.
.

miercuri, 29 iulie 2015

Corespondenţă de la Paris. 20 de ani de la dispariţia lui Cioran









20 de ani de la dispariţia lui Cioran – grupaj Le Figaro littéraire




Am regăsit în acest iunie un Paris însorit şi efervescent din punct de vedere cultural: expoziţii, reviste cu dosare şi numere tematice hors série, librării pline cu (aproape) tot ce-ţi doreşti şi – peste toate – un soare de vară cum rar se întîlneşte la Paris, care aduce lumea pe malurile Senei ce sclipeşte în lumină ori în Jardin du Luxembourg, unde oamenii fac băi de soare, citind şi conversînd înşiraţi pe scaunele de fier de pe aleile nisipoase. În afara cîtorva gardieni înarmaţi pe peroanele RER-ului la Châtelet (din cînd în cînd şi în RER) şi a controalelor mai stricte la intrarea în expoziţii şi muzee, urmele atentatelor teroriste din ianuarie par să se fi estompat, viaţa de metropolă îşi urmează cursul ei tipic, acel melting pot infuzat de şicul parizian. Am petrecut multă vreme pe rive gauche şi în librăriile de pe Boulevard Saint-Michel (zona mea preferată, avînd la capăt Jardin du Luxembourg) pentru a lua pulsul evenimentelor culturale la zi şi al apariţiilor editoriale, care nu se simt niciunde atît de bine ca printre standurile cu cărţi, reviste şi ziare din librăriile oraşului. Evenimentul marcant al anului este, fără îndoială, centenarul Roland Barthes: în fiecare librărie, un stand întreg îi este consacrat, expunînd ediţii mai vechi şi mai noi, albume şi cărţi semnate Roland Barthes; un număr hors série Le Monde  (Roland Barthes. L’inattendu) îi este dedicat în întregime. Asupra lui voi reveni, însă, în corespondenţa de săptămîna viitoare.

Deocamdată despre împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Cioran, eveniment marcat în paginile suplimentului literar Le Figaro din 11 iunie 2015. Cu ocazia acestei comemorări, a apărut la Éditions de L’Herne volumul Apologie de la barbarie, care conţine 45 de articole (dintre care 28 sînt traduse acum pentru prima dată în limba franceză) apărute în presa românească în anii ’30, texte care dau seamă de raportul ambiguu pe care îl întreţine tînărul Cioran cu Germania hitleristă (traduceri de L. Nicorescu, A. Paruit, Vincent Piednoir, Gina Puica). Chestiunea acestor articole politice de tinereţe fusese deja evocată – se spune în prezentarea făcută de Bruno Corty în Le Figaro – în substanţialul volum Cahier de l’Herne din 2009, coordonat de Laurence Tacou şi Vincent Piednoir, reeditat şi el (volum care conţine, pe lângă portrete ale scriitorului semnate de Fernando Savater, Norman Manea, Michel Onfray, Louis Nucéra, şi texte despre cărţile sale semnate de Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Maurice Nadeau, François Mauriac, Claude Mauriac, Peter Sloterdijk şi Roger Munier). De notat, de altfel, două reeditări în 2015 legate de comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Cioran: eseul său din 1977, Essai sur la pensée réactionnaire (frontispice de Pierre Alechinsky), éd. Fata Morgana, şi volumul care cuprinde comunicările colocviului internaţional din 2013 dedicat lui Cioran,      Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques, coordonat de Aurélien Demars, Nicolas Cavaillès, Caroline Laurent, Mihaela-Genţiana Stănişor (éd. Classiques Garnier). 







