.
.

joi, 27 februarie 2014

O poezie neoromantică



Andrei Mocuţa (n. 1985) este autorul a trei volume de povestiri: Povestiri din adânci tinereţi (2006), Porcilator(2009) şi  Şercan (2012). De curând, tânărul scriitor a debutat şi în poezie, cu volumul Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013). În povestiri, Andrei Mocuţa făcea dovada unei maturităţi precoce, dar şi a unui cert talent de prozator. Dacă în cazul celui de-al treilea său volum de proză (Şercan) vorbeam despre o serie de texte imaginativ-ironice şi înţelepte, cu aerul unor (false) povestiri zen, în primul său volum de poezie aş remarca mai degrabă o sensibilitate neoromantică, deşi clar dezvrăjită, fiindcă – aşa cum ne anunţă titlul cărţii – „nu există cuvinte magice”. Iată cum sună acest poem – unul dintre textele mai reuşite ale cărţii –, în care se simte atât de limpede, sub negaţia fermă din titlu, deziluzia primei tinereţi, regretul dispariţiei „cuvintelor magice”, care nu sunt altele decât cuvintele ce exprimă iubirea. E aici – spre deosebire de prozele sale scurte – o anumită candoare înşelată, o sensibilitate genuină: „Nu există/ cuvinte magice.// Te iubesc/ nu are destulă/ forţă magică/ nici cât s-aprindă/ un chibrit,/ atunci când dragostea/ e pipa pescarului/ umplută cu/ alge marine uscate.// Se-aprinde ca/ un candelabru/ de cristal,/ din care căldura/ iese brusc/ şi pentru totdeauna”.

Pe această sensibilitate neoromantică şi genuină se proiectează mici secvenţe imaginativ-ironice, mergând până la unele de tip suprarealist, însă în general imaginile nu au impactul scontat, rămânând destul de comune. Candoarea se păstrează, însă lipseşte o anumită forţă a imaginii, precum în Fumători acvatici: „Chiştocurile de pe suprafaţa apei/ sunt ochii de pază ai pescarului/ ce veghează consumul de tutun/ din rândul peştilor.// Peştii au obiceiul să fumeze/ doar jumătate de ţigară,/ lăsându-le piraţilor să mai tragă/ din mucurile rămase.// Asta e înţelegerea lor”. O imagine delicată, în schimb, a „fumului” – care arată volatilitatea lucrurilor, perisabilitatea lor, mergând pe temele romantice (eminesciene) ale trecerii timpului, ale trecutului antic şi pe evocarea senzuală a unei „preotese tebane” – se găseşte în Poveste din Theba: „Fumul era în vocea preotesei,/ în mişcările ei, ca şi cum toate/ cuvintele, privirile puteau fi/ zădărnicite în părul ei lung,/ până când le elibera,/ fără să ştie,/ printr-o mişcare a capului”. De altfel, „părul” femeii (iubitei) revine ca un laitmotiv în mai multe poeme, evocând senzualitate, delicateţe, alături de alte mărci ale feminităţii, evocate tandru-ironic (cu note din Marin Sorescu): fusta, rochia sau, ca în titlul unui poem având ca personaje pe Romeo şi Julieta, „un capot, un chimono şi o rochie de seară”. Motto-ul cărţii, din Richard Brautigan, anunţă deja această „dezvrăjire” (post)modernă în raport cu dragostea, ca şi imaginea senzuală a părului iubitei: „Nu vreau iubire/ vreau să mor/ în părul tău/ blond”.

Negarea iubirii e, de fapt, afirmarea ei, într-o epocă, însă, în care cuvintele par a-şi fi pierdut magia, la fel ca şi sentimentul în sine; cu toate acestea, poetul încearcă să păstreze ceva din înfiorarea vulnerabilă, din tandreţea, emoţia tinerească a descoperirii iubirii. Poemul S-a scurs atât de multă vreme – dintre cele reuşite – este o mostră de delicateţe tinerească şi ludică a îndrăgostirii: „S-a scurs atât de multă/ vreme/ de când nu te-am văzut/ goală/ încât am uitat culoarea/ pielii tale.// Sânii tăi sunt două buline/ de îngheţată/ topindu-se la marginea/ ultimului meu gând”.

