Julia Kristeva: „Mă consider o pesimistă energică” Religia în spaţiul public şi supunerea intelectualilor Interviurile cu Bernard Pivot şi Michel Houellebecq Lucruri oglindite în ape tulburi Alexandru Vlad (31 iulie 1950-15 martie 2015) - un prozator de mare clasă
.
.

miercuri, 28 septembrie 2016

Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman Francez



 



Michel Butor, ultimul reprezentant al Noului Roman/Nouveau Roman în viaţă – dintre celebrii Nathalie Sarraute, Claude Simon, Alain Robbe-Grillet – s-a stins şi el pe 24 august, la 89 de ani (la spitalul Contamine-sur-Arve, în Haute-Savoie). Cunoscut în special pentru romanul său La Modification (1957, Prix Renaudot), scris la persoana a II-a plural („vous“), Michel Butor făcea parte dintr-o generaţie de scriitori (şi teoreticieni – a se vedea şi Tel Quel) care, pe urmele lingvisticii şi structuralismului, chestiona limbajul, punîndu-l în relaţie cu realul şi cu modalităţile de a acţiona asupra acestui real. Pentru că „una dintre cele mai importante modalităţi de a acţiona asupra realităţii presupune să treci prin limbaj“ („une des façons les plus importantes d’agir sur la réalité, c’est de passer par le langage“) – cum declară Michel Butor pentru Le Monde (citat de René de Ceccatty în Le Monde din 24.08.2016).

Astăzi, această „specialitate franţuzească“ (am zice) de a chestiona limbajul apare drept desuetă chiar şi la ea acasă, într-o epocă a internetului şi a tehnologiei avansate. Dincolo de asta însă, Michel Butor – alături de Claude Simon (Premiul Nobel 1985), Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet, autori publicaţi, în epocă, de Éditions de Minuit („l’école de Minuit“) – marchează un moment inconturnabil de istorie literară franceză şi europeană (inclusiv românească, dacă ne gîndim la influenţele pe care Le Nouveau Roman le-a exercitat asupra prozatorilor optzecişti – de pildă, în cazul lui Mircea Nedelciu, care scrie texte la persoana a II-a şi problematizează în mod repetat limbajul, în secvenţele aşa-zis „textualiste“, metatextuale, autoreferenţiale, din prozele şi romanele sale).

Romanele experimentale ale lui Butor – în spiritul acestei căutări a noului/a noutăţii, pe care o proclamă însăşi denumirea de Nouveau Roman – au fost scrise în anii ’50: Passage de Milan (Minuit, 1954), L’Emploi du temps (Minuit, 1956) şi mai ales La Modification (Minuit, Prix Renaudot, 1957). Alături de ceilalţi reprezentanţi (citaţi mai sus) ai Noului Roman, Butor ilustrează – în anii ’50 – ceea ce Roland Barthes numeşte într-un faimos articol, în 1968, „moartea autorului“, deconstruind trama clasică, personajul, intriga (antipsihologism, antinaturalism) în favoarea unui tip de descriere (impersonală) de obiecte, de tip cameră de luat vederi – de unde şi numele de „şcoală a privirii/ l’école du regard“ care i se atribuie grupului de scriitori publicaţi (în tiraje limitate, dar foarte bine primiţi de critică) de Minuit (altfel spus „l’école de Minuit“). Reacţia lor polemică, novatoare în raport cu tipul de naraţiune tradiţională, ca şi chestionarea limbajului îi unesc, în acei ani, dincolo de diferenţele de scriitură. 


 Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Claude Simon la éd. de Minuit. Foto: Mario    Dandero, 1959


Cu toate acestea, Michel Butor – în ce-l priveşte – scapă clasificărilor schematice. El are o evoluţie interesantă după această epocă a romanelor experimentale (romane obsesive, ale spaţiilor închise), transformîndu-se, odată cu trecerea anilor, într-un scriitor al spaţiilor largi, al explorării şi călătoriilor, al culturilor îndepărtate. Absolvent de filozofie, Butor nu reuşeşte să urmeze o carieră clasică de profesor în aceast domeniu şi se orientează către literatură. Va face o carieră de profesor de literatură în străinătate, înainte de a intra la Universitatea din Geneva, unde (după un sejur la Nisa) va preda cursuri – despre Flaubert, Balzac, Rimbaud ş.a. – până în 1991. Dar Butor a fost şi un mare călător, a predat cursuri şi a ţinut conferinţe în Europa şi în Statele Unite, în Asia şi Australia (cursuri adunate ulterior în volume). În urma călătoriilor sale, a publicat cărţi insolite precum Mobile (Gallimard, 1962) sau 6.810.000 litres d’eau par seconde (Gallimard, 1963), Transit (Gallimard, 1993) sau Le Japon depuis la France. Un rêve à l’ancre, (Hatier, 1995).

