.
.

miercuri, 1 august 2018

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy






„Sper ca romanul meu, Eugenia, să-l facă cunoscut pe Mihail Sebastian publicului francez“
Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy


Pe 13 iunie a.c., am stat de vorbă, la Institutul Francez din Bucureşti, cu scriitorul Lionel Duroy, autorul romanului Eugenia (Éditions Julliard, 2018) – un roman care vorbeşte despre anii ’30-’40 în România, despre ascensiunea extremei drepte şi antisemitism, pornind de la destinul lui Mihail Sebastian (şi inventînd un personaj feminin, Eugenia – o tînără studentă îndrăgostită de Sebastian). O întîlnire de excepţie, cu un scriitor care cunoaşte bine România, literatura şi istoria ei.


Cum aţi ajuns să scrieţi un roman despre anii ’30-’40 în România şi despre destinul lui Mihail Sebastian?

Am fost pasionat de ceea ce s-a întîmplat în anii ’30-’40 în România, în urma lecturii cărţii lui Malaparte, Kaputt. Cred că aveam 28 de ani cînd am citit această carte – ea m-a marcat pentru tot restul vieţii. În Kaputt, Malaparte vorbeşte într-un mod cu totul aparte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, folosind perspectiva călăilor nazişti, întîlneşte oameni precum Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, îi ascultă pe ofiţerii sau miniştrii germani, fără să emită vreodată o judecată, în aşa fel încît discursul aşa-numiţilor călăi este redat intact. În acelaşi timp în care scriam literatură, am devenit şi ziarist, am trimis corespondenţe de război, la Libération etc. (de pildă, am trimis corespondenţe despre războiul din Iugoslavia, în 1993, pentru L’Événement du jeudi; am scris, de altfel, o carte despre acest război, în acea perioadă). Am fost foarte impresionat de maniera în care a lucrat Malaparte în chestiunea războiului: găsesc că e inutil să-ţi manifeşti indignarea, ca jurnalist, nu foloseşte la nimic, în schimb, e interesant să-i faci să vorbească pe protagoniştii războiului, şi în mod special pe călăi. Douăzeci de ani mai tîrziu, m-am întors în Iugoslavia, am scris o carte care se numeşte L’hiver des hommes, în care am stat de vorbă cu ofiţerii sîrbi care sînt căutaţi de Curtea Penală de Justiţie Internaţională, şi care se ascund în munţi; a fost foarte interesant să înregistrez discursul intim al celor pe care-i numim călăi. Cartea lui Malaparte a fost, aşadar, hotărîtoare în viaţa mea de jurnalist, dar şi de scriitor. Era acolo un capitol ce se numea „Les chiens de Jassy”, un capitol pe care-l cunosc foarte bine, pentru că l-am citit de nenumărate ori, ce relatează pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, într-un mod foarte literar, impresionant.

Îmi aduc aminte că, foarte devreme, cînd aveam în jur de 30 de ani, i-am spus editorului meu: „Într-o zi o să mă duc la Iaşi, fiindcă vreau să aflu cum a fost posibil aşa ceva“. Am avut apoi o legătură destul de strînsă cu România, mai întîi pentru că am început să mă documentez în privinţa pogromului, dar şi pentru că am venit în România pe cînd aveam 20 de ani – la Bucureşti (veneam din Bulgaria), dar şi la Iaşi. Cînd aveam 20 de ani, adică în 1970, ţările de dincolo de Cortina de Fier mă interesau enorm: era tulburător ceea ce se petrecea acolo. Veneam din Etiopia, am trecut prin Grecia şi am ajuns în Bulgaria, apoi în România. La Sofia, am stat într-un cămin de studenţi, iar la Bucureşti, într-o universitate, dar nu-mi mai amintesc ce condiţii erau acolo. Pentru noi, occidentalii, ceea ce se petrecea aici era consecinţa celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care nu l-am cunoscut, dar care m-a interesat foarte mult întotdeauna – un război care a fost determinant pentru vieţile noastre, ale celor născuţi după război. Aveam o atracţie pentru România, care, cultural, e foarte aproape de Franţa – există între noi un puternic schimb cultural, sînt scriitori români care ne-au marcat şi pe noi, francezii. Apoi am dat din întîmplare, în librării, peste jurnalul lui Mihail Sebastian.

