De weekend

Pentru bucuria ochiului, desigur. Şi pentru luxul din weekend :) Şi pentru splendoare, în toate formele ei...

Însemnări poetice din "ţinutul misterios"

 Prozatorul şi poetul Gabriel Chifu a mai publicat în 2011 un volum de versuri, însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească) – o carte în care, în răspăr cu lumea postmodernă, practică o poezie ce se încăpăţînează să treacă dincolo de suprafeţe, o poezie a dublului şi dedublării, ca şi o poezie, cu unele note religioase, atrasă de „ţinutul misterios“ (cum anunţă titlul volumului), transcendent, un ţinut deopotrivă paradiziac şi înfiorat de imaginea morţii.

Gabriel Chifu scrie o poezie modernistă, centrată pe imaginea poetului care mînuieşte cuvintele şi în acelaşi timp e traversat de ele: „Sînt aici şi acolo,/ sînt acum şi atunci./ Nedesluşită ţesătură are făptura./ Ce lucrare împlinesc eu? Unde încep/ şi unde sfîrşesc?/ Ce fotografie mă cuprinde cu tot ce însemn?/ Şi cu ce cuvinte să povestesc/ istorioara asta, halucinantă?“ (Cu ce cuvinte?).

„Cel care scrie acest poem“ e şi alter ego-ul său poetic, care capătă relief în cadrul identităţii sale scindate: „Sîntem mai mulţi în acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar sîntem diferiţi.// Eu, cel care scrie acest poem, sînt doar unul dintre ei./ N-aş putea spune că-i cunosc pe ceilalţi şi că/ ne înţelegem frăţeşte“.

E interesant cum poezia evoluează – şi la Gabriel Chifu, ca şi la Nicolae Prelipceanu (în volumul său la pierderea speranţei, cdpl, 2011) – odată cu curgerea timpului, cu înaintarea în vîrstă, înregistrînd temele îmbătrînirii şi morţii. La Gabriel Chifu, însă, nu se poate vorbi de acelaşi pesimism ca la Nicolae Prelipceanu, tocmai pentru că există un anumit sentiment religios difuz. De altfel, tot de zona aceasta religioasă (creştină) cred că ţine cumva şi disocierea netă trup/suflet; în multe poeme, există o astfel de dedublare, o mişcare ascendentă a sufletului, aşa-zicînd, care lasă în urmă carcasele multiple, schimbătoare, perisabile ale trupului supus devenirii: „Mă înalţ, sînt uşor,/ fără acele labirinturi pe care le trag de obicei după mine/ grele ca nişte rulote în care călătoresc munţii./ Sînt uşor, cum năzuiam să fiu,/ mă înalţ şi toropeala, în fine, mă învinge,/ în plutire aţipesc, chiar adorm, prin somn/ aud un fîlfîit de aripi./ Al cui e zborul?/ O pasăre zgribulită să fie?/ Sau e însăşi moartea cea lacomă care grăbită trece?/ Cine pe aripile sale cu mărinimie mă poartă şi încotro?/ mă întreb îngrijorat în somn şi de îngrijorare mă trezesc.// Brusc, simt cum cineva invizibil mă ia de guler/ Şi-n trupul meu de jos, prins între fiare,/ cu iscusinţă, m-aruncă la loc“ (Ascensiunea, încercare ratată).

Un alt poem, mai anecdotic şi totodată mai explicit, care vorbeşte despre moarte este Tot ageamiu, în care poetul – tînăr atunci – asistă „invulnerabil“ la discuţia despre moarte a unui pitoresc personaj rural: „Ştii, zicea el, orice-ai încerca,/ moartea tot te ia prin surprindere,/ poţi să toceşti tu toată ziulica la materia asta,/ tot n-ajungi s-o înveţi, tot ageamiu rămîi,/ tot repetent sfîrşeşti. // Şi cînd rostea propoziţiile astea rîdea în hohote,/ iar ochii lui străluceau înneguraţi/ şi lua de pe masa din cîrciumă paharul mare de-o litră/ plin ochi cu votcă proastă sau cu ce se nimerea/ şi-l dădea peste cap cu sete/ şi pe urmă cerea încă unul.// [...] Păream zdrobit atunci, de mult, cînd/ întîrziam cu el la poveşti/ despre moarte./ De fapt, suferinţa lui nu m-atingea deloc,/ foarte tînăr pe vremea aia, mă simţeam/ la adăpost. Invulnerabil./ Eram un ins care vorbeşte despre ger şi viscol/ aşezat în fotoliu, la gura sobei“.

Poezia însoţeşte poetul pe parcursul existenţei, înregistrînd, ca un fir roşu, experienţele de maturizare, erotice, familiale, şi încărcîndu-se tot mai mult de nostalgii venite dinspre copilărie. Asaltat de servituţile şi uzura cotidiană, poetul se refugiază în „trupuri de rezervă“, o sintagmă care întoarce cumva pe dos opoziţia de mai sus între trup şi spirit, reprezentînd mai degrabă trupuri ale inocenţei şi vitalităţii, păstrate ca nişte „exuvii“ în fiinţa poetică, materială şi spirituală: „În fiecare zi întîmplări care/ n-au nici o legătură cu mine/ îmi sînt îndesate în creier, pînă la refuz./ Cu boarfele într-un rucsac ponosit./ Însă rezist./ În fiecare zi primesc/ o sumedenie de pumni în plină figură./ Însă nu mă doboară. Fiindcă,// la vedere, am o făptură de cauciuc,/ de încercare, de folosinţă comună./ Şi am avut grijă să-mi păstrez/ cîteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus deoparte, în locuri neştiute./ Ele duc vieţi paralele. Adevărate.// În orăşelul natal am lăsat/ un trup îmbrăcat în pantaloni scurţi,/ ce aleargă pe străzi, jucîndu-se-n neştire./ Pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară/ şi înoată într-o mare clară,/ undeva pe braţul Kassandra.// Aceste trupuri de rezervă/ pîlpîie şi luminează aidoma unor candele./ Aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ N-am decît să închid ochii aici,/ în viaţa asta de doi bani./ Am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă“ (Trupuri de rezervă).

Refugiile melancolice în trecut, reculul nostalgic – imagini nu numai ale copilăriei, dar şi familiale, ale părinţilor (vezi O muzică doar pentru mine, Scene în reluare ş.a.) – se întîlnesc deopotrivă cu stări (domestice) de fericire (Duminică, 5 septembrie 2010) sau chiar cu stări paradiziace, de exultare (şi erotism), ca înÎn paradis. Nu lipsesc poemele de dragoste, cum sînt Tu cîştigai orice război, Atomii trupului meu, Ce s-a-ntîmplat cu noi doi, Două jumătăţi, în care apar mai multe figuri feminine (uneori în acelaşi timp).