O lungă carieră profesorală – în multe locuri din lume, înainte de a se stabili la Universitatea din Geneva – urmează, aşadar, „perioadei sale romaneşti“, cum o numeşte scriitorul: „Dar cred – mărturiseşte el, în mod paradoxal – că am adus mult mai multă noutate după perioada mea romanescă decît în timpul acelei perioade. Dacă am reuşit să aduc ceva nou, asta s-a întîmplat pentru că am fost purtat de un elan novator ce-şi are originea în străfundul secolelor“ – citat în Le Monde din 24.08.2016. Citatul pledează, în fond, cît se poate de limpede pentru amestecul de nou şi vechi, de inovaţie şi tradiţie, şi marchează din ce în ce mai pronunţat evoluţia scriitorului dinspre inovaţie către tradiţie, dinspre experiment către profesorat.

După „perioada romanescă“, pe lîngă profesorat, Butor publică foarte multe volume (e un autor prolific) de poezie şi de eseuri, dar şi cărţi despre artă şi muzică, în ediţii limitate. Butor s-a ocupat, de pildă, de autori clasici ca Baudelaire, Rimbaud, Balzac şi, în ultimul timp, publicase o antologie (o selecţie personală) din opera lui Victor Hugo (Éditions Buchet-Chastel, în colecţia „Les auteurs de ma vie“). Pentru Butor, Hugo reprezintă un fel de „unchi“, care „mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a fost un sprijin de nădejde toată viaţa, pentru că a practicat forme foarte variate de scriitură“ (citat pe http://culturebox.francetvinfo.fr).

Prolificitatea autorului – retras, în ultimii ani de viaţă, într-un castel din Haute-Savoie, printre cărţile sale – e însoţită de modestie şi discreţie; Butor publică la diverse edituri, dintre care multe de nişă (cărţi-obiect şi ediţii limitate). Începînd cu 2006 (odată cu aniversarea a 80 de ani), Mireille Calle-Gruber a iniţiat publicarea seriei lui de opere la Éditions de La Différence. Pînă în 2010, au apărut douăsprezece volume, fiecare avînd peste o mie de pagini, în format mare. În 2004, scriitorul însuşi realizează o antologie din volumele sale de poezie, Anthologie nomade, în colecţia „Poésie“ de la Éditions Gallimard.

La BNF (Bibliothèque Nationale de France) au fost organizate mai multe expoziţii care au prezentat numeroasele sale volume apărute în tiraje restrînse, în urma călătoriilor întreprinse de-a lungul lumii: „La drept vorbind – scrie René de Ceccatty în Le Monde – orice ar fi putut să-i stîrnească o pasiune: un ierbar, un muzeu, un atelier, un album de fotografii, nişte ruine ori nişte colaje, o operă artizanală, un calendar sau o piesă de arhitectură. Toate acestea ar fi putut să-i stîrnească gustul pentru limbă şi un soi de datorie inepuizabilă de a le descrie. Se juca cu cuvintele la modul jovial ori senzual, dar fără superficialitate; cuvintele şi limbile străine; nu era însă un poet al efuziunilor lirice mai mult decît un poet formalist“.

Odată cu dispariţia lui Michel Butor, epoca Noului Roman – şi tot ce înseamnă ea, gust pentru experiment, pentru limbaj, pentru formă – se „istoricizează“ total, devine perioadă de istorie literară – una, însă, inconturnabilă în istoria literară (şi culturală) europeană.