În articolul „Un «Pascal nihiliste»“, Paul François Paoli face o scurtă prezentare a celor două capitole consacrate lui Cioran în cartea cea mai recentă semnată de Peter Sloterdijk, Ma France (éd. Libella/Maren Sell; traducere din germană de Olivier Mannoni). Filozofului german Cioran îi apare drept un gnostic autentic, pentru care Răul este indisociabil de fiinţa umană. Însă un gnostic, adaugă Paul François Paoli, „care scrie în limba lui La Rochefoucauld“. Claritatea şi calitatea stilistică a eseurilor cioraniene sfîrşesc, în felul acesta, prin a „imuniza“ cititorul în faţa disperării existenţiale pe care o afirmă, fără încetare, autorul lor: „Textele sale – scrie Peter Sloterdijk – au efecte terapeutice, claritatea lor în perdiţie imunizează împotriva tentaţiei de a se abandona...“ (trad. mea, A.D.).
În cartea lui Sloterdijk, Cioran se regăseşte în compania cîtorva mari gînditori francezi, începînd cu Descartes şi ajungînd pînă la Jacques Lacan, şi trecînd prin Alexis de Tocqueville şi Paul Valéry: „Căci Franţa – cedează Sloterdijk unei mici notaţii sentimentale – n-ar putea fi, pentru mine în orice caz, o simplă entitate străină. De mai bine de o jumătate de secol, Franţa este, întrucîtva, tovarăşa mea de viaţă (ma compagne)“ (trad. mea, A.D.).

Sébastien Lapaque semnalează, în „L’art de désespérer jusqu’au bout“ („Arta de a dispera pînă la capăt“), faptul că Cioran se numără printre scriitorii preferaţi ai sinologului Simon Leys (dispărut anul trecut), căruia i-a apărut postum, anul acesta (graţie lui Pierre Boncenne), volumul Quand vous viendrez me voir aux Antipodes. Lettres à Pierre Boncenne (éd. Philippe Rey). Gusturile literare ale lui Simon Leys se dovedesc surprinzătoare, mergînd către spirite adesea nonconformiste: Chesterton, Orwell, Camus, Houellebecq, David Lodge, Llosa etc. Printre ele şi Cioran, la care aprecia perfecţiunea limbii, înclinarea către solitudine, dar mai ales acea artă de a şti „să dispere pînă la capăt“: „Ce poate fi mai tonic decît disperarea lui Cioran?“, se întreabă el amuzat, în noiembrie 1998. Pe de altă parte, el recunoaşte că, dacă „rătăcirile“ sale de dinaintea războiului, din textele româneşti, sînt explicabile în contextul politic şi social al epocii, în schimb, „entuziasmele sale hitleriste“, în Germania, sînt de-a dreptul „consternante şi incomprehensibile”: „Trebuie precizat, totuşi – scrie Simon Leys – că el nu şi-a iertat niciodată acest episod“ (trad. mea, A.D.).

Textul cel mai substanţial al grupajului Cioran îi aparţine scriitorului Norman Manea, scriitor pe care Le Figaro îl prezintă – pe urma revistelor literare suedeze – drept un „candidat serios la Premiul Nobel“: „Parcursul său este comparat cu cel al scriitorului maghiar Imre Kertész, pentru că este, la fel ca autorul romanului Fără destin, un supravieţuitor al Shoah-ului şi o victimă a dictaturii comuniste“, scrie – în banderola de prezentare – Le Figaro.
Textul lui Norman Manea se intitulează „L’art de la séduction et du paradoxe“ („Arta seducţiei şi a paradoxului“; traducere din română de Nicolas Cavaillès) şi vorbeşte nu numai despre excelenţa stilistică a lui Cioran – care-l situează alături de marii stilişti francezi –, ci şi despre drasticele lui reevaluări din „perioada pariziană“ şi refugiul în contemplaţie şi în solitudine: detaşat, la Paris, „Cioran introduce un anumit rafinament în arta seducţiei şi a paradoxului, liber de orice «angajament», ca şi de orice fidelitate suspectă. Un spectator iconoclast, un rebel refulat, un instigator refugiat în contemplaţie“ – scrie Norman Manea. „Pentru acest mare exilat – îşi încheie textul Norman Manea – religia solitudinii a fost şi a rămas singura religie posibilă“ (trad. mea). De notat, în textul lui Norman Manea, invocarea a două titluri româneşti importante din bibliografia Cioran, care apar ca atare în Le Figaro (la sfîrşitul textului lui Norman Manea): Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României (Apostrof, Cluj-Napoca, 1999) şi Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental (Apostrof, Cluj-Napoca, 2000). Despre celelalte evenimente literare şi culturale pariziene ale momentului – în corespondenţa de săptămîna viitoare.






