.
.

marți, 26 august 2014

Destine de mătuşi fabuloase



O cărţulie splendidă, despre care s-a scris prea puţin, am impresia, şi care poate fi considerată şi o lectură estivală – deşi, contrar aparenţelor, nu e deloc o carte frivolă –, este cea semnată de Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, apărută la Editura Vremea în 2013. Silvia Colfescu, directorul editorial al Editurii Vremea, unde, printre altele, a iniţiat colecţia „Planeta Bucureşti“ – în cadrul căreia şi-a publicat, într-un tîrziu, poveştile mătuşilor fabuloase – este şi posesoarea unui blog care se ocupă de aceleaşi „istorioare bucureştene“, multe dintre ele trăite de autoarea însăşi.

Spumoase, scrise cu stil, conduse cu un precis simţ al frazei, al economiei de mijloace tipic povestirii, pline de tact şi de eleganţă, povestirile Silviei Colfescu aduc în scenă o întreagă lume veche bucureşteană, de dinainte de comunism, o lume boierească sau burgheză, a vechilor familii, scăpătate şi prigonite în comunism, ale căror ultime vlăstare sînt „mătuşile fabuloase“ ce i-au încîntat ori pigmentat copilăria autoarei. Istorioare senzaţionale, ele sînt – culmea! – şi adevărate  (cum mărturiseşte autoarea); la senzaţionalism contribuie şi talentul de memorialistă al autoarei, care trece de-a dreptul în ficţiune. Pe de altă parte, toate aceste lovituri de teatru transpuse direct în viaţă – de către soarta care, se ştie, are umor, uneori negru, iar dacă nu, are întorsături care numai raţionale nu sînt (pentru a o parafraza pe autoare) – o fac pe Silvia Colfescu să adopte o privire de moralist (post)modern, distanţat şi stoic, pregătit să se aştepte la orice de la viaţă şi oameni, dar înzestrat în acelaşi timp cu un simţ al justeţii care o face să recunoască şi să aprecieze oamenii şi calităţile lor, atunci cînd e cazul.

E interesantă, în acest sens, paranteza referitoare la istorioarele morale (persistente) în cultura umanităţii (în special în cultura europeană): „N-aş pretinde că urăsc istorioara morală. Ca să respect adevărul, aş recunoaşte mai curînd că am doar o tenace aversiune faţă de ea. Nu ştiu de ce am senzaţia că aversiunea e mult mai benignă decît ura, şi asta mă face să mă ruşinez mai puţin de acest sentiment contrar opiniilor împămîntenite.
Susţin cu tărie că istorioara morală, creaţie plîngăcioasă, ipocrită şi pisăloagă a geniului pseudo-literar al omului, a infestat trăirile umanităţii încă din cele mai vechi timpuri” (Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a istorioarei morale).
Cu toate acestea, Silvia Colfescu este ea însăşi e o moralistă, aflată, însă, la o vîrstă postmodernă, deşi cu accente retro (evocatoare a familiilor boiereşti ori burgheze din Bucureştiul antebelic şi interbelic), care adoptă o privire exterioară asupra evenimentelor, situată undeva deasupra personajelor (feminine) evocate. Un anumit ton hîtru-hiperbolizant destul de înşelător (dar plin de umor), corectat de o ironie puţintel amară, ascunde cu eleganţă sarcasmul la adresa noilor potentaţi comunişti, a omului şi a lumii „noi“.