Apărut în Observator cultural din 02.09.2016


marți, 20 septembrie 2016

Corespondenţă de la Paris



                     


Dosar Le miracle grec/Miracolul grec în Philosophie Magazine


Philosophie Magazine hors-série no. 30 propune un dosar pasionant, intitulat Le miracle grec, în care o serie de specialişti, filozofi, istorici, elenişti etc. sînt convocaţi să răspundă întrebării dacă secolul V înainte de Hristos, în care grecii au inventat „totul“ (cum se spune pe coperta revistei): democraţia, etica, istoria, matematicile, mitologia, filozofia, tragedia ş.a.m.d. reprezintă un „miracol“ în istoria civilizaţiilor lumii sau numai o „revoluţie“, care poate fi explicată prin diverşi factori contextuali. „Formula se naşte – scrie în editorial Sven Ortoli (redactorul-şef) – sub pana lui Ernest Renan, în a sa Rugăciune pe Acropole/ Prière sur l’Acropole, în care îşi exprimă emoţia în faţa «acestui loc în care perfecţiunea există». Însă are ea un sens? Nu, au răspuns Jean-Pierre Vernant şi succesorii lui. «Miracol» e un termen prea încărcat, prea creştin, prea simplist; el sugerează efectul unui fulger, care pune în paranteză istoria şi cauzalitatea, circulaţia ideilor şi modul în care ele se transformă în timp. În concizia lui fulgurantă, termenul privilegiază tendinţa supărătoare de a focaliza privirea numai asupra Greciei, şi în particular asupra Acropolelui din Atena. El impune distincţia între arian şi semit, şi ignoră acele rădăcini care coboară până la Egipt şi Babilon. În fond, spune Vernant, ar fi mai indicat să vorbim despre o revoluţie care se înscrie în timpul oamenilor şi care face trecerea, în mare, de la un univers mitico-religios la acela al raţiunii şi al inteligenţei critice. O revoluţie a gîndirii prin intermediul acestei curiozităţi reflexive («raisonnée») faţă de lume care poartă numele de filozofie şi despre care Platon şi Aristotel spun că are de-a face cu thaumazein, capacitatea de a se mira şi de a se nelinişti. Poate nu chiar un miracol, dar totuşi un fenomen ieşit din comun. În latină miraculum...“ – notează editorialistul.

Legat de influenţele pe care Egiptul antic le exercită asupra vechilor greci, mă opresc asupra excelentului interviu pe care egiptologul Jan Assmann îl acordă lui Wolfram Eilenberger (tradus din germană de Olivier Mannoni), Un lung dialog cu Egiptul/ Un long dialogue avec l’Égypte: „Dacă ne întrebăm cum o cultură a putut să fie atît de pregnantă timp de milenii, aş vorbi – în ceea ce priveşte Grecia – de un miracol al tradiţiei. Singura cultură cu care se poate compara este cultura ebraică. Actualitatea noastră occidentală poartă, aşadar, două amprente originare: cea dintîi este Israelul, adică Ierusalimul; cealaltă este Grecia, adică Atena“. Spre deosebire de evrei, grecii „nu cunosc, sub această formă, conceptul de revelaţie“; ei sînt inventatorii raţiunii – o invenţie care a marcat profund Europa –, înţeleasă ca „o formă de gîndire ce se conformează unor reguli determinate“. „O asemenea formă de gîndire, continuă Jan Assmann, trebuie văzută ca fiind în acelaşi timp socială şi diacronică. Ea comportă, aşadar, pe de o parte, un sistem de reguli prin intermediul căruia oamenii fac referinţă la ceea ce a fost deja gândit, şi o comunitate care îşi continuă, în baza acestui sistem, reflecţia în mod autonom“. 

Spre deosebire de greci, egiptenii – spre care grecii „avizi de cunoaştere“ îşi îndreaptă devreme atenţia, şi cu care întreţin schimburi comerciale –, nu sînt „nici teoreticieni, nici cercetători“, ci „practicieni“. Ei nu au o „gândire competitivă“, critică, precum grecii, ci o „gîndire cooperativă“, cu „o imensă nevoie de armonie“, de a se integra într-un „proiect comun“, în comunitate. În Israel, „e cu totul altceva: conceptul de revelaţie face să intre în joc o notă înalt autoritară şi normativă“. Dacă cultura ebraică, o „cultură a interpretării“, a continuat să exercite o influenţă puternică secole la rînd, în egală măsură cu aceea greacă, egiptenii, „mai degrabă rigizi şi departe de orice interpretare“, nu au reuşit să se menţină în aceeaşi actualitate. Grecii, însă, prin spiritul de deschidere, prin curiozitate, prin amestecul cu alte culturi, dar mai ales prin cultura competitivă, dialogică şi prin invenţia raţiunii, continuă „să fie prezenţi“, „să existe printre noi“: „Înainte de toate, grecii aparţineau unei culturi a disputei («une culture de la querelle»), o cultură a competiţiei. (...) competitivul, voinţa de a fi mereu cel dintîi, toate acestea sînt profund gravate în această cultură. Această formă de cultură a competiţiei atletice – care e şi una, mai ales, fizică – este subordonată dialogicului“. 