luni, 27 iulie 2015

Corespondenţă de la Paris: Centenarul Roland Barthes







  

Centenarul Roland Barthes, marcat în Le Monde hors-série iulie-august 2015



 
La Paris, evenimentul cel mai important al momentului este, fără îndoială, centenarul naşterii lui Roland Barthes, eveniment marcat printr-o serie de evenimente: expoziţii, colocvii, numere tematice ale revistelor culturale. Este cazul numărului hors-série din Le Monde (în colecţia „Une vie, une oeuvre“, numărul pe iulie-august 2015) – despre care va fi vorba aici –, un supliment excelent, extrem de consistent, în care figura lui Roland Barthes este prezentată din diverse unghiuri de abordare, de către prieteni apropiaţi (cum au fost Philippe Sollers, Daniel Cordier sau Éric Marty, cel care a reeditat, în 2002, la Éditions du Seuil, seria de Oeuvres complètes ale lui Roland Barthes), de către scriitori şi editori (cum este Bernard Comment, care semnează un emoţionant şi competent portret al autorului), de către foşti studenţi (Colette Fellous, Chantal Thomas) etc. Numărul hors-série se intitulează Roland Barthes – L’inattendu. Le centenaire d’un révolutionnaire du langage şi conţine, pe lîngă portrete şi evocări, o selecţie din textele lui Roland Barthes însuşi – ca o invitaţie la (re)lectură –, o cronologie, bibliografia propriilor cărţi, plus a cărţilor despre Roland Barthes, un dosar alfabetic („lexique“) al termenilor propuşi de Roland Barthes, alcătuit de Tiphaine Samoyault, cea care a publicat recent o biografie monumentală despre Roland Barthes – totul asezonat cu extraordinare fotografii grand format ale autorului. 

Cine este, aşadar, Roland Barthes? Un spirit în continuă mişcare, adică un prototip al gîndirii moderne, un intelectual prin excelenţă nondogmatic şi situat mereu în afara sistemului, un scriitor şi un teoretician (şi amîndouă în acelaşi timp) care se lasă purtat de fantasma neutrului, a ieşirii din condiţionările, din sensurile prefabricate ale limbajului, un „revoluţionar“, prin urmare, al limbajului, Roland Barthes a fost, în acelaşi timp, şi un om al epocii sale – spun comentatorii săi din acest număr hors-série din Le Monde: adică al anilor ’50-’70 francezi (şi europeni), o epocă a lui mai ’68, a libertăţii de expresie şi sexuale, a chestionării establishmentului şi a limbajului ca loc al puterii, al demitologizării în spaţiul social – Barthes devine celebru, şi popular, prin cartea sa Mythologies, 1957, care, pe lîngă faptul că-i aduce notorietate, îi atrage şi resentimentul anumitor intelectuali şi universitari, care nu vor ezita să-l atace odată cu apariţia volumul Sur Racine, ce reuneşte cîteva studii disparate despre marele clasic francez. Împiedicat, în tinereţe, de tuberculoză de a urma parcursul universitar normal, Roland Barthes se salvează astfel, privind retrospectiv, de la capcana academismului: la începuturile afirmării sale, el întîmpină rezistenţa universitarilor (a se vedea celebra polemică cu Raymond Picard, în chestiunea Racine şi a „criticii noi“); nu este şi nu va rămîne un tip comod prin cărţile sale, cărţi prin care se reinventează de fiecare dată, prin care explorează mereu zone noi, prin care „ştie să facă un pas alături sau un pas înapoi pentru a lua distanţă faţă de sine însuşi, faţă de propriile sale credinţe şi de cele ale societăţii şi ale epocii sale“ – aşa cum scrie Bernard Comment în „Avant-propos“ („Éclairer le monde“). Mereu în avangarda ideilor, depunîndu-şi toată energia în vederea unei „literaturi noi“, a unei „critici noi“ – şi chiar, pe urmele lui Dante, a unei vita nova, după moartea mamei sale, care-l marchează iremediabil –, Barthes a avut, scrie Philippe Sollers, şi o scriitură politică, dar în sensul antic, de a trăi concret în prezent şi în spaţiul public, iar nu în sensul angajat-sartrian. Inteligenţă mobilă, fulgurantă, Barthes nu s-a lăsat prins în nici un sistem, nu a devenit rigid şi nici măcar academic, odată cu intrarea lui (la diferenţă de un vot!) la prestigiosul Collège de France. 