Reţin din zona acestor poeme mai pasionale decât celelalte – de „trecere“ prin viaţă – o imagine centrală, pregnantă, cromatică, dar şi simbolică: „Şi deodată/ totul s-a şters în jur,/ tot ce ne tulbura vieţile./ Ai rămas doar tu,/ te vedeai doar tu,/ luminai doar tu,/ trandafir roşu, parfumat,/ înflorit pe un cîmp alb,/ acoperit cu zăpadă“ (Ce s-a-ntîmplat cu noi doi). Trandafirul – aici roşu şi parfumat, profilat pe cîmpul alb – apare şi în alte poeme, cu diverse alte conotaţii (în afara celei erotice, de aici). În Utopie cu trandafirul gigantic, trandafirul acesta e o – puternică, din nou – ima­gine simbolic-iniţiatică, cvasireligioasă (roza mistică), de revelare a „centrului lumii“, a „invizibilelor ţări interzise“: „Va fi cît o ţară trandafirul din grădina mea,/ un regat de arome. Cînd o să bată vîntul/ valurile de miresme vor lovi zidurile casei/ şi casa se va clătina, vor sparge ferestrele,/ pe noi ne vor ridica şi ne vor duce departe,/ pe drumuri neîncercate./ În invizibile ţări interzise“. Închei rîndurile acestea citînd din Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova, în care gestul îngrijirii trandafirilor în grădină echivalează cu reculegerea, regăsirea liniştii interioare în pacea domestică, „departe de lumea dezlănţuită“: „Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gîndurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca“.

Poeme confesive şi poeme anecdotice (cu personaje memorabile, ca în O tăietură pe obraz sau în deja citatul Tot ageamiu), poeme care asumă deliberat genuri literare retro (elegie, imn, psalm), poeme de „trecere“ şi poeme cu ecouri religioase, textele- „însemnări din ţinutul misterios“ au, în cele din urmă, o dimensiune sapienţială şi parcurg, în orice caz, drumul către o regăsire a liniştii interioare – ea însăşi o formă de „mîntuire“ personală.

Apărut în Observator cultural nr. 622/04.05.2012 

De weekend

So old-fashioned, so good. And that moustache... :)

Nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (Debut)

Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii e nominalizată la Premiile USR (secţiunea "Debut").
Lista de nominalizări la toate secţiunile se poate vedea aici: http://horiagarbea.blogspot.com/2012/05/premiile-uniunii-scriitorilor-pe-anul.html

Despre critica de întîmpinare

Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri.

Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.

Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).  

Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globalizate şi informatizate, ale unei receptări diseminate a cărţilor şi literaturii, de către diverse categorii de public, a regîndirii condiţiilor, poziţiei şi statutului însuşi al literaturii în lumea actuală, cea dintîi nu mai are nici un sens.  

Cu excepţia aceluia inerţial, de exercitare a unei autorităţi mai mult sau mai puţin iluzorii în cadrul unui mic grup (sau club, dacă vreţi), iar nu în cîmpul cultural vast, multiplu şi incontrolabil de dincolo de cele cîteva reviste literare în care se duc „bătăliile“ intra muros ale criticilor literari. 

Lumea literară e restrînsă

Lumea în care activează criticii literari e, aşadar, îngustă: cîteva reviste de specialitate, instituţiile literare (universităţi, institute) şi editurile. Lumea se cunoaşte, practic, cu toată lumea, şi se întîmplă adesea ca un critic literar să activeze în mai multe dintre aceste locuri deodată. Există critici angajaţi la edituri, critici prieteni cu scriitorii, critici universitari care trebuie să ţină cont de tot felul de obligaţii instituţionale etc. E o „specificitate“, aşa-zicînd, a spaţiului cultural românesc (motivele sînt financiare şi, evident, de prestigiu)... 

Nu se poate vorbi propriu-zis de conflicte de interese (după cum s-a remarcat), ci mai degrabă de legile nescrise ale breslei, cum s-a zis, dar de fapt, nici măcar (pe nişte meleaguri unde oamenii sînt experţi în nerespectarea regulilor de tot felul...), ci de propriile „legi“ interioare, personale. În ultimă instanţă, critica literară e o activitate cu tine însuţi, în solitudine, ca si scrierea literaturii, făcută publică ulterior. E o activitate întîi de toate interioară, individuală şi abia apoi mondenă, făcută publică.

După mine, e nevoie de o anumită distanţă, pe cît posibil – personală şi instituţională –, care să-ţi permită să judeci în acord cu principiile tale proprii, cu anumite convingeri personale, moralitatea criticului fiind, de fapt, onestitatea lui, iar aceasta din urmă definindu-se în raport cu sine însuşi şi implicînd, din punctul meu de vedere, şi o anumită consecvenţă de opinie în practica critică. Nu putem vorbi de obiectivitate decît în sensul onestităţii criticului în raport cu propriile criterii de lucru şi convingeri şi în sensul punerii în paranteză a umorilor, ca şi a relaţiilor personale de dincolo de textele recenzate.

E vorba de o ţinută în raport cu propria imagine de sine şi în raport cu cititorul, pe care trebuie să-l convingi – în timp, fireşte –, că trebuie să-ţi acorde credit, să meargă pe mîna ta, pe gustul tău, pe priceperea ta în materie de literatură. Dar e vorba şi de o disponibilitate empatică, afectivă, de o „privire îndrăgostită“ şi în fond umană faţă de cărţile despre care scrii (cum bine zicea Antonio Patraş, în prima parte a acestei dezbateri). Cred că un cronicar literar trebuie să scrie şi pentru el, şi pentru cititor, şi despre autorul cronicat, dar şi despre el însuşi (în mod implicit, desigur). Modul în care faci critică este, în ultimă instanţă, aşa cum a spus-o demult Oscar Wilde, o formă de autobiografie. Şi critica este, tot Oscar Wilde a spus-o, o modalitate de a face accesibil frumosul, în formele lui literare, publicului (în alte forme decît cele ale scriitorului propriu-zis). Criticul trebuie să scrie şi creativ, şi tehnic, şi empatic, şi uman, pentru a contribui – în faţa cititorului (şi împreună cu el) – la amplul discurs cultural, social, antropologic etc.

Polemică, nu pamflet

Pe de altă parte, recunosc că nu găsesc normală o practică din nou locală, specifică: criticii care activează constant, regulat, la mai multe reviste, cu ideologii (poziţii) opuse... Ideologia (aşa-zicînd) a unui critic ţine, după mine, şi de ideologia unui spaţiu în care s-a afirmat sau se manifestă, sau pentru care a optat la un moment dat. E nevoie, întotdeauna, de o poziţionare, la un anumit moment, şi asta implică şi onestitatea de care vorbeam mai devreme.

Ceea ce mi se pare mai neliniştitor astăzi e tocmai această tendinţă bizară de (re)uni­ficare a cîmpului critic, de dispariţie a „opoziţiei“ democratice, a diversităţii de poziţii, care se manifesta în mod benefic după ’90...

Visez la respectul cititorului şi al colegilor de breaslă, la polemica civilizată, şi nu la pamflet (cum am mai zis şi cu altă ocazie). La civilitate şi eleganţă. Nu-mi plac bătăliile intra muros (de tipul celei desfăşurate pe blogul revistei Cultura); nu am nimic împotriva prieteniilor dintre scriitori şi critici, adesea bazate pe afinităţi literare, pe cărţile în sine, dar sînt împotriva spiritului de gaşcă în cîmpul literar, ca şi a celui contrar, de distrugere a zonelor de opinie divergente într-un fel de pactizare a tuturor cu toţi...