Filozoful Michel Serres crede, dimpotrivă, într-un „miracol“ grec, dar într-un sens probabilistic: un miracol este „un eveniment a cărui probabilitate de apariţie este aproape nulă“. Iar în cazul grecilor, acest miracol priveşte saltul de la concret la abstract, prin inventarea spaţiului geometric: „Aici rezidă miracolul. El e în acelaşi timp istoric şi cognitiv“. La rîndul său, filozoful Luc Ferry (fost ministru al Educaţiei) vorbeşte despre trecerea de la mitologie la filozofie în cultura greacă, un proces analog celui care, în istorie, face trecerea de la naraţiunea religioasă la discursul raţional şi laic. Filozofia a fost dintotdeauna, spune el, „legată de un proces de secularizare a unui moment religios care a precedat-o“, dar asta nu înseamnă că acest proces reprezintă o ruptură radicală; între cele două există, în acelaşi timp, o „continuitate secretă“. 

Istoricul François Hartog (fost elev al cunoscutului elenist Jean-Pierre Vernant) vorbeşte despre naşterea istoriei ca disciplină la vechii greci: dacă la Herodot istoria reprezenta un fel de anchetă dusă asupra trecutului, din perspectiva martorilor, la Tucidide, în schimb, istoria nu mai înseamnă „a spune poveşti“ („raconter des histoires“), ci a înfăţişa evenimentele prezentului în folosul generaţiilor viitoare. Închei prezentarea acestui pasionant dosar menţionînd interviul dat de istoricul Philippe Jockey (lui Catherine Portevin), în care acesta vorbeşte despre frizele colorate ale Parthenonului, despre faptul că, la vechii greci, frumosul era „pestriţ“ („bariolé“), iar albul imperfect: „De la Roma antică şi pînă la Europa modernă, toţi s-au străduit să cureţe templele şi statuile, răspîndind mitul Greciei albe“. La dosar a colaborat un amplu colectiv de specialişti, printre care: Cédric Villani, Paul Veyne, Jan Assmann, Luc Ferry, François Hartog, Michel Serres, Barbara Cassin, Claude Mossé, Philippe Jockey ş.a.


 

miercuri, 20 iulie 2016

Interviu cu Nicolas Cavaillès



  



 „Cioran a devenit pentru mine o referinţă permanentă“ 
Interviu cu scriitorul şi traducătorul Nicolas Cavaillès




Nicolas Cavaillès este scriitor şi traducător din limba română, dar şi directorul (fondator al) unei mici edituri de poezie, hochroth-Paris. A tradus în franceză scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu (Situation provisoire), Mircea Cărtărescu (Le Levant), Norman Manea (Les Tiroirs de l’exil. Dialogue avec Leon Volovici), Matei Vişniec (Syndrome de panique dans la Ville lumière), Dumitru Ţepeneag (Le Camion bulgare), Ileana Mălăncioiu etc., şi are în lucru o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. A îngrijit ediţia monumentală a operei lui Cioran în colecţia « Bibliothèque de la Pléiade » a Editurii Gallimard (2011). Venit la Bucureşti în mai, cu ocazia sesiunii aniversare Norman Manea de la Biblioteca Academiei Române, am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre activitatea sa profesională şi despre legăturile sale cu România. (A.D.)


Domnule Nicolas Cavaillès, aveţi deja în „portofoliul“ de traducător scriitori români contemporani de prim-plan: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Matei Vişniec, Ileana Mălăncioiu, Dumitru Ţepeneag. Cum aţi învăţat româneşte şi cum aţi ajuns traducător din română în franceză?

Am învăţat limba română pe parcursul studiilor mele, la Bucureşti, fără să mă gîndesc neapărat că voi deveni traducător: Cioran este cel care m-a adus înspre România şi limba română. Destul de repede mi s-a propus prima traducere, apoi a doua... Sper că acest lucru va continua. Literatura română şi exerciţiul de traducere propriu-zis mi-au adus multe cîştiguri în viaţa mea profesională.

