu-o zi mai bătrân, fără chef, cocoşat/ peste aceeaşi chiuvetă”.


Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, cu ilustraţii de Felix Aftene, postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iaşi, 2014, 238 p.


Apărut în România literară nr. 9/ 27 februarie 2015