Apărut în Observator cultural nr. 621/27.04.2012, în cadrul dezbaterii Independenţă, spirit critic şi conflict de interese în critica literară.

"Une femme est une femme" (Jean-Luc Godard)

Une femme est une femme (1961) e o comedie clasică, uşurică, fără pretenţii de scenariu (cu aluzii la music hall-urile americane) şi, în plus, plină de idei (imagini) convenţionale – cînd nu-s naive (?), sunt de-a dreptul enervante – la adresa femeii şi feminităţii (ca şi la fel de explicitul Masculin, féminin, 1965, de altfel). Însă actorii – Anna Karina, Jean-Paul Belmondo şi Jean-Claude Brialy – joacă bine, vesel şi antrenant; şi mai sunt imaginile Parisului de zi cu zi, un pic cenuşiu, ca de obicei, mai sunt şi aluziile metatextuale ale regizorului, ambiguităţile amoroase (tipic franţuzeşti sau poate doar Nouvelle Vague), ca şi jocurile „grafice”, geometrice şi de culoare specifice lui Godard – roşu, albastru, alb; dungi marinăreşti, pătrăţele, carouri scoţiene – pentru care merită văzut filmul.

De fapt, motivul principal pentru care trebuie văzut e chiar Anna Karina (Angela), foarte tânăra actriţă daneză (cu nume de scenă inventat, pare-se, de Coco Chanel, pentru care lucrase ca fotomodel) pe care o descoperă şi de care se îndrăgosteşte Godard (cu care se şi căsătoreşte în acelaşi an). E plină de graţie (deşi accentul ei străin pare forţat de principiile comediei), de un şic franţuzesc (culmea!) tipic şi atemporal, cu două ţinute de bază (una roşie, cealaltă albastră, combinând apoi între ele cele două culori), care evocă, fireşte, şi moda anilor ’60.

Pură plăcere de gust şi pură plăcere a ochiului.

Aş zice că e un fel de Breakfast at Tiffany’s (realizat în acelaşi an!), mai gauche-ist, mai "proletar" şi coborât din studio în stradă, la Paris :)

De weekend

                                                                                                                @ Manuel Rebollo

A scrie despre "partea neagră" a existenţei

Poet, prozator, publicist, Nicolae Prelipceanu este un scriitor cu state vechi, ce revine acum cu un volum de poezie intitulat – nu prea optimist – la pierderea speranţei, Editura Casa de pariuri literare, 2012. Pe coperta a patra, autorul – care-şi prezintă singur cartea, deşi nu e obişnuit cu această postură – oferă cîteva lămuriri în privinţa acestui pesimism funciar, ajuns aici titlu de carte: „Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, cînd am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decît titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrîneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă“. Şi tot Nicolae Prelipceanu mai precizează că volumul nu e o carte „cu o structură de rezistenţă“, ci una construită ad-hoc, din „notaţii disparate“, a căror „aparenţă de unitate“ este dată de constanţa propriilor sale obsesii.

Într-adevăr, fără să fie un volum împărţit în secţiuni, alcătuit fiind din poeme scrise pe parcursul mai multor ani, el îşi păstrează un ton unitar, poemele – discursive, cîteva dintre ele alegorice, altele biografiste – au un sunet comun, care îmbină pesimismul, tuşa apocaliptică, dar şi o anumită hîtroşenie – să-i spun aşa –, un umor (mai) negru, parte şi el din amprenta stilistică a poetului. Îmbătrînirea nu e sursa acestui „exerciţiu de disperanţă“ – ca să citez chiar titlul unui poem –, însă ea accentuează, prin înstrăinarea/de­dublarea şi transformările corpului, vezi poemul substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade), tendinţa de a vedea „partea nea­gră“ a existenţei. Cu toate acestea, autoironia şi umorul de aceeaşi culoare (negru) păstrează poemele într-o zonă pigmentată de anecdotic, iar nu de tragic. Citez, de pildă, din poemul anunţat mai sus: „mă uitam mirat în oglindă/ şi deodată mi-am dat seama că-l rad pe altul şi m-am şi întrebat/ atunci pe loc/ de ce-l rad eu pe acest străin îmbătrînit/ cu care nu am nici o legătură vizibilă/ dar nu s-a terminat totul aici dimpotrivă/ l-am văzut pe străin în pielea goală în baie în locul meu/ [...]/ nu aveam nici o explicaţie pentru felul în care se produsese/ substituirea aceasta/ şi nici unde era celălalt/ cum se băgase în patul meu acest corp străin/ cum mi se băgase pe sub piele şi-n patul propriei mele soţii/ de ce l-am ras cu atîta atenţie/ ar fi meritat să-l mai şi tai/ din cînd în cînd cu mîna lui tremurîndă/ l-am şi îmbrăcat cu hainele mele din dulapul meu/ şi l-am dus să se uite la actele mele de identitate/ care-l arătau tot pe el/ poliţia română falsifică acte/ striga el în numele meu“. Sfîrşitul transferă tema gravă a morţii, mergînd pe această anecdotică a dedublării, într-un registru burlesc (şi autoironic): „îmi mai rămîne o-ntrebare/ abia cutez s-o pun/ pe cine or să-l înmormînteze fără nici o pompă/ atunci cînd se va anunţa că eu am murit/ nu cumva o să fim doi acolo jos/ şi o să ne distrăm/ în sfîrşit/ de minune/ povestindu-ne viaţa/ în cele două versiuni previzibile// dar pînă la urmă/ dacă stau să mă gîndesc mai bine/ tot el a scris în seara următoare şi aceste versuri/ încît nu m-am mai mirat că marele editor m-a refuzat/ bine i-a făcut“ (substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade)).

Care sînt temele recurente? Îmbătrînirea, fireşte: „am îmbătrînit spune umărul drept şi nici piciorul stîng nu se simte/ mai bine/ a venit toamna spune sufletul încercînd să le ţină piept în noaptea ploioasă“ (nu-i aşa?), imagini şi personaje evocatoare din alte vremuri: „da am îmbătrînit spune şi trecătorul care mă priveşte/ vin din secolul trecut şi nu mă mai opresc/ o să se şteargă toate acestea fii liniştit îl asigur fără convingere/ şi nici el nu mă crede însă din politeţe ne prefacem că sîntem de acord/ şi exact în acea clipă îmi apar înainte figurile cunoscute din veacul/ demult încheiat“. Cum spuneam, discursivitatea şi anecdotica (într-un sens larg, aici scenariul cu personaje) reprimă, surdinizează voit melancolia, pigmentînd-o chiar cu mici accente bufe, ca în această dedublare a vocii poetice: „noi aici eu şi cu mine ţaţo tăcem/ o tăcere binemeritată după ce n-am spus nimic/ în ultimele două sute de ani/ nu-i aşa?“ (acelaşi poem, nu-i aşa?).