Tribulaţiile reale ale nenumăratelor – şi fantasticelor – sale mătuşi în comunism dau măsura – dureroasă – a distrugerilor pe care le-a provocat acesta din urmă. Familii educate, comori de artă şi rafinament (mobilier, bijuterii, veşminte ş.a.m.d.) au fost aruncate, laolaltă, la coşul de gunoi al istoriei, cele dintîi alungate din propriile case şi proprietăţi, celelalte – confiscate şi distruse. O întreagă nouă clasă – grosolană, fără educaţie, parvenită şi agresivă – le ia locul. Cîteodată, observă moralista, cele două lumi – lumea veche şi lumea „nouă” – se întîlnesc în mod bizar în activităţi sportive de lux, cum ar fi yachtingul de performanţă. Iată-i, în vremea adolescenţei sale: „Yachtingul, sport elitist, era practicat în mod foarte democratic de tot soiul de indivizi. Pe lîngă «foşti» cu ştate încărcate de glorie sportivă şi deseori de caziere datorate unor acţiuni duşmănoase la adresa realizărilor glorioase ale poporului, mişunau «actuali» cu posturi mănoase de partid şi de stat, studenţi timizi şi dornici să înveţe tainele cîştigării regatelor, tovarăşi voinici cu umeri înstelaţi, copii de liceu ca mine, muncitori, ingineri, doctori, arhitecţi, pasionaţi cu toţii de momentele acelea cînd vîntul deschide aripile pînzelor şi zborul pe apă devine, dintr-o utopie, o onirică realitate” (Gicuţu sau despre atotputernicia instinctului de supravieţuire).

Destinul acestor mătuşi – foarte multe, care mai de care mai excentrice, dar toate „nişte supravieţuitoare, femei cu suflete de oţel (...) ascunse în învelişuri moi de catifea“ (cum scrie autoarea pe coperta a patra) – arată, pe de o parte, aşa cum spuneam, măsura distrugerilor provocate de comunism, dar pe de alta, indică şi doza de imprevizibil pe care şi-o rezervă existenţa. Căci „viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse“, deşi, adaugă moralista, „toate, vai, cu deznodămînt previzibil“. Loviturile de teatru din real probează, însă, că în viaţă se pot întîmpla lucruri extraordinare; deşi atins de melancolie, tonul memorialistei nu e pesimist, ci de un stoicism pigmentat de deschidere şi curiozitate faţă de oameni şi vieţile lor. Tonul voit ironic-hiperbolizant – cu un clin d’oeil făcut cititorului – accentuează, la nivelul scriiturii, senzaţionalul din viaţa mătuşilor evocate. Sînt, ele, irezistibile: tante Sanda, mătuşa de mare urîţenie fizică, dar fermecătoare, posesoare a unui trusou de lenjerie de corp fină, din mătase roz şi „dantele spumoase de culoarea smîntînii“ (din care nu fac parte... chiloţii), pe care o îngrijeşte cu sfinţenie, şi o poartă în clipa morţii, după o viaţă de anonimat într-o slujă comunistă, tante Griggia sau Tantigri (preferata mea), care se îmbracă numai în gri în amintirea marii iubiri pentru soţul ei (un mare bancher sinucis odată cu confiscarea proprietăţilor de către comunişti) şi care-i lasă nepotului o avere uriaşă, un adevărat tezaur de bijuterii dăruite odinioară de soţul ei, Grig, şi pe care în comunism le purtase sub formă de bijuterii fake (vopsite la suprafaţă); cele două Elene, mama şi fiica, artiste şi aventuriere, cu destine spectaculoase, ori tante Valerienne (care mai trăieşte şi azi), născută din mamă auvergnată şi tată român (diplomat, ajuns prin propriile puteri), cea care întruchipează, aproape literal, destinul unei „porumbiţe“, cu un mariaj de o perfectă fericire şi care a ridicat banalitatea la „rangul de artă“. Sînt numai cîteva dintre mătuşile directe sau prin alianţă evocate (plus istorioara finală despre bucureşteni), personaje cu adevărat pitoreşti, în faţa destinului cărora m-am minunat cu naivitatea unui cititor neavizat; istoriile moştenirilor – peste noapte – de averi fabuloase, de către mătuşi sau nepoţii/ nepoatele lor, după caz, sînt miraculoase!

Povestirile sînt presărate din belşug cu observaţii umane şi de epocă, fineţuri culturale şi de educaţie (mobilier, gastronomie, haine, maniere etc.) care fac deliciul cititorului. „Mătuşile fabuloase“ sînt femei de familie bună, a căror copilărie şi tinereţe răsfăţată le promitea o viaţă plină de huzur, de o frivolitate luxoasă. Tăvălugul istoriei a trecut, însă, şi peste destinele lor individuale, transformîndu-le în nişte „supravieţuitoare“. Silvia Colfescu le acordă afecţiunea ei melancolică – precum şi figurilor de bucureşteni, în genere, printre care se numără şi ele –, într-o cărţulie superbă, plină de eleganţă şi umor. 



Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea, Colecţia „Planeta Bucureşti“, Bucureşti, 2013, 144 p.


miercuri, 20 august 2014

Un roman de excepţie – "Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului" de Marta Petreu



Marta Petreu (n. 1955) este o cunoscută poetă, eseistă şi universitară clujeană (formată în ambianţa intelectuală a grupării/revistei Echinox), unul dintre autorii de marcă ai literaturii române contemporane. A debutat în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Este autoarea mai multor volume de poezie, respectiv de eseuri şi studii despre filozofia şi cultura română; printre acestea din urmă se numără: Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999; 2004); Ionescu în ţara tatălui (2001; 2002); Filosofia lui Caragiale (2003); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008; 2010), Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009; 2010) – toate apărute la Editura Polirom, unde autoarea beneficiază de o serie de autor.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011) este primul roman al Martei Petreu, şi deopotrivă unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. El aparţine, aşadar, unei scriitoare din generaţia ’80 şi stă alături de un alt roman excepţional, e vorba de Ploile amare, apărut tot în 2011, şi aparţinând tot unui optzecist clujean, scriitorul Alexandru Vlad. Despre Ploile amare am scris aici  (şi aici) şi vă invit să le citiţi pe amândouă, neapărat, dacă doriţi să vedeţi cum sună două dintre cele mai bune romane româneşti de după 1990.

Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsă şi reprezintă simbolic locul în care va urma să se desfăşoare bătălia dintre Dumnezeu şi armatele lui Antihrist. În romanul Martei Petreu, ea se construieşte într-o metaforă complexă, care porneşte de la sensul biblic – speculat într-un mod foarte „războinic”, foarte agresiv de secta Martorilor lui Iehova, la care se converteşte tatăl naratoarei – şi se extinde pentru a semnifica „războiul” cotidian pe care-l duc, ani la rând, părinţii săi, în dauna propriilor lor copii. Cartea are un personaj-narator, Tabita (tot un nume biblic) şi e scrisă la persoana I. Biografică şi cutremurătoare, povestea pe care o spune Tabita e chiar a unei apocalipse în sens restrâns, a unei apocalipse domestice. Deşi e portretizată întreaga familie a naratoarei, personajul de prim-plan – puternic, fascinant şi terifiant – e mama naratoarei, Mária sau, cum i se spune, Mica (de la „mamica”). Mária, o ţărancă din Câmpia Transilvaniei, o femeie frumoasă şi aprigă, neîmplinită în iubire şi în viaţă – e nevoită să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubeşte – ajunge să-şi renege şi să-şi blesteme propriii copii (Marta, Tinu şi Tabita, ultima – un copil nedorit de mamă). 

„Nu vobeau între ei – povesteşte naratoarea despre părinţii ei –, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat.
Era înspăimântător.
Era grotesc.
Era umilitor.
Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmaşe, exact aşa cum ne tot spunea Ticu. Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre. [... ] Erau grozavi, ei, părinţii noştri, cu războiul lor religios şi amoros, schijele sfintelor şi lumeştilor lor proiectile treceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne. Şi erau aşa de ocupaţi să se pândească şi să se lupte, ca şi cum fiecare ar fi fost o întreagă armată, una luminoasă, alta întunecată, încât nu mai aveau ochi să vadă cât suntem noi de îngroziţi. Şi de umiliţi.”

Mica este un personaj greu de uitat şi, cum spuneam, ea ocupă de fapt centrul romanului, umbrindu-le pe toate celelalte. Ţărancă din Transilvania, dintr-o familie de ţărani înlesniţi, frumoasă şi mândră, având un soi de „nobleţe princiară”, ea se căsătoreşte la 20 de ani cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, pentru că alesul ei se însurase cu altă fată din sat. Ticu – aşa cum îi spune naratoarea tatălui său – o iubeşte însă, dar nu-i poate ierta toată viaţa faptul că iubirea nu-i este întoarsă, iar menajul lor va sta sub semnul răzbunării şi al frustrării. Însăşi convertirea lui Ticu la iehovişti – o sectă cu mesaj agresiv, răzbunător – i se pare naratoarei o formă de refugiu a tatălui său, de transferare a mâniei, a fustrării conjugale într-o formă de credinţă religioasă. Apocalipsa pe care tatăl său şi iehoviştii o tot anunţau se va împlini, realmente, pentru cel dintâi, căci Ticu va avea parte de o moarte prematură (în anii ’70) şi violentă (sângeroasă şi tragică). 