V-aţi  ocupat de editarea în colecţia „Bibliothèque de la Pléiade“ (Éditions Gallimard, 2011) a operei în limba franceză a lui E.M. Cioran (1728 p.). Aş dori să vă întreb dacă acest efort uriaş are la bază o pasiune pentru Cioran. Aţi scris şi un eseu despre Cioran, Cioran malgré lui. Écrire à l’encontre de soi, 2011 (la origine teză de doctorat, dacă nu mă înşel). Ce reprezintă Cioran pentru dvs.? Îl percepeţi diferit faţă de compatrioţii dvs., dat fiind că ştiţi limba română, aveţi acces la textele sale româneşti şi sînteţi conştient de „amprenta“ pe care limba (maternă) o lasă, în cele din urmă, asupra stilului şi modului de a gîndi al scriitorului?

Prima mea lectură din Cioran datează din perioada adolescenţei – dar chiar şi după ce i-am consacrat zece ani din viaţa mea, continui să-l citesc; tot ce am învăţat despre el şi despre opera lui mi-a modificat atenţia asupra lumii, şi în plus a devenit pentru mine o referinţă permanentă, în tot soiul de întrebări, de dileme literare şi personale. (Alexandru Sincu mi-a mărturisit într-o zi că şi el face la fel: deschide în mod regulat Caietele lui Cioran, la întîmplare, cînd are nevoie de un sfat, de un sprijin – şi le găseşte acolo întotdeauna.)
Chiar dacă întreaga operă a lui Cioran scrisă în română a fost tradusă, adevărul e că francezii privilegiază mereu opera lui scrisă în franceză. Evident, e întotdeauna de preferat să citeşti un text al lui Cioran avînd în minte întreaga lui operă – fie că e vorba de prodigioasele sale eseuri şi aforisme în franceză sau de textele sale la înalte cote de intensitate, de exaltare, scrise în România. La urma urmelor, eu fac parte din categoria celor caută unitatea operei sale, în ciuda scindării radicale produse de trecerea la o altă limbă de expresie. E, într-o oarecare măsură, ca şi cum am refuza sau am şterge cumva jocul heteronimic al unui Pessoa, de pildă.

Aţi tradus Levantul de Mircea Cărtărescu, un amplu poem extrem de dificil, intertextual, livresc, plin de referinţe la istoria poeziei româneşti. Cum a fost traducerea acestei cărţi, cum v-aţi descurcat cu intertextualitatea ei, cu parafrazele după literatura veche românească?

Mircea Cărtărescu este cel care a efectuat partea cea mai grea a acestei munci: plecînd de la această capodoperă intraductibilă care este Levantul, el a alcătuit o versiune „simplificată“, în proză modernă, destinată traducerii în diverse limbi. A trebuit să renunţe la o parte din jocurile lingvistico-poetice posibile numai în interiorul limbii române – dar, făcînd acest lucru, el le-a oferit personajelor epopeii sale o nouă viaţă, în afara României. În ce mă priveşte, am avut toată libertatea de a mă juca cu codurile literare invocate şi de a căuta noi rime plecînd de la această tramă foarte generoasă. Istoria poeziei româneşti, începînd cu secolul al XIX-lea, se întîlneşte, în multe locuri, cu cea a poeziei franceze şi europene, în aşa fel încît cititorul francez poate, într-adevăr, să sesizeze diferitele mize ale acestei opere foarte speciale, pornind numai de la stil, de la variaţiile stilistice, fără să cunoască neapărat numele unor poeţi ca Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga ori Nichita Stănescu.

Aţi tradus, de asemenea, romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat/ Situation provisoire, Éditions Gallimard, 2013. Ce imagine aveţi dvs. – după traducerea acestei cărţi – despre comunismul românesc? A trebuit să faceţi cercetări în mod special pentru a înţelege realităţile sociale şi politice la care se referă cartea?

Am putea citi toate cărţile de istorie pe care am vrea să le citim, dar fără mare folos, pentru că există mereu acele imponderabile, senzaţii, sentimente care ne revelează o epocă şi la care nu putem avea acces decît prin intermediul romanului – e ceea ce explică, în parte, stupefianta vitalitate a acestui gen literar, dar şi succesul romanului Provizorat/ Situation provisoire, în care planul intim şi cel politic se îmbină cu o mare virtuozitate – la nivel narativ –, şi cu o mare expresivitate. Gabriela Adameşteanu nu este un istoric care scrie romane, nici o romancieră care ar fi interesată de istorie – tot aşa cum ar putea fi interesată de orice altceva –, ci un scriitor total, capabil – ca Proust în vremea lui – să „redea“ o epocă în toate dimensiunile sale, superficiale şi profunde, fără să sacrifice individul în evocarea generaţionistă.