În portretul pe care i-l face (L’énergie du vivant), Bernard Comment (consilierul editorial al numărului, autor al cărţii Roland Barthes, vers le neutre, 1991) notează cu acuitate – traversînd cărţile şi evenimentele biografice ale lui Barthes: „Opera sa, angajamentul său în scriitură par să răspundă, de la început pînă la sfîrşit, unei dorinţe de a conjura moartea, unei voinţe obstinate şi strălucitoare de a menţine morţii în viaţă sau de a-i rechema la viaţă, de a-i face să revină la viaţă“ (trad. m.). De altfel, interpretarea pe care o dă clasicilor francezi (Michelet, Racine, Chateaubriand, La Rochefoucauld, Proust, Flaubert etc.) merge întotdeauna în sensul „întoarcerii la viaţă şi la contemporaneitate“; însă, continuă Bernard Comment, „expresia cea mai impresionantă a acestei fantasme de resurecţie a morţilor îşi va găsi plenitudinea în La chambre claire/ Camera clară, odată cu puternica fantezie fantasmatică a fotografiei ca eveniment în care fiinţa absentă devine în mod miraculos prezentă“. Scrisă după moartea mamei sale şi cu puţin timp înainte de propria lui moarte, La chambre claire este numai pe jumătate o reflecţie teoretică asupra fotografiei: de pe la mijlocul textului, „începe fascinanta ficţiune a resurecţiei, în care, prin intermediul unei fotografii de amator a mamei sale copil, autorul fantasmează asupra posibilităţii de a regăsi fiinţa iubită dispărută (mama sa)...“ – spune Bernard Comment, care nu ezită să califice această a doua parte a cărţii lui Barthes drept „una dintre cele mai extraordinare ficţiuni ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“. Mie această detestare a morţii, această „reînviere“ a fiinţelor dragi dispărute (făcută cu pasiune, cu disperare) mi-a amintit de Marcel Proust, pe care aflăm – din interviul acordat de vechiul său prieten Éric Marty lui Yann Plougastel – că Barthes îl „venera“. 

Éric Marty vorbeşte, în mod egal, de „marxismul“ lui Barthes, cu totul diferit de militantismul şi adeziunea lui Sartre la Partidul comunist (la Barthes a contat, spune el, influenţa unui militant troţkist, apropiat de Maurice Nadeau, în anii săi de tratament în sanatoriu, împotriva tuberculozei); de faptul că, în ultimele sale cursuri, despre „la préparation du roman“, el simulează, în fond, scrierea unui roman şi că nu se poate vorbi, în cazul lui, de „ratarea“ romanului. Despre homosexualitatea lui Barthes – care apare în Roland Barthes par Roland Barthes cu numele de „la déesse H“/ „zeiţa H“ (trimiţînd şi la haşiş) – Éric Marty crede că poate să fi influenţat, la modul subtil, Fragments d’un discours amoureux, şi – ceea ce e mai interesant –, consideră că discreţia pe care a păstrat-o în această privinţă nu a venit „nici din laşitate, nici din teamă, ci pentru că, după el, era ceva copilăresc şi naiv să crezi că această revendicare ar avea un sens. Era un fel de aroganţă comunitară, care nu era de la sine înţeleasă“ (cu rezerva, totuşi, că Barthes se temea ca mama lui să nu afle de propria-i homosexualitate).