Romanul e scris mult mai târziu, după moartea mamei (la 80 de ani), ca un soi de confesiune eliberatoare, menită să exorcizeze demonii dinăuntru, sentimentul de vinovăţie (apărut de mult, odată cu moartea subită a tatălui, în ziua în care urma să-l revadă), dar mai ales iubirea-ură pe care i-o poartă mamei sale. Pe de o parte, Tabita încearcă s-o înţeleagă pe Mica, să vadă lucrurile din perspectiva ei de soţie nefericită, cu visele de tinereţe spulberate, iar pe de alta, nu se poate abţine să nu-i poarte pică pentru asprimea şi indiferenţa cu care şi-a crescut cei trei copii, iar mai târziu – când frustrările i-au devenit de nesuportat – pentru blestemele pe care le-a aruncat asupra lor (ca şi asupra bărbatului ei), şi care au declanşat, pare-se, seria de morţi teribile, sângeroase din familia lor. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e o carte demnă de tragedia antică, în care Mica – în aparenţă declanşatoarea situaţiilor tragice prin blestemele ei – e cea dintâi dintre victime, şi cea mai nefericită: „Poate că există destin nu doar în sens omenesc, de trăire-tip, de mereu-revenire, ci şi în acela divin şi arhaic, că soarta-şi are drumul ei şi că de ce ţi-e scris nu scapi. Şi nu e lipsit de sens îndemnul să-i aşteptăm unui om ziua din urmă a vieţii, căci numai atunci când el trecut-a fără amaruri şi pragul acesta, putem spune despre el dac-a fost sau nu fericit. Mamica n-a fost”. 

Apăsător şi tulburător, tragic până la cea din urmă fibră, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului e unul dintre marile romane de după ’90, un roman complex, care acoperă aproape jumătate de secol, vorbeşte despre colectivizarea forţată din satele transilvane, despre soarta familiilor de ţărani harnici şi gospodari, nevoiţi să cedeze toată agoniseala statului, despre comunism şi postcomunism, despre istoria mare şi istoria mică – cea biografică şi cea a familiei naratoarei (inclusiv istoria familiilor părinţilor ei). Şi despre acest personaj memorabil, Mica, şi despre „august-mânioasa pereche” Augustin şi Maria, adică Ticu şi Mica. E o istorie de familie prin care Tabita încearcă să se elibereze de povara vinovăţiei şi a traumelor, dar prin care îşi întăreşte, în acelaşi timp, apartenenţa puternică la această familie şi, în fond, iubirea profundă (deşi traumatică) pentru părinţii ei. Un roman de citit, neapărat.


Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 328 p. 

Apărut pe Bookaholic

duminică, 10 august 2014

„Pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat” – interviu cu Magda Cârneci








Cu ocazia reeditării romanului său FEM în colecţia „Top 10+” de la Editura Polirom (un fel de colecţie de tip poche românească), am stat de vorbă cu Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare optzecistă, teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România. Magda Cârneci este autoarea, printre altele, a volumelor de poeme Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi a romanului FEM (2011). Scriitoarea îşi împarte existenţa între Bucureşti şi Paris (unde a fost şi directoarea Institutului Cultural Român).