Am avut impresia că Jurnalul lui Sebastian este declanşatorul romanului.

Da, acest jurnal m-a bulversat, şi nu numai pentru că vorbeşte despre antisemitismul din timpul războiului, ci şi pentru că pune problema scriiturii înseşi. Modul în care vorbeşte despre dificultatea de a scrie, despre dificultatea de a trăi, în general – sînt lucruri pe care şi eu le-aş fi putut scrie. Cred că am şi făcut-o în unele romane ale mele. E prima dată în viaţă cînd am avut impresia, citindu-l pe Sebastian, că am întîlnit un frate geamăn. A fost o experienţă foarte intimă pentru mine să-l citesc pe Sebastian. Am citit multe jurnale de scriitor (Jules Renard ş.a.), dar era prima dată cînd vedeam scris exact ceea ce gîndisem şi eu despre dificultatea, dar şi necesitatea de a scrie, despre decepţia pe care o aduce scrisul, adică, chiar dacă scrii în fiecare zi – cum fac eu –, asta nu rezolvă chestiunea existenţială; e vorba de un fel de melancolie latentă, ce provine din dificultatea de a exista („on a du mal à exister“). Efectul de autenticitate depăşeşte graniţele unei ţări (unei limbi); ai sentimentul că Sebastian a scris un jurnal pe care nu s-a gîndit să-l publice vreodată.
Un alt declanşator al romanului a fost incidentul pe care-l cunoaşteţi, în care o jurnalistă maghiară a lovit (i-a pus piedică) un refugiat, un tată cu copilul în braţe; gestul ei a fost de o violenţă nemaivăzută, insuportabilă!



De ce aţi ales o perspectivă feminină, perspectiva Eugeniei (tînăra îndrăgostită de Sebastian), şi nu perspectiva lui Sebastian însuşi?

Adevărata temă a cărţii este ceea ce eu numesc trezirea conştiinţei („l’eveil de la conscience“). Am fost şi sînt mereu preocupat – şi în special în prezentul nostru – de următoarea întrebare: oare sîntem cu adevărat conştienţi, atunci cînd trăim într-o epocă sau alta, de ceea ce se întîmplă, de ceea ce se joacă cu adevărat în epoca respectivă? Astăzi, Europa – care mergea atît de bine acum 25-30 de ani – merge mult mai rău, se desface, se dezagregă, nu mai avem un umanism în comun (a se vedea discursul ungurilor, al polonezilor, al croaţilor etc.) – mi se pare destul de grav ce se întîmplă şi îmi pun mereu întrebarea: oare sîntem conştienţi de acest mers al lucrurilor şi de ceea ce ar putea surveni?

Pentru mine e ceea ce numesc trezirea conştiinţei. Şi cînd am ales, deliberat, ca protagonistă o tînără de 18 ani, în 1935, dintr-un mediu socio-familial obişnuit, dar marcat de antisemitism – cum se întîmpla în 1935 la Iaşi –, ceea ce m-a interesat a fost modul în care, încetul cu încetul, conştiinţa ei se trezeşte la realitate. Cînd plonjăm direct în realitate, nu o vedem bine; intervine un soi de obişnuinţă, cu care avem de-a face, de pildă, în Franţa, dar şi în Italia, în raport cu refugiaţii care sosesc pe mare, ori în raport cu sirienii. De fiecare dată cînd merg la Paris şi văd taberele de refugiaţi care dorm pe jos, sub metrou sau sub podurile Senei, mă întreb: oare sînt cu adevărat conştient de ceea ce se întîmplă în ţara mea? Oare sînt conştient că poate fi la fel de grav ca ceea ce se petrecea într-o anumită epocă, de pildă în anii ’30 la Berlin, cu evreii? La începutul anilor ’30, vedeai oameni care începeau să lovească evrei pe stradă, să-i insulte, să le spargă vitrinele magazinelor – şi apoi, asemenea lucruri se banalizează, ca şi cînd ar face parte din peisaj. Oamenii care dorm pe jos, la Paris, acum, aproape că fac parte din peisaj: parizienii trec pe lîngă ei, uneori le dau nişte bani pentru a se simţi mai bine, şi tot acest peisaj se banalizează, o banalizare a răului... 