Dacă este să aleg, mizez pe prozatorul Andrei Mocuţa, care mânuieşte abil proza scurtă. În privinţa poeziei, cred că ar mai fi multe de făcut, începând cu o modernizare a discursului poetic – dominat, pe ansamblu, de un aer desuet, (neo)romantic (un lexic ce rulează termeni ca „vis”, „corăbii”, „umbre”, „fantome”, „văzduh”, „ancoră” etc.) –, şi mergând până la obţinerea unor imagini poetice/ asocieri lingvistice mai de impact şi mai originale. O anumită prospeţime există, însă, în aceste texte, o prospeţime care este aceea a tinereţii, a sensibilităţii care nu şi-a pierdut candoarea, deşi parcurge din plin deziluzia, dezvrăjirea: un ecou à la Salinger, de altfel, pe care Andrei Mocuţa îl citează – cu al său personaj, Seymour Glass – încă din prima pagină a volumului.


Andrei Mocuţa, Nu există cuvinte magice (poeme), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 64 p.

Apărut în România literară, februarie 2014

duminică, 23 februarie 2014

Adriana Babeţi - Premiul "Cartea Anului", acordat de revista "România literară"






 Minunata poveste a amazoanelor

Adriana Babeţi, cunoscuta profesoară universitară de la Universitatea de Vest din Timişoara, reputată eseistă şi traducătoare – coautoare, alături de Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, a primului nostru roman postmodern, Femeia în roşu (Cartea Românească, 1990) şi autoare, printre altele, a antologiei Barbey D’Aurevilly, Dandysmul (selecţie şi traducere; Polirom, 1995, 2013), urmată de impresionanta Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004) – „recidivează“ în 2013 cu un eseu la fel de impresionant, Amazoanele. O poveste (Polirom), un adevărat eveniment editorial al anului care s-a încheiat. Cartea Adrianei Babeţi – rod al multor ani de cercetare şi de scris – este un tom de aproape 700 de pagini (plus bibliografie, indice de nume proprii şi indice de locuri) care se ocupă de istoria mitologică şi culturală a amazoanelor, din Antichitate şi pînă în contemporaneitate. Riguroasă, scrisă cu pasiune (lucru de care depune mărturie fiecare pagină), dar şi cu acribie, punînd la bătaie o bibliografie amplă şi variată, cercetarea Adrianei Babeţi demonstrează – la modul irefutabil – existenţa unei veritabile amazonologii. Studiu cultural exhaustiv, trecînd cu aceeaşi pasiune şi erudiţie de la mitologia greacă şi romană la textele literare, din Evul Mediu, Renaştere şi pînă în modernitatea europeană, de la domeniile filozofic, istoric, medical etc. la cele ale modei, orfevreriei, vestimentaţiei, imaginii corpului, fără să ignore „valurile“ feministe din cultura europeană (de care imaginea stilizată a amazoanei moderne e, inevitabil, legată), Amazoanele. O poveste reprezintă o carte extraordinară, cu multe „intrări“, ale cărei capitole pot fi citite cursiv sau într-o ordine aleatorie, o carte savurată pe îndelete sau consultată atunci cînd e nevoie.



O carte plină de farmec

Scrisă alert şi captivant – în ciuda informaţiei bogate, docte şi a referinţelor numeroase –, ea va cuceri, cu siguranţă, nu numai publicul de specialitate, ci şi marele public, fiindcă autoarea se lasă prinsă, ea însăşi – cu nostalgia unei amintiri marcante din copilărie –, în mrejele unei „poveşti“. Aşa cumDandysmul era intitulat „o istorie“, cartea despre amazoane – fiinţe incerte, la limita, deseori fragilă, dintre mit şi realitate – este numită „o poveste“, pentru că lucrează nu cu date istorice, ci cu materia impalpabilă a imaginarului omenesc. E o carte, în ultimă instanţă, plină de farmec, străbătută de subiectivităţi asumate personal şi circumscrisă biografic, a unui „intelectual şarmant“. 