Romanul tău FEM (singurul tău roman, cel puţin până acum) a fost reeditat de curând la Polirom, în colecţia „Top 10+”. E o carte scrisă în mulţi ani de zile (în jur de zece ani,1995-2005), o „carte poetică şi vizionară”, cum scriam la momentul apariţiei sale, în Observator cultural. Cartea a fost nominalizată, în anul apariţiei (2011), la patru premii naţionale, între care Premiul „Augustin Frăţilă” (pentru cel mai bun roman al anului), iar acum este reeditată într-o colecţie populară, de tipul colecţiei poche în Franţa (o colecţie de buzunar). Această nouă ediţie aduce modificări, adăugiri ori eliminări de text, ai mai lucrat încă o dată pe text?
Acest prim roman al meu este de fapt un fel de cocktail de genuri literare – povestire realistă şi poem în proză, mărturie psihanalitică jungiană şi jurnal spiritual etc. Deşi pare scris dintr-o suflare şi se citeşte cu uşurinţă, este de fapt un text îndelung lucrat şi şlefuit. La această a doua ediţie, am făcut mici corecturi de cuvinte, în cîteva locuri unde mi s-au părut uşor imprecise sau repetitive în capacitatea lor de a descrie stări lăuntrice speciale. Și am modificat modul de adresare din capitolul „Borfeta” pentru că am înţeles din unele comentarii că în prima versiune el a dat naştere la anumite confuzii de înţelegere pe care am vrut să le elimin acum.

Nominalizarea la Premiul Augustin Frăţilă” ţi-a adus, cred, un public mai larg, mai variat, pentru care scriitura ta poetică, vizionară trebuie să fi fost mai dificilă. Te-a surprins interesul publicului pentru acest gen de proză?
Cred că te referi la bloggerii care au fost invitaţi să facă parte din juriul premiului respectiv şi la publicul tînăr al acestor bloguri destul de cunoscute, care publică fişe de lectură despre literatura română contemporană. Evident, faptul că romanul FEM a fost nominalizat de juriul respectiv (din care făceau parte, în primul rând, critici literari importanţi de azi) a creat un interes neaşteptat pentru carte şi printre aceşti tineri cititori mai obişnuiţi cu „cotidianismul rapid” al romanelor de azi şi mai puţin puşi în contact cu un tip de text care vrea să provoace altceva, o anume dilatare senzorial-emoţională de tip vizionar prin lectură şi după lectură. Reacţiile au fost contradictorii, unele surprinse, altele opace, dar cele mai multe pozitive şi chiar entuziaste, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă.

FEM e prima ta carte de proză, un fel de „cartea cărţilor de pînă acum”, aşa cum spune Simona Sora în scurta prefaţă a primei ediţii. Ce loc ocupă ea pentru tine, în contextul celorlalte cărţi ale tale (de poezie), e mai importantă, e o summa de idei şi motive, e semnul trecerii la proză ori altceva?
Cum am mărturisit şi la prima ediţie, această carte este de fapt o „mărturie ficţională” ca să spun aşa, care s-a cerut scrisă cu impenitenţă, am fost constrânsă lăuntric să o scriu, pentru a mă elibera de anumite arhetipuri feminine şi culturale care mă bântuiau de multă vreme şi care trebuiau exprimate. Dar FEM reia şi teme care apar în poemele mele (şi în unele eseuri, de altfel), teme pe care le dezvoltă şi le amplifică în cheie romanescă, drept care, într-adevăr, se poate spune că romanul este o sinteză de idei şi motive obsesive, constante. Toate se învîrt în jurul experienţelor de dilatare senzorial-emoţională şi de transcendere a conştiinţei normale, experienţe despre care jurnalele mele din ultimii 20 de ani dau seama din belşug. Cândva am să public aceste jurnale mai speciale, dar deocamdată FEM reprezintă momentul în care îndrăznesc să afirm mai direct că pentru mine literatura este o cale spre altceva. Acel altceva încă aşteaptă să fie exprimat pînă la capăt.