Iar Eugenia, eroina romanului meu, reprezintă această trezire a conştiinţei într-o perioadă ce va fi extrem de violentă: această fată foarte tînără (18 ani) începe să conştientizeze ce se spune în familia ei, ce se întîmplă la universitate. Sebastian spune în jurnal că studenţii evrei sînt bătuţi la universitate, la Iaşi; fratele mai mare al lui Sebastian n-a putut face medicina la Iaşi, din acest motiv, şi a plecat în Franţa pentru a o studia acolo. Ceea ce mă interesează în acest duo Eugenia-Sebastian sînt cele două lucruri pe care le purtăm în noi: Eugenia reprezintă trezirea conştiinţei şi, deci, o formă de revoltă şi de rezistenţă în timpul războiului, în vreme ce Sebastian încarnează un soi de defetism, de melancolie (în anumite momente, în jurnal, aproape că aşteaptă să fie arestat acasă la el!). Eugenia îi reproşează această pasivitate, această lipsă de furie, de rezistenţă – m-a interesat, pe parcursul romanului, această confruntare permanentă între cei doi.

Şi care e locul iubirii în povestea celor doi?

Sebastian m-a impresionat mult în relaţiile sale amoroase, pentru că recunosc, din nou, lucruri pe care le-am scris şi eu în romanele mele, în special în Vertiges (un roman amplu). E vorba de un soi de imposibilitate de a ajunge la o poveste de iubire reciprocă: eşti mereu îndrăgostit de cineva care nu e îndrăgostit de tine; în cuplu există mereu cineva care iubeşte şi celălalt care se lasă iubit – nu mai ştiu cine a spus asta (surîde). Adesea, acest lucru este distructiv pentru cei doi, e ca un proces de demolare care acţionează, în fond, în ambele sensuri (cu atît mai mult cu cît poate reprezenta cîmpul de exercitare a tuturor perversiunilor posibile în relaţia amoroasă). Sebastian e mereu îndrăgostit de femeia care nu e îndrăgostită de el, în timp ce atîtea alte femei, în jurul său, sînt îndrăgostite de el. Eroina mea e, în mod subtil, una dintre aceste femei.

Cum v-aţi documentat pentru carte?

Am citit mult pe această temă, am venit şi în România. Acum vreau să scriu partea a doua a romanului, care se va petrece în perioada comunistă (cei patruzeci de ani; va fi vorba despre descendentele Eugeniei). În acest sejur de documentare în care mă aflu acum, m-am întîlnit la Bucureşti cu Gabriela Adameşteanu, una dintre marile scriitoare române cunoscute în Franţa, şi – cîteva dimineţi la rînd – cu profesorul, istoricul şi teoreticianul literar Paul Cornea, care mi s-a părut un om extraordinar!

Trebuie să vă spun că am vizitat închisorile comuniste: Memorialul de la Sighet, Piteşti, Canalul. La Piteşti nu se mai păstrează aproape nimic din teribila închisoare, iar dacă nu ar fi existat Memorialul de la Sighet (fondat de Ana Blandiana), probabil că memoria acestor atrocităţi şi a epocii s-ar fi şters... Literatura are şi acest rol, de a păstra memoria, şi de a depune mărturie, sperînd că lucrurile nu se vor întoarce în istorie. Cititorii mei din Franţa mi-au spus că nu ştiau că a existat un pogrom la Iaşi, în România, şi, în genere, că nu ştiau despre evenimentele de care vorbesc...

L-aţi readus pe Sebastian în actualitate – care e receptarea lui în Franţa?