Întrebat în ce fel trebuie citit/ recuperat astăzi, Éric Marty afirmă (şi are dreptate!): „Barthes ne învaţă în primul rînd că fiecare trebuie să-şi trăiască propria epocă. Epoca actuală aduce provocări mult mai redutabile decît cea în care a trăit el. Lectura lui Barthes nu trebuie, aşadar, să ne servească de alibi pentru a refuza să trăim criza şi absenţa de gîndire actuală. Trebuie să refuzăm să fim nostalgici, să ne jucăm de-a exegeţii lui Barthes“. Éric Marty a publicat anul acesta un album Roland Barthes la Seuil (Roland Barthes. Album, expus la vedere în librăriile din Cartierul Latin), ce reuneşte scrisori şi documente inedite; el este şi comisarul expoziţiei Les Écritures de Roland Barthes. Panorama organizată de BNF (la Bibliothèque Nationale de France) pînă pe 26 iulie 2015.
Philippe Sollers, la rîndul său, vechi prieten al lui Barthes la Tel Quel (deşi foarte diferiţi ca temperament şi angajament), pregăteşte şi el, pentru toamnă (noiembrie 2015), la Seuil, un volum, L’amitié de Roland Barthes. Barthes „avea un gust profund al secretului, al replierii“, mărturiseşte Sollers, „nu era un explorator al extremelor“. „Ceea ce e interesant (...) – mai spune el – este faptul că critica sa nu este niciodată ideologică, nutrită de vreo speranţă în vederea viitorului. Acesta e rolul lui Sartre“ (trad. m.). 

Explorator nu al extremelor, dar în permanenţă al noului, inteligenţă în mişcare şi „individ multiplu“, precursor al ideii de „societate a spectacolului“ (cum spune Sollers) şi chiar al... autoficţiunii prin cartea sa Roland Barthes par Roland Barthes, Barthes rămîne un intelectual inconturnabil al secolului XX european, căruia francezii îi aduc – prin seria de manifestări care marchează centenarul naşterii sale – un omagiu aşa cum ştiu ei s-o facă, atunci cînd vine vorba de prezervarea memoriei culturale şi a marilor lor autori.




 

miercuri, 1 iulie 2015

„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“ (Kamel Daoud)









„Religiosul e, totuşi, problema secolului nostru“

Interviu cu scriitorul şi jurnalistul algerian Kamel Daoud

 


Kamel Daoud este un foarte cunoscut jurnalist politic algerian şi deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014) – un roman-replică la Străinul de Albert Camus, un roman care a stîrnit deja un mare interes în spaţiul francofon. Am stat de vorbă cu Kamel Daoud săptămîna trecută, la Bucureşti, cu ocazia Tîrgului Bookfest, cînd a participat la cîteva întîlniri şi dezbateri, în aşteptarea publicării cărţii sale în limba română, care va apărea în toamnă, la Editura Ibu.



Sînteţi un foarte cunoscut jurnalist politic la Le Quotidien d’Oran – aţi fost, vreme de 8 ani redactor-şef ; aţi făcut cronică (politică şi nu numai) vreme de 17 ani aici; sînteţi editorialist şi la revista online Algérie-focus. Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/ Actes Sud, 2014), primul dvs. roman – care a obţinut Prix Goncourt du premier roman, 2015 – vine în urma acestei experienţe social- politice a jurnalistului? E un roman politic, filozofic sau mai degrabă o reevaluare (critică) a tradiţiei literare postcamusiene (propune perspectiva Arabului, a celuilalt, a victimei lui Meursault)?
De regulă, nu scrii cu un plan în minte: vreau să fac un roman filozofic sau un roman politic. Unii procedează aşa, dar e cazul romanelor proaste. Un roman e ca atunci cînd ai un vis: nu decizi tu ce vei visa, tu decizi doar să dormi. Cînd scrii, evident că pui în pagină o problemă filozofică, socială etc., care te preocupă în viaţa concretă, dar acest lucru se produce în timpul scrisului, scriind, nu înainte. În ce mă priveşte, am ajuns la jurnalismul politic printr-un accident, dar vocaţia mea a fost dintotdeauna aceea de scriitor. Dar trăiesc într-o ţară în care nu poţi supravieţui din scris fără să fii jurnalist.