Şi moartea traversează poemele, la modul banalizat, însă – cum ne avertizează titlul volumului – lipsit de orice iluzii: „după-masă tîrziu cînd totul nu mai e ca înainte/ mă gîndesc şi eu cu o slabă intensitate să mor/ eliberînd fîşia nu prea mare de pămînt pe care/ de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa/ retrocedînd-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare“ (după-masă tîrziu). Fără să fie copleşitoare, apăsătoare – date fiind autoironia şi accentele de umor –, lipsa aceasta de iluzii e, într-adevăr, totală: „meseria mea-i tristeţea/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta“; „ceea ce se mai vede acum/ nu e/ nu vă faceţi iluzii/ nimeni nu supravieţuieşte nimănui” (tristeţea e meseria mea) – se spune într-unul dintre cele mai dure şi mai negre poeme, poate şi pentru că e încărcat de amintirea, de „dîra murdară“ a „minciunii“ comuniste triumfătoare; posteritatea ei e o lume a vinovăţiei neasumate: „corpuri delicte sînt toate în jur/ numai crima întîrzie-n noi/ ca o rudă ca un prieten/ ca adevărul/ ca viaţa“ (iată calea). În pe curînd pe niciodată, renunţarea – gestul imediat următor al acestei tristeţi fără iluzii – atinge „tot ce am iubit în viaţa aceasta“: „cum n-aveam nimic mai bun de făcut m-am gîndit să încep un text/ de renunţare/ întîi la tot ce am iubit în viaţa aceasta/ şi abia mai pe urmă la tot ce am urît“. Pînă şi judecata de apoi pare a fi o pură iluzie, o simplă „judecată de acum“: „ziua de apoi e numai o judecată pripită/ o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte/ din sufletele noastre uitate“ (judecata de acum). Renunţarea aduce, la rîndul ei, o regresiune a propriei fiinţe, din social şi biografic în uitare: „să uiţi să te naşti/ să uiţi să înveţi să vorbeşti/ să uiţi să te duci la şcolile vieţii/ să uiţi să citeşti/ să uiţi să înveţi să trăieşti/ să uiţi/ să dormi/ să uiţi/ să mori// să uiţi să scrii acest poem/ al cărui titlu nesigur se ţine scai de tine/ încă din prima copilărie/ pe care-ai uitat-o de mult“ (să uiţi).

Cu toate acestea, gestul acesta poetic de negare continuă a existenţei, de pierdere a speranţelor e însoţit, paradoxal, de unul de afirmare a poeziei, care e, totuşi, o urmă „înregistrată“, o marcă, un semn al fiinţei inconsistente: „iată şi faptul că nu mai am ce să aştept/ de la nimeni începînd cu viaţa/ şi sfîrşind cu acest aşa-zis poem/ căruia nu-i găsesc/ totuşi/ nici o vină majoră/ poate doar aceea că există/ el sau eu ori amîndoi împreună ca fraţii/ de sînge care nu se mai văd de mult/ şi nici nu-şi mai dau semne de viaţă/ iată şi urmele înregistrate/ ale cuiva care nu a existat niciodată/ de fapt“ (ooo).

Un crez modernist al poeziei – poezie care îl precedă şi-l traversează pe poet, şi-i supravieţuieşte –, un Dumnezeu al poeziei (vezi textul dumnezeu, scrieri alese, serios-ironic, cu o mică ironie soresciană), dar şi un „poet automat“ (păstrînd mica ironie) vin să contracareze pesimismul funciar al poetului şi să afirme credinţa într-un text, nu în existenţă. poetul automat, textul dinspre finalul volumului, devine astfel un fel de artă poetică, fără să vrea şi în ciuda permanentului impuls negativist; este, de altfel, şi o confruntare a unui poet cu state vechi cu o lume mai nouă, cu lumea recentă, tehnicistă, necruţătoare: „însă cel mai mult aş vrea să las în urma mea poetul automat/ programat de mine însumi/ atunci cînd mi-ar veni vremea să dispar/ văd încă de pe-acum că dacă ai murit nu mai exişti nici ca poet sau ce vei fi fost/ dar degeaba/ nici dacă eşti în viaţă nu mai exişti în ochii celor programaţi să vadă doar altceva/ ai criticilor automaţi/ ai cititorilor automaţi/ în această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gînduri corecte“.

E inevitabilă şi tensionată confruntarea dintre lumi, dintre generaţii, dintre „tineri“ şi „bătrîni“, evocată în şcoala pentru bătrîni: „au început chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile/ ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare/ marii rucsaci plini ai amintirii/ dar nu/ îi asigur eu fără să strig fără să mă agit/ nu am nimic în acest rucsac/ pe care-l mai port din obişnuinţă o vreme/ e gol puteţi să-l umpleţi cu ce vreţi voi/ chiar cu vieţile voastre scurte încă/ şi o să vă fiu recunoscător“.

Însă unul dintre cele mai frumoase texte ale volumului rămîne o noapte ploioasă în bucureştiul veacului douăzeci şi unu, care ar merita citat în întregime: un text evocator, melancolic (de data aceasta!), de atmosferă, un text în care Nicolae Prelipceanu îşi evocă – într-un fel de miraj, ca într-un vis, şi nu negativist – modelele literare (Bacovia, Baudelaire, Poe, Rollinat): „stăteam pe o bancă putredă şi simţeam asta/ pe propria-mi piele/ şi nici baudelaire/ nici poe/ nici rollinat/ nu mai mişcau/ cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine/ încă avansînd şovăielnic departe în faţa mea/ şi începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată/ nu cu opera/ nu/ vai de mine/ cu pasul vreau să vă spun“. În acelaşi timp, poetul se revendică şi de la beatnicii americani (Gregory Corso, Allen Ginsberg, John Ferlinghetti – v. un poem cu poeţi americani de altădată şi cu mine cel ştiind despre ei), practicînd o poezie la jumătatea drumului între aşa-numitul modernism, care ignoră persoana poetului, şi biografismul poeţilor americani citaţi.

Încă un poem de citit cu predilecţie, anunţat chiar de Nicolae Prelipceanu pe coperta a patra: ion de la gară – pentru pitorescul personajului (şi... „cele două pasaje cu sexul“). Şi încă unul, cititorul de stradă – cu, din nou, un personaj de neuitat, secondat de un al doilea, acordeonistul. Două texte care arată un poet „epic“, melancolic şi histrionic în acelaşi timp, un poet care se plasează cu fermitate, deşi pesimist, într-un peisaj literar în permanentă schimbare.

Apărut în Observator cultural nr. 620/ 12.04.2012

Frivolităţi de primăvară

Apă de colonie şi pudră parfumată de violete... în numele violetelor din Proust (ale lui Odette), al violetelor din epoca romantică a sfârşitului de secol XIX. Şi începutului de secol XX. Mai ales când scrie pe flacon "eau de cologne tradition - 1902".
Şi, în fine, în numele primăverii, al mirosului de călţunaşi, cum li se spune la noi. Pe care sigur o să-i culeg de Paşti de pe deal, de la bunici :)

Cronica din "Viaţa Românească", de Andreea Răsuceanu

Sub zodia lui Mircea Nedelciu

Andreea Răsuceanu

Fără îndoială, un prim atu al cărţii Adinei Diniţoiu îl constituie un aparat conceptual solid, la zi, dar şi o vădită capacitate de a glisa între diverse metode (critică şi istorie literară, sociologie, comparatistică) în scopul unei abordări şi contexualizări a operei lui Mircea Nedelciu de o complexitate fără precedent în critica românească. Aşa cum o remarca şi Adriana Babeţi, într-un citat de pe coperta a IV-a a cărţii, studiul de faţă impresionează prin minuţie, prin complexitatea documentării şi capacitatea de analiză şi sinteză a concluziilor acesteia.