Adriana Babeţi alege ca strategiile sale de „atacare“ a subiectului să fie întocmai strategiilor prezentate în tratatele de luptă: capitolele mari se numesc, rînd pe rînd, „Îmbărbătare“, „Atac“, „Incursiune“, „Contraatac“, „Încercuire“, „Asalt“, „Paradă“ şi „Retragere“. În punctul acesta intervine elementul biografic: marcată de amintirea jocurilor de strategie militară, învăţate în copilărie de la un bătrîn ofiţer, care îi fabricase din carton şi hîrtie o machetă a „Timişoarei fortificate“, cercetătoarea şi-a dorit, cu ani în urmă, să scrie un studiu despre „arme şi litere“, despre amestecul, similarităţile ori diferenţele celor două, sfîrşind prin a elabora un studiu despre... femeile războinice, adică amazoanele.

Adriana Babeţi se pliază atît de bine subiectului abordat încît procedează ea însăşi ca o amazoană, atacîndu-l „războinic”, cu multă forţă şi impetuozitate, să spunem masculine, şi pe toate „fronturile“. În ciuda numărului de pagini, a bibliografiei şi a varietăţii metodelor de lucru, cartea nu dă semne de oboseală, analizele sînt vii şi pertinente, reuşind să comunice şi cititorului entuziasmul, vibraţia personală ale cercetătoarei. Pe lîngă resursele mitologice şi literare (specialitatea autoarei, de altfel, căci predă literatură comparată) – la care apelează în capitolele „Atac“ şi „Incursiune“ –, Adriana Babeţi recurge şi la „artileria grea”, dînd dovadă de erudiţie şi de o perspectivă de anvergură: „Arme (şi tot atîtea ştiinţe) puternice: în principal, istoria, arheologia, antropologia şi filozofia. Iar pe parcurs, pînă la finele cărţii, ori de cîte ori a fost nevoie, am cerut întăriri. Mitologia comparată, istoria artei, sociologia, studiile de gen, teologia, etnologia, psihanaliza, medicina, ba chiar şi etologia ne-au sporit din cînd în cînd efectivele şi ne-au ajutat să atacăm subiectul din unghiuri mereu noi“, scrie ea în debutul „Apărării ofensive“ (din capitolul „Contraatac“).

Ce sînt, aşadar, amazoanele? Au existat ele cu adevărat? Sînt întrebările de la care porneşte cercetătoarea, prilej pentru savuroase incursiuni în etimologie (vezi „Onomastikon“ din capitolul „Atac“), dar şi în textele istoricilor greci din Antichitate, fiindcă – în mod paradoxal – amazoanele sînt menţionate mult mai des, şi în descrieri mai detaliate, în textele istoricilor decît în textele de ficţiune ale epocii. „Amazonlandia“ se prezintă, „la finalul atacului“ (vorba autoarei), în felul următor: „zecile de tărîmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei. Ţara fără margini s-ar fi întins, cu tot cu poveştile ei, din Libia în Sciţia şi din nordul Turciei pînă în Caucaz, din Tracia în Boemia, ba chiar peste mări şi ţări, în cele două Indii. Îmi era însă limpede un singur lucru: că grecii le trimiteau cu închipuirea pe aceste femei bărbătoase dincolo de hotarele lumii lor civilizate, în negurile barbariei, alături de oamenii ciudaţi. Ba chiar alături de monştri”. Aici Adriana Babeţi face loc unei afirmaţii-cheie, un fir roşu al cercetării: imaginea amazoanei – aşa cum
s-a manifestat ea în timp, de la o epocă la alta, cu stilizările de rigoare – reprezintă un fel de turnesol pentru evoluţia mentalităţilor europene. Aceasta pentru că amazoana reprezintă, multă vreme, categorii de tipul: marginalitate, ciudăţenie, barbarie, ba chiar monstruos.