E şi cazul României.
Exact. În plus, jurnalismul este şi o pasiune pentru mine. Şi sînt cronicar, lucru care-mi permite să am tangenţe şi cu literatura, ca jurnalist. Fac un fel de cronică liberă, nu numai politică, ea poate fi şi literară ori filozofică, personală chiar etc. Asta îmi permite, cum spuneam, să am mereu tangenţe cu literatura. Iar în privinţa acestui roman e ca într-o poveste de dragoste: nu poţi spune că ai dat peste persoana potrivită doar pentru că ai luat-o pe cutare drum, ci mai degrabă pentru că lucrul acesta face parte din viaţa ta, ţine de hazard, de destin, spuneţi-i cum doriţi. Cît despre Camus, aveam impresia că el era perceput mereu la modul limitat, fie ca francez, fie ca algerian, dar nu ca un gînditor (scriitor) care a ches - tionat, practic, secolul al XX-lea. Lumea se interesa de opera lui Camus din perspectiva persoanei lui Camus. Am mai avut, în acelaşi timp, o idee: îmi place, cînd scriu, să mă amuz, mă interesează o anumită latură ludică – pe lîngă cea stilistică – a scrisului. Sînt foarte atent la stil atunci cînd scriu, îmi place foarte mult E.M. Cioran, de pildă, pentru că e un scriitor care m-a iniţiat în tot ceea ce ţine de stilul literar. Cînd am scris această carte, m-am şi amuzat: mi-am spus de ce să nu inversez perspectiva din acest mare roman al secolului al XX-lea, să povestesc din punctul de vedere al victimei. Mi s-a părut interesant.






Seamănă foarte mult cu o perspectivă postcolonială, o perspectivă a arabului, a victimei. Sună foarte „gauchiste“, nu e ceva programatic, nu?
Asta se întîmplă în prima jumătate a romanului. Am împrumutat această perspectivă postcolonială pentru a o putea deconstrui mai bine în partea a doua a cărţii, pentru a spune că ea e depăşită, că a funcţionat într-o anume perioadă, dar că acum nu mai funcţionează. Pentru că personajul meu sfîrşeşte prin a semăna foarte mult cu Meursault, personajul lui Camus, şi nu cu victima – care aici e chiar fratele său, dar pe care îl cunoaşte destul de puţin; îl cunoaşte mai bine pe cel care ucide decît pe cel ucis. Eu sînt, în genere, un liberal, nu sînt de stînga, iar perspectiva postcolonială nu mă interesează deloc. Nu vreau să gîndesc în logica războiului, a raportului la Occident, la omul alb etc; omul alb există, şi eu exist. 


Spiritualitate şi religie


Aţi declarat că aţi reuşit să faceţi cronici mai „libere“ în interiorul unui ziar „conservator“, la care aţi fost redactor-şef pînă în 2003. Cum aţi reuşit?
Libertatea nu se dă, ea se construieşte în ani de zile. La început, am scris, la ziar, cronici în care eram preocupat de calitatea stilului, pentru că cititorilor – fie ei români, brazilieni etc. – le plac textele bine scrise.

Mai ales francezilor, cred – care acordă o mare importanţă limbajului, stilului.
Aşadar, am încercat să-mi găsesc stilul, să apelez la imaginile frumoase, vreme în care îmi construiam, încetul cu încetul, spaţiul de libertate. Avansam pas cu pas: există tabuuri în societatea algeriană, tabuuri politice, religioase, uneori atacam aceste tabuuri, alteori luam un recul, şi pe parcurs mi-am construit o notorietate, o celebritate şi o credibilitate în Algeria. Care îmi permit, în momentul de faţă, să scriu şi să fiu liber.

M-a surprins să citesc o frază ca aceasta pusă în gura protagonistului dvs., Haroun, fratele victimei arabe din Străinul lui Camus, care îi spune imamului care-l vizitează în închisoare că „detestă religiile şi supunerea“ (mi-a adus aminte de romanul lui Houellebecq). Nu e curajos, dificil să construieşti în Algeria un personaj arab care frizează ateismul, care ches - tionează religia, care propune o ambiguitate morală, întocmai ca „străinul” lui Camus?
Ba da. Am fost atacat, am fost ameninţat.