Datorită asumării unei abordări "cuminţi", nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potenţial dezavantaj al cărţii, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atît opera nedelciană, cît şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalînd pe rînd informaţii ce pornesc de la constituirea generaţiei "revoltate", care avea să schimbe spectaculos direcţia literaturii, cotind dinspre "cuminţenia" generaţiei '70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărţii, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generaţie comparată (şi datorită unei "certe conştiinţe şi vocaţii teoretice", cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei "conştiinţe a apartenenţei de grup", după Monica Spiridon) cu generaţia '30. O situare în context a apariţiei grupului optzecist, mizînd pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintîi manifestări ale acestuia (în cele cîteva cenacluri din anii '80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacţie angrenase multe dintre numele importante ale generaţiei optzeciste), dar şi evoluţii ulterioare ale scriitorilor, mergînd pînă la o analiză a Desantului '83, menită să ofere, graţie analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupîndu-se de filiaţia telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilităţile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca "telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracţie specific. Refracţia într-un mediu socio-politic totalitar...". Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistenţa textuală, cu un termen astăzi atît de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sînt elemente discutate pe larg, pînă la consecinţele lor mai puţin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absenţa unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convenţiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forţarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, avînd în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinţei, în scopul rezistenţei la un regim opresiv şi aberant).

Cu siguranţă că, în absenţa unei deschideri multidisciplinare şi a apetenţei pentru explicarea amănunţită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiţionat atît de elementul politic, cît şi de cel personal, biografic, care a însoţit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adîncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefaţa cărţii, în vînzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absenţa unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de faţă redeschide o discuţie necesară.

Cum spuneam şi mai devreme, opţiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărţii, în absenţa unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începînd cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deţinut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefaţă, dar şi de o profundă înţelegere şi empatie a acesteia faţă de opera lui Mircea Nedelciu. Propunînd o reevaluare şi o repoziţionare critică faţă de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punîndu-le în legătură atît între ele cît şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluţiei prozei lui Mircea Nedelciu, de la "proza inaugurală" Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunţa o nouă direcţie a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent pînă acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Diniţoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susţine două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizînd deopotrivă socialul, ca şi biograficul, "corpul social", ca şi cel individual; este vorba, deci despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzaţiile ce însoţesc imersiunea scafandrului în adîncuri reunesc, de altfel, conotaţii funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintîi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rîndul său de întreaga atenţie a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediţie, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcţiei în care avea să meargă proza nedelciană. Concluzia Adinei Diniţoiu, privitoare la acest ultim roman, este că "ne lasă să visăm asupra consecinţelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertăţile democratice postdecembriste". Enigma privitoare la o evoluţie ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiinţe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un "mare roman" care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariţia prematură care învăluie în mister turnura texetelor sale. Punînd în legătură, cu empatie şi multă fineţe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forţei creatoare, Adina Diniţoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionaţii de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se iniţieze în acest "caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici", capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranţă un interes crescut faţă de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calităţile de neignorat ale autoarei.

În siajul celor discutate de Adina Diniţoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu - lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) - cu siguranţă cartea sa provoacă la cea de a doua, lansînd ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranţă se vor opri, provocînd la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei '80.

Cronică apărută în Viaţa Românească, nr. 3-4 (martie-aprilie)/2012

Alex. Leo Şerban

                                                                  „April is the cruelest month“ (T.S. Eliot)

Azi se împlineşte un an de la dispariţia neaşteptată a criticului de film Alex. Leo Şerban (1959-2011). Un artist, un erudit, un om de cultură rafinat şi un dandy rar în peisajul nostru.

Transcriu aici două poeme din cărţulia lui postumă, Alte camere, alte glasuri de ieri, apărută anul trecut la Editura Pandora M (scrise în 2010, la Lisabona, în anul "sabatic" în care s-a plimbat prin lume - ca o premoniţie, am zice acum, retrospectiv...), împreună cu o cronică a mea la volum, publicată în "Observator cultural", nr. 577/ 3 iunie 2011.

Lisboa II

Lisboa

ce te deschizi precum gura Tejului

ca un căscat de apă

umplînd cerul gurii cu parfum de colțunași

Lisboa

cu iș-urile tale ca niște clești

ce țin căscată gura Tejului

lăsîndu-ne să privim apa mirosind a mîl și a colțunași

și totul o ia la vale

vărsîndu-se în lumină

și felinarele se-aprind degeaba

pentru că serile sînt lumină

și pentru că lisboet

e un fel de poet

(16.05.2010)

Lisboa IX

în muzeul

Vieira da Silva

nu mai e nimeni

doar eu și picturile ei

tăcute

ca niște rețele

de culori palide

n-am mai văzut niciodată atît de multe

și atît de apropiate

vorbind unele cu altele

pe muțește: doamna V. da S.

era o persoană discretă

și-mi amintesc

acum vreo treișcinci de ani

am scris un poem

pornind de la niște cuvinte de-ale ei

găsite într-o carte

de dialoguri cu artiști

atunci (asta mai țin minte)

spuneam există lumea

               și există Vieira da Silva

acum cuvintele astea

par și mai misterioase

pentru că am uitat ceea ce le lega

„rețeaua“

culorile acelui tablou s-au estompat

Timpul este discret

ca și doamna V. da S.

și doar eu

în muzeu

așezat într-un confortabil fotoliu bleu

îmi amintesc

aceste lucruri învechite și vagi

(18.11. 2010)

Alex. Leo Șerban, poetul

Volumul de poeme Alte camere, alte glasuri de ieri de Alex. Leo Șerban, publicat recent de Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția „Cercul poeților apăruți“ (coordonată de Svetlana Cârstean), și lansat sîmbăta trecută la Bookfest, reprezintă, într-adevăr – așa cum scrie Ioana Pârvulescu pe coperta a patra –, o „mare surpriză“. De ce? Pentru că, deși s-a străduit multă vreme să-și țină ascunsă această latură poetică și sensibilă – cultivîndu-și imaginea de „om lucid, dur“ (cum îi mărturisește Svetlanei Cârstean – vezi prefața, „Între uși, fără punct la sfîrșit“), mult mai potrivită criticului de film și jurnalistului cultural –, „încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice“ (Ioana Pârvulescu).