Cartea e construită ca o adresare directă a femeii către iubitul de care s-a despărţit. Această voce feminină încearcă să-şi cultive viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii, către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi acelaşi lucru): „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă. De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită, deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod, o trambulină, un gheizer înspre regnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat”. Există şi un puternic filon biblic în FEM. Personajul feminin vorbeşte, de asemenea, despre iubire văzută ca motor al lumii şi cale de acces la Realitate (cu majusculă). Există vreo legătură între imaginile vizionare, revelatoare, iniţiatice din carte şi revelaţia de tip religios, biblic?
Există un filon biblic implicit în roman, la nivelul arhetipurilor feminine precum Eva, Lilith, Maria, Maria-Magdalena, Marta şi altele, menţionate sau aluzionate în treacăt în roman. Dar există şi figuri feminine non-biblice în el, de tip Kore, de pildă, arhetip al fecioarei vestale din mitologia antică greacă, sau prostituata sacră din atâtea alte mitologii. FEM vrea să depună mărturie într-un mod voalat poetic – prin „ seducţie literară”, cum spunea cineva – despre momentele de acces la înţelegerea integrală a Realităţii, plecând de la condiţia noastră terestră, întrupată în bărbaţi şi femei. În carte este vorba despre auto-iniţierea în nivele mai înalte de percepţie şi înţelegere, realizate în asemenea trăiri „dilatate”, prin intermediul descrierii fazelor de creştere şi evoluţie ale unei făpturi umane feminine. Dar posibilitatea accederii la plenitudinea vizionar-spirituală a lumii este un drept înnăscut al omului, indiferent de sex. Eu nu pun un accent deosebit pe filonul biblic în romanul FEM pentru că consider că iniţierea autentică există în multe tradiţii religioase, este de fapt numitorul comun al tuturor tradiţiilor spirituale. Și mai cred că elementul poetic şi vizionar din natura noastră umană comună ne poate da un acces spontan şi direct la o asemenea iniţiere fulgurantă, pasageră. 




Cartea conţine o „colecţie”, să-i spunem,  de ipostaze ale feminităţii; şi totuşi, nu e o carte feministă ori „feminină”, dimpotrivă, eul profund, vizionar, care se exprimă în acest text depăşeşte diferenţierea de gen, cum spui. Experienţa extatică, metafizică este, aşadar, una transpersonală şi dincolo de diferenţierea de gen? Nu crezi că femeia – la fel ca bărbatul – este supusă condiţionării ei biologice?
Cred că există o condiţionare biologică a fiecărui sex, dar ea este depăşibilă de la un anume moment al existenţei şi de la o anumită fază de evoluţie încolo, după care asemenea condiţionări pot fi lăsate în urmă. Este adevărat că, în carte, eu pun accentul pe aspectul feminin, întrucât eu însămi sunt femeie, dar şi dintr-un artificiu literar, pentru a construi o tramă romanescă, o intrigă coerentă care să prindă, să capteze cititorul în desfăşurarea în timp a unor experienţe extatice ieşite din timp.

O întrebare incomodă: cartea ta are vreo legătură cu viaţa şi experienţa de viaţă proprie? În ce măsură este o carte personală?
În FEM sunt descrise şi transfigurate multe experienţe personale, unele chiar provocator intime, dar am folosit şi experienţe aflate de la alte femei şi de la alţi bărbaţi, pe care le-am prelucrat. Aşa cum se întâmplă de fapt în mai toate romanele, există inevitabil şi un gram de „auto-ficţiune” în FEM. Trebuie să mărturisesc că eu am avut momente de „conştiinţă plenară” încă de la vârsta de 4 ani, dar că am ascuns multă vreme nenumăratele mele „stări alterate de conştiinţă”, cum se spune acum, din teama de a nu fi altfel decât ceilalţi semeni din jur. A trebuit să ajung la maturitate şi să ies din spaţiul cultural românesc (prin călătorii de studii, un doctorat, ani de lucru în străinătate), ca să încep să înţeleg despre ce era vorba cu mine şi să am curajul de a mărturisi despre aceste trăiri, care de fapt nu sunt atât de rare cum par. Odată depăşită bariera conformismului, afli că multă lume se confruntă cu trăiri şi stări deocamdată inexplicabile, dar care formează – cred eu – patul germinativ al evoluţiei noastre viitoare, ca specie inteligentă şi auto-transcendentă.