Trăsăturile caracteristice ale amazoanelor în textele antice includ, aşadar, mărci precum: pe de o parte armele (lance, suliţă, arc, platoşă, coif), călăritul, agresivitatea şi forţa fizică, curajul, iar pe de altă parte apropierea de natură, instinctualul, sexualitatea puternică, barbaria, dar şi respingerea bărbaţilor. Cu toate acestea, în mitologie, literatură, pictură, reprezentări pe vase etc. imaginea lor arată graţie şi frumuseţe, atenţie pentru vestimentaţie şi podoabe – inaugurînd un lung drum cultural care implică, peste timp, aspecte mentalitare plasate de autoare sub titlul de „amazonstyle“: bodybuilding, nutriţie, tendinţe vestimentare, hair styling, bijuterii.

Amazoanele în spaţiul românesc

Apariţia şi dispariţia amazoanelor din cultura variilor epoci indică şi un anumit nivel mentalitar în raport cu emanciparea femeilor; amazoana modernă este, prin forţa lucrurilor, şi o feministă. Adriana Babeţi se ocupă şi de reacţiile bărbaţilor la acest tip de femeie, mai ales în societatea românească, cu puternice accente patriarhale şi misogine, aflată (mereu) în decalaj faţă de Europa Occidentală. Fac aici trimitere la subcapitolul „«Zoe, fii bărbată!» sau amazoneritul la români“ (din cadrul „Incursiunii“), în care Adriana Babeţi cercetează imaginea amazoanei în cultura română – care este „tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată“. După toate aparenţele, amazoanele apar pentru prima dată în capitolul I dinHronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, text scris între 1719-1722, iar într-o operă de ficţiune – în Manoil (1855), romanul lui D. Bolintineanu.

Analiza merge de la lexicoanele şi enciclopediile româneşti, literatura populară şi textele istoriografice de pînă la paşoptişti şi puţinele consemnări ale amazoanei în literatura paşoptistă pînă la perioada interbelică, ceva mai bogată la acest capitol, odată cu debutul emancipării femeilor: „Oare de ce – se întreabă, pe bună dreptate, autoarea – poemaţionul eroi-comic al lui Ion Budai-Deleanu, inspirat de marile epopei ale Antichităţii şi ale Renaşterii, dar şi de spiritul ironic-parodic al Luminilor, nu scoate la iveală o figură feminină războinică? E prea devreme la noi, în 1800, ca – de pildă – voinicul ce-i răsare lui Parpangel din pădure, îmbrăcat în «zaoa luminoasă », să fie o Bradamante autohtonă, şi nu Argineanul cel viteaz?“.

În perioada interbelică, o epocă a sincronizării culturale cu Occidentul şi a emancipării feminine fără precedent, paginile dedicate amazoanei, „cel mai radical tip de femeie independentă“, marcat obligatoriu prin „agresivitate şi mînuirea armelor“, rămîn extrem de puţine. Ele apar cu preponderenţă la avangardişti, la Saşa Pană, dar şi în poeme de Ion Barbu (Dionisiacă) sau Arghezi (portretul moşieresei din ciclul 1907). „Amazoane“ adaptate modern sînt şi Ada Razu, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu, sau Floarea Codrilor, femeia-haiduc, personajul de inspiraţie folclorică al lui Panait Istrati. În mod straniu, remarcă autoarea, amazoana apare mult mai des în textele româneşti de tip tradiţionalist, de inspiraţie folclorică, decît în cele citadine, moderniste. Capitolul se încheie strategic în manieră „abruptă“, lăsînd în suspensie spaţiul cultural postbelic, ca o invitaţie pentru tinerii cercetători de a continua investigaţia cu forţe noi.  