Sebastian nu e cunoscut deloc în Franţa, din păcate, Jurnalul lui (publicat la Stock) nu s-a vîndut (cu atît mai puţin celelalte scrieri). Pe Malaparte, care e şi el personaj, cititorii îl cunoşteau ceva mai bine. Sper ca romanul meu, Eugenia – care se bucură de o bună receptare în Franţa – să-l facă mai cunoscut publicului francez (i-am şi scris, de altfel, editorului său, spunîndu-i că romanul meu îl are ca personaj pe Sebastian). Jurnalul ar merita şi o reeditare, dar – neapărat – cu note explicative, care să ofere detalii despre istoria României.


Interviu apărut în Observator cultural


duminică, 25 februarie 2018

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”


Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:





„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”


Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale. Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice: de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).

Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

Pentru că sunt femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne, există o decenţă mai mare, în general).

Ce te atrage la ea?

Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –, e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de spus, că eşti recunoscut şi respectat.

Cum devine un tînăr critic o autoritate?

Cred că sunt două condiţii indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

Profesioniştii domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi, cu ceva noroc, şi un public mai larg.

Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat, profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă online, Literomania, care-şi propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie cantitatea, amatorismul online...

Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –,  ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune – dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lângă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).
Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.

Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

Am un „comerţ” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul...).

Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).

Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România şi mai în jos decât era...
Nu sunt o marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, graniţe deschise.
Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face dor periodic. 

Interviu realizat de Cristian Teodorescu


Interviul a apărut online aici.


luni, 6 noiembrie 2017

Sumar Literomania nr. 43



Sumar în imagini Literomania nr. 43






Adina Dinițoiu, Françoise Sagan, on the edge (click)
Flash fiction stories - octombrie 2017 (click)
Raul Popescu, Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015 (click)
Caius Dobrescu, Praf în ochi (fragment) (click)
Paul-George Popescu, Un lefter Popescu în America Latină (click)
Ruxandra Cesereanu, Harfista și ciocanul pneumatic (o snoavă urmuziană) (click)
Valeriu Gherghel, Am întrevăzut cîteodată o stare de spirit superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă… (click)
Péter Demény, Empatic.ro (click)

luni, 25 septembrie 2017

La Ambasada Franţei



La Ambasada Franţei, cu ocazia unei recepţii prilejuite de Festivalul "George Enescu". Alături de Michèle Ramis, ambasadoarea Franţei în România, şi de Irina Petrescu, directoarea adjunctă a Institutului Francez din Bucureşti:






duminică, 2 iulie 2017

Seară aniversară Humanitas Fiction



La aniversară  10 ani de Humanitas Fiction. Alături de: Denisa Comănescu (director editorial Humanitas Fiction), Mihaela Dedeoglu, Ioana Iancu, Nadine Vlădescu, Raul Popescu. La Librăria Humanitas Fiction, pe 28 iunie 2017:










marți, 30 mai 2017

Sumar Literomania 21 (26.05.2017)






Adina Dinițoiu, Romanul unei experiențe mistice (click)
Ingeborg Bachmann, Voi, cuvinte (click)
Raul Popescu, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (click)
Jan Cornelius, Jocurile și visele prizonierului (I) (click)
Cristina Hermeziu, „Paștele mamii voastre!” – Cum traduci asta sau despre cum pierderile pe drum sunt regăsiri... (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Valeriu Gherghel, Mai plângeți la înmormântări? (click)
Péter Demény, Clubul grafomanilor (click)
Radu Niciporuc, Sincope cu arculețe și contor (click)
  

duminică, 7 mai 2017

Sumar Literomania nr. 18 (05.05.2017)






Raul Popescu, Lama Erikăi (click)
Concurs flash fiction- Prozele finaliste (aprilie 2017) (click)
Caius Dobrescu, Parazitul prietenos (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Povestirile lui Dino Buzati (click)
Antoine Compagnon, Antimodernii - fragment (trad. de Adina Dinițoiu) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (II) (click)
Veronica D. Niculescu, Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită (click)
Valeriu Gherghel, Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve (click)
Radu Niciporuc, Nunta (II) (click)
Péter Demény, Liedul de Ștef (click)


duminică, 30 aprilie 2017

Sumar Literomania nr. 17 (27.04.2017)