La sfîrșitul prefeței sale – în care evocă circumstanțele în care a luat naștere acest volum, ce s-a dovedit o „decizie“ și o urgență, alcătuit de autorul său chiar în camera de spital (din poeme scrise pe parcursul a mulți ani, din 1984 pînă în 2010) – Svetlana Cârstean notează cu finețe și justețe: „Oricine va citi Alte camere, alte glasuri de ieri va înțelege că pentru Leo a fi poet nu ar fi putut fi niciodată o meserie, o carte de vizită, ci o permanență, fie ea și ascunsă sau disimulată“. Așa este: parcurgînd acest volum „atins de grație“ (Ioana Pârvulescu), îți dai seama că toate formulele poetice încercate, voit vetuste (sonetul, haikuul, poezia cu rimă și/sau ritm, intertextul, aluziile livrești ș.a.m.d.), nu sînt deloc texte de virtuozitate – deși cea din urmă e remarcabilă, sonoritățile și voluptățile limbii (nu numai române, dar și franceze și engleze) sînt și ele de mare finețe –, ci ele dau expresie unei „alcătuiri sufletești“ (tot cu formula Ioanei Pârvulescu). Mixul de emoție și livresc, de instantaneu și trimitere culturală, de imagine concretă și imagine mediată alcătuiește substanța vie și vibrantă a acestor poeme și, în cele din urmă, chiar „alcătuirea sufletească“ a poetului Alex. Leo Șerban. O spune el însuși – într-un poem aproape programatic, pe care-l voi cita în întregime – dacă sîntem atenți la glasurile sale interioare: „mătură cu un zgomot/ mătură cu un foșnet de ziare/ mătură cu o zgîlțîire de mobilă// și camera e deschisă/ palidă ca un pat/ pentru mădularele încruntate/ bețive// și dacă tot ți s-a făcut/ să te urci ca să privești/ prin fereastră vinovăția/ și mitocănia unui zgomot/ mototolit un scaun castrat/ hodorogeala sticlei de vin/ și dacă ochiul tău i-a surprins/ pe verlaine și rimbaud rimînd îmbrățișați// întoarce-te la poezie la rimă/ la sintaxă la gramatică/ trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“ (bestia lîngă înger). Această dublă mișcare regresivă, ce reunește imaginea camerei – imagine esențială în carte, prezentă și în titlu (cu decoruri vetuste: gramofon, fotoliu, pervazul de nori ca în ilustrația lui a.l.ș reprodusă color pe pagina de gardă) – și pe cea a propriei interiorități/singurătăți („trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“), indică un proustianism asumat, ca și o sensibilitate antimodernă, cu termenul lui Antoine Compagnon. Există, într-adevăr, în special în ciclurile mai vechi – O provincie sentimentală (ce titlu asumat paseist, demodat!), 1984,aprilie orb, 1985, În alte camere, alte glasuri de ieri, 1986 –, o nostalgie pentru epocile de altădată, frisonul curgerii timpului, ca și o întreagă mizanscenă – „mateină“, spune pe bună dreptate Ioana Pârvulescu –, o serie de compoziții (de interior) savante și desuet-rafinate, exact ca într-unele dintre splendidele sale imagini vizuale din RetroVizoare (2) (ce se pot vedea pe Liternet): „de gramofon/ stau prinși/ favoriții/ bunicului/ tăiați cu o filă de/ calendar liliachiu/ décembre 1910/ deschide și vezi/ pisici în papiote/ ling tăvița de/ zăpadă/ o femeie în/ redingotă/ (mătușă/ amantă?)/ aburește într-un/ pahar cu picior/ ghici ciupercă ce/ firav cîntecel/ fulguie-n prag/ motanenbaum“ (pantazi graure, din ciclul O provincie sentimentală). Inegalabilul critic de film Alex. Leo Șerban este, în felul acesta, un artist complex, care uzează cu aceeași finețe, eleganță și talent de imagine/fotografie, ca și de cuvînt (și chiar de culoare, a se vedea desenul reprodus pe pagina de gardă).

În același prim ciclu de poeme (scrise la 25 de ani), de o grație infinită, nostalgic-cochete sînt poemele frailty=woman și les souliers de chamois (dar și indescription de visage), primul alternînd versuri în franceză și engleză, cel de-al doilea scris în franceză. Dintre haikuuri, citez aici două, care vorbesc de la sine: „nufăr fals într-o/ apă reală/ ce-i încă o zi?/ cineva mi-arată/ că încărunțesc“; „mă privesc în/ oglindă/ (e un pîrîu în/ apropiere)/ cum, am și/ trecut?“.

Al doilea ciclu de poeme, din 1985, aprilie orb, purtînd un motto din T.S. Eliot („april is the cruelest month“) – o tristă coincidență face ca a.l.ș. să plece dintre noi în aprilie... –, e marcat de accente violente și de gust de cenușă. În expresionistul peisaj: „orașul tot e/ violet/ dar grădina de/ lîngă poștă e/ albă/ ca un cuțit/ și femeia trecînd/ prin ea/ tăiată în/ bucățele galbene/ roșii verzi/ e un vitraliu“. Există și un Poe M, joc de cuvinte într-un singur vers: „nevers mort“. Iar tout est si peu e de un spleen atît de fără ieșire încît topește în existențial orice referință livrescă (atmosferă bacoviană, rusească etc.): „a vedea peste tot mîini de cenușă/ făcînd gesturi de cenușă/ în urma unor trenuri inexistente// poate femei fantomatice/ în balcoane inexistente/ scutură păpuși nou-născute/ și praful cade sonor/ ca un lemn// a căuta – ce?/ pe-aceste străzi care nu vestesc nici o casă/ nici o cotitură nici un zid/ sub atîta și-atîta cenușă/ strînsă-n hîrlețul felinarelor// a vedea – ce?/ peste tot e pustietate încenușată“.

În alte camere, alte glasuri de ieri e o secțiune pronunțat intertextuală, cu poeme care brodează în marginea unor tablouri, a unor sculpturi sau a unor autori preferați: Eliot, Michaux, Foucault, Mircea Ivănescu, ultimului dedicîndu-i-se minunatul desfăcînd un inel: „îmi place cum nu se termină poemele lui/ așa cum dantelăria unui grilaj/ se pierde violetă peste stinsul penaj/ al grădinii – în centrul cuvîntului// fraza sa e o delicată concepție – bizantin/ concetto făcut din tăceri și enigme// și nuanțe contenind între părelnice paradigme// labirinturi – lumini de mezanin// o prietenă mi-a vorbit zilele astea despre/ pisici/ despre zăpadă și surzenie și indiferență – am vorbit și de el/ și mi-am zis – ce frumos poem s-ar scrie/ aici/ între vorbele noastre desenînd o absență – desfăcînd un inel“.

Preferatele mele sînt însă ultimele două cicluri, Grădini (2000-2005) și Lispoeme (2010): cele dintîi poeme-peisaj și „peisaje-stări“ (Ioana Pârvulescu) din grădinile Romei și ale Parisului (v. giardino di s. alessio, roma, grădini pariziene, s. alessio). Poemele fluture și orez ar putea concura cel mai delicat porțelan chinezesc ori stampă japoneză: „un fluture agățat de sanda/ sau o sanda agățată/ de un fluture// tot/ una/ e“ (fluture).