Un model (radical) de feminitate

Adriana Babeţi surprinde cu forţă şi pertinenţă modul în care amazoana, acest model de feminitate antică, migrează – în decursul timpului – de la marginalitate la o zonă centrală în modernitate, înglobată fiind de mişcările feministe europene, iar de aici şi mai departe, în cultura pop, cultura de larg consum a postmodernităţii, unde e prelucrată abundent (vezi „Secolul XX şi amazoanele «pentru toţi»): „Chiar dacă, de pildă, printre scriitorii interesaţi de stilizarea în spirit modernist a acestor femei se numără între cele două războaie mondiale şi nume mari (Marcel Proust, Virginia Woolf, William Faulkner, Arthur Schnitzler, Marguerite Yourcenar, Georges Bataille, D.H. Lawrence, Karel Čapek), trebuie recunoscut că aceştia o fac fie incidental (Proust, Faulkner, Lawrence, Schnitzler, Čapek), fie ca un simplu exerciţiu de imaginaţie (Woolf, Yourcenar, Bataille).

În schimb, ele proliferează în artele vizuale, în film, seriale TV, jocuri pe calculator, BD-uri etc. Cercetătoarea atrage atenţia aici, cu fineţe şi flexibilitate, asupra graniţei greu de trasat între aşa-numita arta înaltă vs arta de consum, deseori subiectivă, dependentă de gustul personal: „Ar fi vorba de spre două categorii care se sustrag comercialului pur: pe de o parte, cărţile sau filmele cu femei războinice care aparţin, e drept, unor specii populare (capă şi spadă, thriller, SF etc.). Fără a fi capodopere, ele rezistă onest la o sumară judecată estetică, deoarece, în genul lor, sînt realizate cu un profesionalism cert. Şi, pe de alta, ar fi cîteva producţii «cu amazoane » ale unor autori postmoderni, opere de primă linie, care apelează la elemente din recuzita artei de larg consum, dar îi dau produsului final o anvergură estetică impresionantă“ (în prima e citată trilogia suedezului Stieg Larsson, Millenium, dublu ecranizată; în cea de-a doua: peliculele Kill Bill a lui Tarantino sau Tigru şi dragon a lui Ang Lee).

Mă opresc aici, pentru că, oricum ai face, o cronică la acest volum nu reprezintă decît o survolare a materiei Amazoanelor.... Aş vrea să mai semnalez, de pildă, paginile splendide despre „amazoanele decadenţilor“, în spiritul mai vechii istorii a Dandysmului..., sau capitolul penultim, „Parada“, care portretizează o serie de amazoane celebre (printre ele: Pentesileea, Jeanne d’Arc, Madeleine de Maupin, Orlando, Albertine). De notat şi un întreg cîmp lexical propus de autoare, pe jumătate serios, pe jumătate ludic: amazonografie, amazonic, amazonolog, amazonologie ş.a.m.d. Amazoanele... Adrianei Babeţi reprezintă, încă o dată, un eveniment editorial al anului 2013, o carte de neratat şi o investiţie sigură, fiindcă erudiţia cercetătoarei este una plină de vibraţie personală şi de farmec stilistic.


Adriana Babeţi
Amazoanele. O poveste
Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2013, 740 p.


Împreună cu Adriana Babeţi, la lansarea Amazoanelor..., vineri, 21 februarie 2014, la Librăria Bastilia:






Foto: Cezar Gheorghe

miercuri, 12 februarie 2014

Un interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu



 


„Fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele”


Scriitoarea Ana Maria Sandu, autoarea cărţii Aleargă (despre care am scris aici), un mic „jurnal de jogging” şi de supravieţuire, în fond (în confruntarea cu crizele vieţii la 30 +), mi-a răspuns la cîteva întrebări legate de viaţă, de scris, de... alergat, de modul în care poţi să mergi mai departe, să nu abandonezi „cursa” de zi cu zi, să-ţi accepţi fiecare etapă din viaţă, fiecare vîrstă, cu „provocările” ei.


Scrii de câţiva ani buni la Aleargă, acest „jurnal de jogging” (cum îi spui în carte), faţă de romanele tale anterioare (Fata din casa vagon şi Omoară-mă) e un text asumat personal, un text care vorbeşte despre crizele vieţii – pragul vârstei de 30 +, întrebările legate de sensul vieţii, teama de îmbătrânire, de moarte –, un text, aşadar, care te expune cumva în faţa cititorilor. În ce relaţie te afli acum cu textul publicat (te face vulnerabilă, te întăreşte)?