Raul Popescu, Andrei Bodiu şi poezia cotidianului (click)
Andrei Bodiu, Luni seara (click)
Cyrielle Diaz, "Zulu", le roman policier, politique et social d’un auteur engagé (click)
Françoise Sagan, Patul răvășit (fragment; traducere de Adina Diniţoiu) (click)
McKenzie Wark, 73oria gam3rului (traducere de Daniel Clinci) (click)
Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (click)
Despina Jderu, Exilul Imaginarului (click)
Péter Demény, Ideea ardeleană (click)
Silvia Colfescu, Ieri dimineață, București (click)
Radu Niciporuc, "Rayuela" în tutungerie (click)
Valeriu Gherghel, Vrei să devii înțelept? Da? Citește atunci această notă, vei descoperi secretul istețimii (click)


sâmbătă, 15 aprilie 2017

Sumar Literomania nr. 14







Raul Popescu, Roger Zelazny și zeii (click)
In memoriam Alex. Leo. Șerban, Aprilie orb (click)
Concurs Flash Fiction Literomania – martie 2017 (click)
Cyrielle Diaz, Livre Paris, ou le retour du débat de la gratuité de la culture (click)
Georges Banu, Un théâtre mental (click)
Dorica Boltaşu Nicolae, Femei în "Dimineaţă pierdută" (click)
Tobie Nathan, Ţara aceasta care-ţi seamănă (click)
Dinu Flămând, Pessoa – Cioran, în căutarea patriei ideale (click)
Adrien Bosc, Constellation (click)
Veronica D. Niculescu, O scurtă declarație de dragoste (click)
Valeriu Gherghel, O lacrimă pe mormîntul tinereții mele (click)
Péter Demény, Mai am o singură durere (click)
Radu Niciporuc, Păianjenul de argint (click)
Ruxandra Cesereanu, Portalul și spiridușul său speculativ (click)

duminică, 9 aprilie 2017

Gala Premiilor "Observator cultural" 2017



Marţi, 4 aprilie, la Teatrul Odeon, a avut loc Gala Premiilor "Observator cultural" 2017. Câteva instantanee de la eveniment:

Alături de Silvia Dumitrache:






Alături de Raul Popescu:





Alături de Raul Popescu şi Radu Niciporuc, laureatul Premiului "Observator cultural" pentru debut:





miercuri, 5 aprilie 2017

Sumar Literomania nr. 13 ((31.03.2017)





Raul PopescuMircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor” (click)

Roland BarthesImperiul semnelor (click)
Paul Țanicuicealaltă inimă (click)
Radu ȚuculescuMăcelăria Kennedy (click)
Dan RhodesAntropologie şi o sută de alte povestiri (click)
Veronica D. NiculescuȘi nimic nu trebuie scris (2) (click)
Valeriu GherghelFerește-te de ursuzi, învață să te bucuri... (click)
Despina JderuGeografia străzilor luminate (click)
Ruxandra CesereanuJ.J., Corto, Marilyn și M.M. (click)
Radu NiciporucÎntr-o librărie pe Paraná (click)
Silvia ColfescuCum se distra aristocrația bucureșteană (click)

Péter DeményElevii piscului (click)


marți, 28 martie 2017

Sumar Literomania (23.03.2017)






Adina Dinițoiu, O replică algeriană la "Străinul" lui Camus (click)
*** La aniversară - Mircea Ivănescu
Raul Popescu, Julio Cortázar şi fascinaţia cuvintelor (click)
Dorica Boltașu Nicolae, „Krypto şi fermecătoarea laponă” (click)
Péter Demény, Rapul literar (click)
Octavian Soviany, Adda cântă (click)
Georges Banu, Voyages théâtraux à l’Est (click)
Adina Dinițoiu, Trilogia pariziană a lui George Banu (click)
Radu Niciporuc, Aterizare la Nouakchott (click)
Valeriu Gherghel, Cînd mergi la femeie, nu uita biciul! (click)
Ruxandra Cesereanu, Ana și pervazul de unde privește lumea (click)