Lispoemele conțin, ele, 11 poeme Lisboa I-Lisboa XI, plus o Amiază, toate exprimînd – de data aceasta în texte mai lungi, mai discursive, narativ-evocatoare – iubirea fascinată și fascinantă pentru orașul „ca o floare/ de azulejo și fier forjat“ (Lisboa III): „Lisboa/ cu boa șinelor de tramvai încolăcită în jurul gîtului de piatră/ cubică/ Lisboa/ cu firele și felinarele tale întinse deasupra străzilor arcuite/ ca niște spinări solzoase/ Lisboa/ pește și electricitate/ patrimonio do estado// parfumul igrasiilor tale/ ca o floare de ploaie“ (Lisboa I). Poemul Lisboa XI se naște pe strada Moinho do Vento – pe care altădată trecea și Pessoa –, unde activează încă un tocilar ca un fel de ultim mohican, și întregul text devine un omagiu discret adus lui Pessoa însuși (un alt autor preferat), „astăzi, în ziua cînd se-mplinesc/ 75 de ani de la moartea lui Pessoa“.

Alte camere, alte glasuri de ieri nu este, de fapt, un volum care se poate comenta, ci unul care trebuie citit și savurat în el însuși, pe îndelete și cu discreție. Așa cum Alex. Leo Șerban nu e un poet de meserie, ci un artist foarte complex (postmodern și... antimodern), care a ales, de data aceasta, să se exprime cu mijloacele cuvîntului, ale poeziei, cu mijloacele rimei, sintaxei, gramaticii, ale diverselor formule poetice pentru a da glas – de fapt, glasuri (de ieri) – interiorității/singurătății sale esențiale. Și în registrul cuvîntului – ca și în fotografie ori critica de film – el a excelat, ca întotdeauna, trecînd cu grație peste mode și timp, prin formule poetice a căror desuetudine a savurat-o în mod particular.

La puțină vreme după dispariția lui fizică, i-au apărut deja două cărți – volumul de față și Mica dietetică (Editura Art, 2011), urmînd să apară și un al treilea, cărți ce marchează în fond o prezență, cu atît mai îmbucurătoare cu cît plecarea sa neașteptată lăsase un gol ireparabil în spațiul cultural autohton.

Lansarea de la Braşov (2 aprilie 2012)

O zi tare frumoasă - şi însorită! - ieri, la Braşov. Am lansat - la Librăria "Şt.O. Iosif" - "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii" împreună cu "Mormântul comunismului românesc" de Alexandru Matei.

Recunosc că m-am simţit foarte bine alături de gazde: Alexandru Muşina, Adrian Lăcătuş şi Andrei Bodiu (în ordinea în care au vorbit), de la Facultatea de Litere din Braşov, şi le mulţumesc pentru invitaţie. Mircea Nedelciu a fost prietenul lor, al lui Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu, şi m-am simţit în compania unor spirite afine.

Păcat că a trebuit să lăsăm berea neterminată ca să alergăm, în ultimele 2-3 minute, după trenul de întoarcere (ca şi după cel de sosire, de altfel)... Nu strică şi puţină adrenalină :))

Foto: Răzvan Dobrică

Lansare la Braşov - luni, 2 aprilie, ora 16.00, Librăria "Şt.O. Iosif"

Poze de la Premiile "Observator cultural" - 2012 (26 martie)

1. Alături de prozatorul Alexandru Vlad - un rafinat prozator optzecist (ardelean), unul dintre autorii mei preferaţi. Şi, evident, laureat al Premiului "Observator cultural", la categoria "Proză", pentru romanul "Ploile amare" - premiu ex aequo, alături de Lucian Dan Teodorovici, cu romanul "Matei Brunul".

2. Alături de colegii mei de redacţie, de la stânga la dreapta: Iulia Popovici, Doina Ioanid, Cezar Gheorghe, Silvia Dumitrache, Mirela Vişan, Ana-Maria Al-Ghafri (jos).

3. Alături de colegi, tot de la stânga la dreapta: Doina Ioanid, un cristian, Cezar Gheorghe, Carmen Muşat, Andreea Răsuceanu, Mirela Vişan.

4. Alături de Andreea Răsuceanu

Credit foto: Silvia Dumitrache

Poezia în spaţiul public

Anul 2011 a fost, într-adevăr, un an foarte bun pentru poezie. Printre apariţiile sale demne de interes s-a numărat şi volumul lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti (Casa de Editură „Max Blecher“). E vorba de cea de-a treia carte a poetului, după volumul de debut Fetiş (2001) şi Corpuri româneşti (2005). E de spus şi că volumul de debut a apărut într-o ediţie revăzută în 2003, sub titlul, simptomatic, de Fetiş – o carte românească a plăcerii. Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea volum de poeme, trebuie spus că Răzvan Ţupa (n. 1975) ocupă o postură şi o poziţie interesante în actualul nostru peisaj poetic. Deja din titlul ediţiei revăzute a cărţii de debut, e vizibilă încercarea de a trece de la domeniul privat, intim al poeziei la spaţiul public, social şi chiar naţional („românesc“) – cu riscurile de rigoare – al poeticului, dimpreună cu efortul de cuprindere teoretică a fenomenului poetic contemporan (în conceptualizarea a ceea ce el numeşte „corpurile româneşti“).

Iniţial un delicat poet al senzaţiei, al fulguraţiei şi volatilului (al „aerului“ dintre lucruri) – pe care le regăsim, de altfel, şi în macropoemele şi montajele de acum –, Răzvan Ţupa face acest important salt către poezia cu deschidere socială, către poeticul aşa-zicînd „relaţional“ (pentru a folosi un cuvînt drag autorului). Mai întîi prin eforturile conceptuale, care fac şi ele o figură aparte în peisajul poetic al momentului – dominat de „zgomotul“ generaţiei douămiiste, care se revendică insistent ca grup, fără însă a propune o minimă configurare/ delimitare teoretică. Apoi prin seria de întîlniri şi evenimente avînd ca punct de interes literatura contemporană: „Poeticile cotidianului“, „Ateliere relaţionale“ (între 2005 şi 2010). Extinderea aceasta a poeticului merge şi mai departe – cum era de aşteptat. Informat în materie de poezie actuală (românească şi internaţională) şi bun moderator al evenimentelor organizate, Răzvan Ţupa a creat şi un site, poetic.ro, consacrat fenomenului poetic românesc şi internaţional (inclusiv părţii lui instituţionale, evenimentelor şi festivalurilor de gen). Cu alte cuvinte, poetul şi-a creat un întreg spaţiu alternativ de „luptă“ – în raport cu, să zicem, critica en place, dar şi cu revendicările de grup generaţioniste. El şi-a creat şi un public al lui, prin evenimentele organizate şi, mai recent, prin performance-urile şi videopoemele sale, prin conectarea la tehnologia (proiecţii video, muzică electronică) şi spiritul vremurilor (cam asta înseamnă astăzi „a scoate poezia în stradă“).