Cred că fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele. Pentru un scriitor urmele acestea lăsate pe parcurs sînt cumva mai apăsate, mai vizibile. Scrisul e și o mărturie a trecerii prin lume. Cărțile devin niște dovezi cît se poate de clare că ai încercat să înțelegi ceva din ce ți s-a întîmplat ție și celorlalți. Oricît de departe s-ar duce ficțiunea, o carte vorbește printre rînduri și despre autorul ei, despre ce-l preocupă, ce visează sau ce îl obsedează. Nu se poate altfel. Alegi să spui o poveste și nu alta, decupezi lumea în felul în care o vezi și o simți tu.
În scris nu m-am menajat niciodată. Nu mi-am ales subiecte dintr-o zonă de confort și mi-am împins limitele cu fiecare carte, în încercarea de a mai adăuga un element esențial la acel desen care nu poate fi descifrat decît atunci cînd e complet. Toate personajele mele îmi seamănă. Sînt proiecțiile mele fidele sau, din contră, deformate.
Literatura te expune în general. Materialul din care sînt croșetate cărțile sînt poveștile, emoțiile, angoasele, sentimentele umane. De asta ne regăsim în ele și empatizăm cu eroii lor. Ne spun adevăruri importante despre noi și în asta stă, de fapt, miracolul.
Aleargă e mai apropiat de prima mea carte, Din amintirile unui Chelbasan, care e tot un text asumat și tăios, care vorbește despre feminitate, transformări, piei uscate, lăsate în urmă. Mi-ar plăcea ca o dată la un deceniu să public o astfel de carte care să vorbească despre mine și experiența mea din acea perioadă a vieții. Două decenii le-am acoperit deja J
Am scris Aleargă în cîțiva ani. Din acest motiv, poate, am trecut cu textul acesta prin toate fazele posibile: cele în care mi-a plăcut, cele în care mi-am zis că n-o să-l public și o să-l scriu pînă la sfîrșitul vieții și tot așa. Pînă în punctul în care mi-am dat seama că am nevoie să-i pun punct ca să pot merge mai departe. Pentru că nu puteam reface la infinit aceeași cursă pentru că nu mai eram aceeași alergătoare.
O dată ce decizi să publici un text înseamnă că i-ai tăiat cordonul ombilical. Și el e pe cont propriu. Ții la el, dar se îndepărtează de tine. Bucuria cea mai mare e cînd cineva îl citește și îți spune apoi că ai scris, fără să știi, chiar despre el. Nici măcar nu l-ai cunoscut vreodată, pe cititorul acesta care s-a regăsit perfect și a vibrat la textul tău… Trebuie să recunosc, e un sentiment extraordinar. Și mi s-a întîmplat des cu Aleargă.
O dată ce am reușit să scriu un text și să-l duc la capăt mă simt mai puternică. Vulnerabilitatea topită în el începe să producă anticorpi vitali.

Care sunt, în opinia ta, cele mai eficace metode de a depăşi o asemenea criză, de a merge mai departe, de a nu abandona? Scrisul e oare un privilegiu, în acest caz?

Fiecare ne găsim propriile metode. Nu există rețete sau pilule pe care să le poți prescrie pentru a scăpa de frica de bătrînețe, de spaima că viața ta nu e chiar ce ți-ai dorit, că timpul trece și că nu se întinde ca o peltea etc.
Cred că poți începe prin a fi sincer cu tine. Simți că vrei să schimbi ceva, fă asta! Gîndește-te la lucrurile care îți fac plăcere cu adevărat. Nu la cele pe care le faci mereu pentru ceilalți.
Cei mai mulți oameni nu au timp și nici chef să se autoanalizeze, de asta scriitorul care e “trup și hrană sieși” are acest privilegiu. Dacă există o metodă imbatabilă prin care poți să nu te mai simți singur și care te poate ajuta să-ți pui ordine în gînduri și sentimente: aceea e cititul!