Remarcam, la apariţie, că FEM se întoarce la romantismul german, la Baudelaire şi la Rimbaud (dar şi la Biblie), adică e în răspăr cu modelele postmodernismului afirmat de generaţia ’80, din care faci parte (eşti şi teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România). Cum se face, aşadar (e un lucru programatic)? Există o relaţie între preocuparea pentru arta contemporană şi literatura pe care o practici?
Am practicat postmodernismul teoretic încă din anii ’80, mai ales în textele mele despre artele vizuale contemporane, pe care am încercat să le înţeleg şi să le explic cât mai aplicat. Ceea ce continui să fac şi astăzi, de altfel, urmărind „cotidianismul” din ce în ce mai realist-mizerabilist-terre-à-terre al poeziei şi vizualităţii generaţiei 2000. Dar la nivelul discursului meu poetic şi prozastic, am mers pe un filon mai puţin explorat (mai ales în lumea românească dar nu numai) al nebuloasei postmoderne. Este vorba despre filonul sincretic şi transgresiv/ transdisciplinar/ transcendent, care se hrăneşte din foarte multe şi diverse aluviuni culturale, cărora încearcă să le găsească un numitor comun şi pe care le utilizează ca pe un combustibil subtil, pentru a genera şi susţine o viziune a eului şi a lumii dilatată, explodată, dez-mărginită. O viziune care înglobează cât mai multe paliere de experienţă senzorială şi emoţională, intelectivă şi mistică, livrescă şi vizionară, pentru a propune o formulă a umanului deschisă spre propria sa depăşire.

La ce lucrezi acum, vei scrie proză în continuare sau poezie? Acelaşi gen de proză?
După volumul Poeme TRANS publicat în 2012, în care explorez vizionarismul strict mental, (trans)neuronal ca să zic aşa, pregătesc acum o carte de povestiri şi nuvele care continuă cumva filonul din FEM. De fapt, am atât de mult material „trăit” de acest fel încât aş putea scoate o serie întreagă de cărţi similare. Dar pregătesc şi o carte de sinteză a tuturor acestor experienţe, pe care voi încerca să le interpretez într-o cheie nouă, care să combine simbolicul şi misticul cu neuroştiinţele actuale – şi mai ales cu o ramură a lor, neuroconectica, aplicată acestor fenomene mentale speciale şi teoretizată de francezul Daniel-Philippe de Sudres.

Cum se vede România/ Bucureştiul de la Paris şi invers? Ştiu că ai multe deplasări la Paris (ai locuit acolo, ai fost directoarea ICR Paris) – trăieşti un fel de viaţă dublă, împărţită între cele două oraşe/ ţări?
Volutele unei existenţe deloc liniare, la care nu mă aşteptam înainte de 1989, m-au obligat să trăiesc şi să evoluez şi în lumea franceză, al cărui altoi nu-l mai pot scoate din fiinţa mea preponderent românească. A trăi între două culturi, a fi o făptură pluri-culturală – un „cadru bi-cultural” cum se spune acum -, nu e întotdeauna facil, ba e chiar deşirant, uneori chiar dramatic, dar e întotdeauna provocator şi chiar îmbogăţitor. Nu te mai confrunţi cu un singur set de repere şi de valori, ci cu două sau mai multe, şi din această tensiune rezultă o libertate interioară nesperată, uneori dificilă dar cu atât mai preţioasă. Cred că e o probă, o încercare tipică şi simptomatică pentru umanul actual, obligat de integrarea internaţională de azi să trăiască într-un orizont lărgit, mereu în mişcare, fluctuant şi adaptativ. Trăiesc între Bucureşti şi Paris de destui ani de zile, sunt un fel de „navetist cultural” – şi am învăţat să gust farmecul fiecărui loc şi să apreciez valoarea fiecăreia dintre cele două culturi. Sper să fiu în stare să realizez finalmente o sinteză între două feluri de a fi uman atât de diferite şi atât de complementare. Bucureştiul e un mic Paris pentru mulţi, dar pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat.



Apărut pe Bookaholic

vineri, 8 august 2014

O simfonie animalieră



Veronica D. Niculescu (n. 1968) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb (Ed. Limes); în 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie (Ed. Cartea Românească), în 2009 – Basmul Prinţesei Repede-Repede (Ed. Polirom, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), iar în 2012 volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea (Ed. Casa de pariuri literare). Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta. 

Autoarea alege trei personaje-animale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). 

La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în parg de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici. 

Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea liverscă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, cu ilustraţii de Anca Smărăndache, Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2014, 78 p.

Apărut în România literară, iulie 2014