Aţi avut o ameninţare cu fatwa, în Algeria, în urma unei emisiuni de televiziune în Franţa.
Da, dar şi altele, iar ce am spus acolo am spus-o şi înainte, în articolele şi luările mele de poziţie. E periculos, sigur, dar trăim într-o lume plină de riscuri, ştiţi asta la fel de bine ca mine, în calitate de jurnalist, ştiţi cum funcţionează lumea. Sînt mulţi oameni condamnaţi la moarte astăzi, într-un mod sau altul, nu e doar cazul meu, nu-i atît de important, în fond, întreaga civilizaţie umană e condamnată la moarte acum. E periculos, dar trebuie s-o facem.

Sînteţi ameninţat în Algeria acum?
Sîntem cu toţii ameninţaţi. Sînt prudent în viaţa de zi cu zi, sînt vigilent în deplasările mele, am o gardă de corp. E periculos s-o spui, dar eu cred că trebuie să chestionăm, să reflectăm asupra religiosului, e totuşi problema secolului nostru.

Următoarea întrebare priveşte, într-adevăr, problema religiei. Protagonistul cărţii spune că detestă religia.
Nu, el nu vrea, de fapt, decît să-i fie respectată libertatea. Există o diferenţă fundamentală între spiritualitate şi religie, Haroun revendică dreptul la spiritualitate, pentru că religia poate distruge spiritualitatea. El spune: sînt liber să cred sau să nu cred, să-l caut pe Dumnezeu sau să nu-l caut. Nu vrea să fie constrîns de religie, e problema lui dacă crede sau nu crede. De ce trebuie să mă justific, să mă explic în faţa celorlalţi? Nu ei vor muri în locul meu. Religia este, în fond, cea care a permis să se ucidă cel mai mult în numele lui Dumnezeu, ceea ce mi se pare abominabil. Omul este liber, eu vreau, prin tot ceea ce fac, să apăr libertatea.

Care e climatul politic şi religios în Algeria, în această privinţă?
E foarte greu să aperi libertatea în Algeria, şi trebuie să spun că sînt mult mai mulţi oameni care au mai mult curaj decît mine şi care se bat pentru libertatea de a crede sau de a nu crede, oameni care sînt ucişi, care mor pentru asta. Dreptul de a reflecta asupra propriei religii devine un risc chiar şi în Occident acum, aşa cum este în ţările arabe.

Le Quotidien d’Oran este un jurnal citit în Algeria, e în totalitate francofon?
Da, este francofon şi este un cotidian foarte citit, la un moment dat, am ajuns la un tiraj de 200.000 de exemplare. Presa algeriană se poartă bine, există cinci ziare importante – arabe şi franceze –, între care se situează şi Le Quotidien d’Oran, care împreună ajung la 3 milioane de exemplare, ceea ce e enorm.


Presa online în Algeria


Sînteţi editorialist şi la mai multe publicaţii online. Presa pe hîrtie e ameninţată de mediile online şi de presa online în Algeria?
Da, într-adevăr, e o ameninţare puternică, din cel puţin două motive: în primul rînd, accesul online e gratuit, în vreme ce presa pe hîrtie costă, şi în al doilea rînd, libertatea de expresie online este mult mai mare, fiindcă nu depinde atît de mult de publicitate precum ziarele pe hîrtie (pentru care reprezintă o constrîngere). În concluzie, ziarele electronice încep să aibă o înflorire din ce în ce mai puternică în Algeria. Ele publică articole pe care presa scrisă refuză să le publice. Mi s-a întîmplat să le vînd articole pe care ziarele pe hîrtie mi le-au refuzat.

Utilizaţi Facebook – cum vi se pare ca mediu online? La noi s-a dezvoltat o adevărată comunitate culturală online.
Facebookul este o umanitate aparte; da, îl folosesc pentru aceeaşi libertate de expresie pe care o oferă. Toate materialele care-mi sînt refuzate le pun pe Facebook, şi în plus Facebookul le oferă celor care nu au acces la presa algeriană posibilitatea de a-mi citi textele. Am cititori în lumea întreagă, francofoni, multe articole îmi sînt preluate şi traduse în diverse publicaţii din lume (primesc adesea solicitări pentru a autoriza preluarea textelor mele).