Cum e cu alergatul? E pe bune sau e o metaforă? Există, la tine, o legătură între alergat şi scris?

E și metaforă și de adevăratelea. Nu știu exact în ce ordine. Dar să le luăm pe rînd. Metaforă pentru că scrisul are nevoie de răbdare și de stare. Textul se adună greu și cu efort, așa cum se adună kilometrii parcurși de un maratonist. Pentru cei de pe margine pare floare la ureche. Se uită la el, eventual îl aplaudă și îl încurajează, și pare cel mai firesc lucru din lume ca un om să alerge pe distanțe uriașe. Dar nu e așa, consumul, determinarea, voința, nu se văd niciodată, nu sînt la suprafață.
De adevăratelea pentru că, exact ca mulți oameni din lumea asta, și eu ies seara și alerg cîțiva kilometri în parc. Mă relaxează și îmi pune rotițele în mișcare. Aleargă așa l-am și scris, disciplinîndu-mă să îmi fac cele zece ture de parc și apoi încercînd să să captez în text această energie și acest aer al timpului a cărui presiune o simțim toți. E o ficțiune documentară, dacă pot să-mi descriu cartea așa. 

Aleargă continuă, într-un fel – şi ai declarat-o chiar tu – cartea ta de debut, Din amintirile unui Chelbasan (ambele texte oscilând între poezie şi proză), apărută în 2003 la Editura Paralela 45 şi reeditată anul trecut, într-o frumoasă ediţie ilustrată, la Editura Art. Spui într-un interviu (acordat Alinei Purcaru pentru Bookaholic) că eroina din Aleargă „e o femeie încă tînără, ca și cea din Chelbasan, doar că în altă etapă din viață”. Ce s-a schimbat în viaţa acelei femei, în trecerea de la o etapă la alta?

Protagonista din Alearagă are cu zece ani mai mult decît personajul din Chelbasan. Nu-și arată vîrsta, face jogging, a învățat bine lecția că mișcarea înseamnă viață, încearcă să înțeleagă ce transformări aduce cu ea maturitatea, chiar dacă-și dorește cu disperare să poată să întoarcă din drum firele albe de păr, fiecare rid, orcît de fin, orice urmă de celulită, se întreabă dacă tinerețea fără bătrînețe n-o fi cumva o prostie inventată de lumea de azi în care trăim. Dar nu se oprește la imaginea din oglindă, vrea să afle mai mult, ce modificări s-au produs în interiorul ei, cum s-au ordonat amintirile, iubirile vechi, oamenii dragi, relațiile adevărate.

Ce poate urma după finalul acut, angoasant din Aleargă:

„Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.
Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.
Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.
Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.
Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.
Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:
Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”?

Nu știu dacă e un final angosant, cred că e mai degrabă o mantră care poate deschide ușile. Și face o spărtură în zid. Nu e nimic întîmplător pentru că nimeni nu poate să spună, de fapt, ce urmează. Vîrsta aceasta de mijloc mi se pare în continuare una interesantă. Începi să simți că ai trăit, de fapt, mai multe vieți, cea de copil, cea de tînăr și o experimentezi timid și pe cea de adult. Ești în toate, în unele te recunoști mai mult, în altele ai doar niște indicii care îți amintesc de tine cel de atunci. Cu acest troller plin de fotografii pornesc și eu la un nou drum. Și mă gîndesc la o nouă carte. 