Cum vă alegeţi autorii pe care-i traduceţi? Ţineţi cumva cont şi de cerinţele pieţei de carte franceze? Care sînt, de pildă, cerinţele pieţei de carte franceze în ce priveşte literatura română şi, în genere, literatura ţărilor estice, ce tip de scriitori din această zonă îi interesează mai mult pe francezi?

Nu cred că editurile franceze (bune) sînt în căutarea unui „tip“ anume de scriitor; de fapt, în materie de literatură autentică, nu mai putem vorbi de „tipuri“ de scriitori, ci de singularităţi. Aşteptările şi speranţele pe care lumea literară românească le poate proiecta asupra Parisului sînt flatante, dar şi puţin excesive, în opinia mea: „a fi tradus“ nu echivalează cu o consacrare, nici cu un scop în sine; există multe cărţi proaste care se traduc în franceză, ca şi în nenumărate alte limbi străine... Se poate foarte bine să pătrunzi în această reţea, în acest sistem literaro-comercial, fără să fii un bun scriitor; şi se întîmplă şi mai adesea ca scriitori buni să rămînă în marginea acestui sistem. Aşa cum spune Norman Manea, în critica pe care o face spaţiului cultural american, dimensiunea comercială a sistemului actual constituie o formă de cenzură şi n-ar fi aşa de sigur că această cenzură este mai puţin eficientă decît cenzura care funcţiona, de pildă, în perioada comunistă.

Sînteţi, la rîndul dvs., şi scriitor, aţi obţinut în 2014 Prix Goncourt de la Nouvelle pentru Vie de Monsieur Leguat (Éditions du Sonneur, apărut în limba română la Editura Humanitas, e-book, traducere de Emanoil Marcu). În ce raport se află literatura, ficţiunea pe care o scrieţi cu activitatea de traducător, o influenţează una pe cealaltă?

În mintea mea, ca şi în activitatea cotidiană, cele două activităţi sînt perfect distincte – poate că aş fi scris despre România şi despre Bucureşti, de exemplu, şi dacă n-aş fi activat ca traducător din română. Nu cred că operele pe care le-am tradus mi-au influenţat propriul scris. Acestea fiind spuse, ceea ce îţi aduce traducerea unei cărţi bune se plasează dincolo de limbă şi de literatură. În acest caz, mă gîndesc în special la romancierul şi prietenul Radu Aldulescu, care înseamnă mult pentru mine, atît prin cărţile sale excelente, cît şi prin exemplum-ul pe care îl reprezintă el însuşi (se ştie ce viaţă de boemă dramatică duce). Profit de ocazie pentru a-l saluta, prin intermediul revistei dvs., pe care ştiu că o citeşte regulat.

Din  2013, conduceţi les éditions Hochroth-Paris, o (mică) editură consacrată poeziei. Vorbiţi-ne puţin despre acest proiect.

Hochroth-Paris este o „microeditură“ care aparţine reţelei europene hochroth, fondate în 2008 de Marco Beckendorf; această reţea are şi alte filiale în Germania, Austria, la Budapesta, în Olanda, şi cred că un proiect „hochroth-Bucureşti“ este pe cale de a se realiza – sper că acest lucru se va întîmpla cît de curînd. Publicăm antologii scurte de poezie, din toate secolele şi din toate limbile. Printre apariţiile noastre recente, sîntem mîndri să propunem o mică antologie de poeme de Ileana Mălăncioiu, în colecţia noastră de literatură română, „sine die“ (ceilalţi autori publicaţi în această colecţie sînt Emil Botta, Ada Milea, Irina Mavrodin şi, în curînd, Constantin Acosmei şi Mircea Cărtărescu).

Ştiu că, în momentul de faţă, lucraţi la o nouă traducere în franceză a lui Urmuz. Ce ne puteţi spune despre ea? Veţi încerca să-l faceţi mai cunoscut în Franţa pe Urmuz, un extraordinar precursor al avangardei?

Forţa distructivă, subversivă a lui Urmuz rămîne intactă şi astăzi, şi ea ar putea face mult bine literaturii franceze... Urmuz a fost, sigur, tradus de mai multe ori în franceză, dar textele sale fac parte din categoria acelor opere care vor fi mereu reeditate şi retraduse, la infinit, ca Stamate învîrtindu-se întruna în căruciorul cu manivelă...