Într-un amplu şi conştiincios bilanţ al cărţilor de poezie din 2011 publicat pe site-ulpoetic.ro (Poezie 2011: ordinea poetică şi dezordinea poeziei), Răzvan Ţupa vorbeşte, printre alte categorii poetice identificate, despre „evoluţii şi falimentul gîndirilor literare totalitare“, despre „redescoperirea societăţii“ şi „resurecţia responsabilităţii poetice individuale“. În asemenea direcţii se îndreaptă chiar poezia lui, evoluînd ea însăşi, cum spuneam, de la intimism la social, de la fulguraţie la montaje cinematografice şi de la persoana I singular la persoana I plural ori la un „tu“ generic.

poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti e un volum alcătuit din trei secţiuni, împărţite şi ele, savant şi minuţios, în alte subsecţiuni, şi poemele însele au strofele numerotate, din aceeaşi rigoare tehnicistă (supralicitată, totuşi): „Praf de stele. 77 de note de poezie şi 2 tăceri”, „Cerul din Delft“ şi „Marea planşă a cotelor memoriei“. Textele sînt şi ele de facturi diverse, mai ales începînd cu cea de-a doua secţiune, ele incluzînd poeme „orale“ şi poeme publicate pe Internet sau concepute pentru anumite proiecte literar-artistice.

Tensiunea poemelor lui Răzvan Ţupa se joacă chiar pe această linie între notaţia interioară, volatilă, în siajul unui idealism romantic prelucrat postmodern – ale cărei cuvinte de ordine sau laitmotive sînt: „vis“, „gînd“, „prezent“, „aer“, „senzaţie“, „linişte“, „respiraţie“ – şi poezia performată, experimentală (adesea cu rime interioare, ironice), uneori ludică, poezia orală, citită cu voce tare. La care se adaugă şi intenţia – cu orice preţ – a poetului de a face poeme (şi volume) conceptuale, tehniciste, intelectualiste.

Primul poem, lucruri, e un montaj de instantanee între care aceste imagini pline de fineţe, de suavitate, de motive romantice asumate postmodern, cu o tristeţe discretă: „(9) acum noaptea încearcă să/ ne asigure că lumina/ vine din vise// un lunetist finlandez este ales să nimerească luna/ totul să se întoarcă şi/ pleoapele să trezească iarăşi/ lumea// cu o singură privire/ tot ce ai fixat rămîne/ în aer nu o să cadă/ pentru că nu mai are cînd// (10) de cele mai multe ori/ de o parte şi de alta/ a vocii sînt alte voci/ doar că tu foloseşti liniştea// forma pe care o iau/ lucrurile/ odată ce sînt spuse// este de fiecare dată/ lumea/ pe care o păstrezi// singura lume posibilă/ o senzaţie reală/ dar senzaţie şi de aici/ se poate începe se poate construi// (11) ca atunci cînd aveam impresia/ că, uneori, ceea ce visez poate să schimbe lumea/ şi cu bărbia uşor aplecată/ nu mişcam nici un deget atunci/ odată ce mă trezeam/ micşoram ochii şi alegeam/ toţi împreună ordinea zilei“. Şi alte diafanităţi: „sau poate grei de/ toată ziua noi/ ne lăsăm uşor/ sub pojghiţa fină/ ca o atingere/ răsfirată peste tot“ (ore de stele); sau: „(63) spun şi mă opresc/ să îmi recapăt suflul/ de fiecare dată cînd/ laşi un gînd/ să ia locul aerului/ gata să tremure/ cu vocea asta// (64) şi un lucru este un fel/ de voce/ pe care încă nu am aflat/ ce fel de aer o aduce/ pînă la noi“ (respiraţii).

Răzvan Ţupa asamblează atent asemenea instantanee, în succesiuni cinematografice, în care intensităţile vocii poetice variază, fireşte, pe o gamă ce merge de la suavitate la angoasă, deşi cea din urmă e mereu surdinizată, nu atinge niciodată note acute (poetul se păstrează întotdeauna la un nivel al suprafeţelor): „(68) te fereşti de trăznet, de guri de canal închise/ de liliecii mici care se aud la mansardă/ dar cel mai rău este cînd picioruşele luminiscente/ din jurul fiecărei spaime sapă din visele tale“ (respiraţii). Cred că flash-urile acestea îi ies cel mai bine lui Răzvan Ţupa, ca şi toate acele imagini ale diafanului. În secţiunea a doua, „Cerul din Delft“ (cu un referent de-a dreptul poetic!), subsecţiunea „poemelor sportive“ conţine, de pildă, texte cu titluri ilustrative pentru ceea ce spuneam: blitz negru, ieşire în decor, contur lejer, semnele de pe gleznă, şi tot restul este atingere ş.a.m.d. O poezie de stare, de senzaţie şi de cuvînt, reciclînd romantismul şi modernismul poetic: „Pentru tine aerul se strecoară în povestea zilei tale/ transformă totul într-o/ Viaţă care nu mai este experienţă e numai stare persistentă// [...] Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care/ Sînt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvînt“ (Şi vorbe, din subsecţiunea „relaţii glisante“). Din zile de praf mai citez o secvenţă dintre cele mai frumoase, încărcate de aceeaşi „filozofie” volatilă a clipei, secondată, totuşi, de un vag regret al timpului care trece, heraclitean: „se întîmplă să vii cu toate/ nuanţele serii pe urmele tale/ lovindu-ţi oglinda retrovizoare/ cu urmele zilei în care/ nu o să ne mai întoarcem niciodată/ pentru că niciodată nu o să mai/ fim aşa siguri că tot ce se poate/ este să fim aici“ ((36) vineri).

Lăsînd acum la o parte textele interiorităţii, să ne îndreptăm către cele interactive şi sociale. Ele sînt incluse la finalul secţiunii a doua şi sună complet diferit, evident: discursive, angajante, ironice, provocatoare: Adrian. O melodramă (text „cenzurat pe un site literar“, ne informează autorul), „Cel mai mare pericol, statul“, poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMINĂ [sau] tupy-paste DIN GURA literaTURIŞTILOR, Imnul României, [La mormîntul lui A.P.] psihopoem [cu clubişti nazi wanabe], legături bucureştene: corpuri româneşti, monumentul de aer. Sînt texte performate, „relaţionale“, citite cu voce tare, în care se face simţită acea „resurecţie a responsabilităţii poetice individuale“. Ultima secţiune, alcătuită din poeme mai scurte, numite lichidităţi sau acţiuni – create, pare-se, pentru anumite proiecte de lectură publică –, fac, totuşi, un pas înapoi în direcţia interiorităţii, a poemelor din prima secţiune a cărţii. Presupun că drumul e, cum se spune, undeva la mijloc, pentru că cea dintîi secţiune şi jumătate din cea de a doua conţin textele cele mai reuşite ale volumului.

Pe de altă parte, mai puţină conceptualizare în poeme e de dorit – nu şi în evaluările teoretice şi critice pe care le realizează cu acurateţe Răzvan Ţupa pe site-ul său poetic –, în fond, e contra naturii, a fiinţei de aer, aşa-zicînd, a poetului.

Şi totuşi, acest volum marchează o „evoluţie“, cu o vorbă a poetului, faţă de Corpurile româneşti, echilibrînd mult mai bine poezia de fineţe, poezia interioară cu deschiderea socială, performance-ul şi videopoemul pe care Răzvan Ţupa le practică cu talent, ocupînd o nişă destul de puţin frecventată, încă, la noi.

Sursa: Observator cultural nr. 617/ 23.03.2012