Apărut pe catchy.ro

joi, 6 februarie 2014

Scrisul ca disciplină de supravieţuire



Debutată în 2003 cu volumul de poeme Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45), Ana Maria Sandu (n. 1974) este autoarea romanelor Fata din casa vagon (Polirom, 2006) şi Omoară-mă! (Polirom, 2010). Anul trecut, la Gaudeamus, scriitoarea şi-a lansat micul volum Aleargă (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, de la Editura Polirom) – un text cu aparenţa unor notaţii de jurnal, care are în centru criza existenţială a vârstei de 30-40 de ani. Textul mizează, în genere, pe expresia directă – deşi nu neapărat nudă, ci deseori stilizată, lucrată – şi pe notaţia minimalistă, cotidiană. Naratoarea, tânăra femeie aflată la vârsta când apar primele semne de îmbătrânire şi când sensul existenţei se pune din ce în ce mai stringent, încearcă prin aceste notaţii să-şi imprime un soi de ritm, de disciplină de supravieţuire personală; o face cu detaşare, uneori cu un dram de ironie, alteori cu o doză (necesară) de narcisism: „Pe scaun, în faţa voastră, stă o femeie de 37 de ani, care se crede de 30.
În continuare nu ştie ce-şi doreşte şi se ruşinează de privirile prea directe. Şi ia totul extrem de personal, ca şi când nişte întrebări ar putea arunca totul în aer asemenea bombelor din Afganistan. Vă uitaţi la ea. Zâmbeşte nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că încearcă să-şi camufleze cele două riduri de expresie de pe frunte. Nu se ştie când au apărut şi de ce n-au mai plecat. Nu le-a chemat nimeni şi încruntarea cea nouă o indispune”.

Metafora alergătorului/ alergătoarei – cu trimiteri livreşti la Paul Auster şi Mario Vargas Llosa – se referă chiar la această strategie de anduranţă, de cursă lungă. A-ţi continua drumul, a avea voinţa de a merge mai departe – lucruri posibile pornind de la nivelul „bazic”, minimal, al gesturilor, ritualurilor cotidiene, de la respectarea unui „program” de viaţă. Printre acestea se numără şi alergatul în sens propriu, concentrarea pe efortul fizic, tonic, care ţine la distanţă angoasa: „Respiră adânc! E mult mai bine să te gândeşti că n-ai pierdut nimic pe drum! Când am început să alerg, lumea s-a transformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o ţin sub braţ şi-o s-o lipesc doar atunci când mă opresc şi mi-e bine”.
Micul volum, scris la persoana I (cu câteva inserturi de persoana a II-a şi a III-a), amestec de confesiune, de ecouri livreşti şi de ficţiune, este, cred, cel mai personal text al Anei Maria Sandu. Alcătuită din trei secvenţe, „Fals jurnal de jogging”, „E timpul pentru o mişcare organizată!” şi „Oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede decât tine”, cartea reprezintă un soi de text-disciplină de supravieţuire, atunci când toate vălurile – gesturile publice, familiale, sociale, profesionale – sunt date la o parte şi te pândeşte vidul: „În ce categorie crezi că mă încadrez? Oameni trecuţi de 30 de ani... Nişte mutanţi. Muncesc, aşteaptă copii, se plimbă, încep să numere câte concedii mai au de planificat şi pe unde. Fac poze, dau telefoane, scriu e-mailuri în draci. Atât de branşaţi că mi se rupe inima”.

Cu toate acestea, angoasa de fond – cea care determină, pe de o parte, alergatul, activitatea fizică, iar pe de alta, faptul însuşi de a scrie acest text – este mereu surdinizată, bemolizată în scriitură, de regulă prin stil, prin frazele căutate. Stilistic, însemnările acestui „fals jurnal de jogging” combină notaţia brută, minimală („Dorm. Mă trezesc. Ţin regim. Alerg”), trimiterile ironico-cinice la tot felul de sloganuri ale societăţii noastre de consum (de tipul: „Mişcarea înseamnă viaţă”, deseori semnalizate prin italice) şi volutele metaforice, care bemolizează, cum spuneam, „frica” („Mai alerg doar ca să scap de lucrurile pe care le-am aflat despre mine. Încă un an din care am păstrat doar câteva urme de mascara, alungite, diforme”). Sunt, aşadar, puţine note acute în carte, iar una dintre ele este reprezentată chiar de final: „Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.
Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.
Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.
Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.
Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.
Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:
Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”.

Aleargă înseamnă, în ultimă instanţă, gestul de supravieţuire prin scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care marchează adaptarea/ integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască hăul şi când se face simţită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte: „Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi când aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. (...) scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau dorinţe” (Ana Maria Sandu, pe coperta a patra).

Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.

Apărut în România literară, ianuarie 2014