O întrebare legată de limba în care scrieţi: aţi ales să scrieţi în limba franceză pentru că, spuneţi dvs., astăzi „limba arabă a căzut în capcana sacrului, ea reflectă ideologiile dominante. Limba arabă este politizată, ideologizată, fetişizată“. Explicaţi-ne puţin acest lucru, în fond, limba franceză, limba în care scrieţi, este limba fostului colonizator.
Da, fostul colonizator, trebuie specificat. De fapt, limba arabă este ea însăşi o limbă colonizatoare, pentru că, în Algeria, se vorbeşte algeriana, unul dintre dialectele arabei (foarte diferite între ele). Araba este, dacă vreţi, precum latina, limba cărţilor sacre, a clerului sau a monarhiei, să spunem. În Algeria oamenii nu vorbesc araba, ei vorbesc algeriana. Şi mai trebuie să spun un lucru: în Algeria, spre deosebire de Egipt – unde există scriitori arabofoni laici, atei –, limba arabă a fost prezentată ca o soluţie politică, identitară, după colonizarea franceză. A fost transformată într-o limbă politică şi religioasă. Elitele care se afirmă nu reuşesc deloc să se exprime în arabă fără să resimtă presiunea politică şi religioasă. Aşadar, romanul se descurcă bine în limba franceză, pentru că nu e o limbă supravegheată, iar literatura are nevoie de libertate. Nu poţi scrie cînd eşti supravegheat de un preot sau de un rege. Dar asta se întîmplă în Algeria; în Liban, de pildă, ei scriu liber în arabă – sînt nuanţe dificil de perceput, cred, pentru cei care nu trăiesc şi nu cunosc lumea arabă.

Romanul dvs. are un motto din Cioran, care sună apocaliptic: „Ora crimei nu sună în acelaşi timp pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţa istoriei“ (Syllogismes de l’amertume, tr. m.). Aveţi această viziune apocaliptică asupra lumii?
Nu, Cioran spune că istoria se explică pentru că există o permanenţă a crimei. Meursault a ucis un arab, după 40 de ani, un arab a ucis un străin în romanul meu, şi aşa mai departe, după caz, unii se succed altora; în felul acesta, istoria continuă. Crima rămîne crimă şi este motorul istoriei.

De ce aţi imaginat această istorie familială – o mamă dominatoare, care-i impune fratelui victimei să ucidă, pentru a-şi lua revanşa?
Nu ştiu, aşa au decurs lucrurile, pur şi simplu. Iniţial, am vrut să scriu povestea arabului ucis, dar pentru că el era deja mort, am recurs la vocea fratelui său (Haroun). Faimoasa frază a lui Camus: „Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier“ a devenit, în romanul meu: „Moi, ma mère est toujours vivante“. E fraza declanşatoare a cărţii mele. Apoi, imaginea mamei a devenit din ce în ce mai puternică, atît de puternică încît ea este cea care, de fapt, înfăptuieşte crima. Fratele victimei este doar un instrument. Nu ştiu de unde a venit această imagine maternă dominatoare, poate ţine de cultura mediteraneeană, poate de cultura algeriană... În orice caz, povestea mi s-a părut mai adevărată aşa. Crima este absurdă în ambele cazuri: unul invocă lumina orbitoare a soarelui, celălalt – imaginea mamei.

O ultimă întrebare: care e situaţia femeilor în Algeria?
Ca peste tot în ţările arabe. Pentru mine există două situaţii: pe de o parte, popoarele alese (les peuples élus), iar pe de alta, popoarele blestemate (les peuples maudits). Popoarele alese sînt cele care au un raport normal cu femeia, în vreme ce popoarele blestemate sînt cele care au un raport bolnav (malade) cu femeia. Un popor care nu are un raport normal cu femeile nu se poate dezvolta: în cazul acesta, înseamnă că iubirea nu există, dorinţa de a trăi nu mai are un sens, nici dorinţa de a crea sau de a iubi. Astăzi, în ţările arabe, există o regresie puternică a mentalităţilor (faţă de anii ’60, de pildă), o lipsă de libertate, o prăbuşire a viziunii filozofice şi culturale şi o prăbuşire a sistemului educaţional, lucru care face ca, pentru moment, să nu existe nici o alternativă culturală la islamism în lumea musulmană, susţinut puternic de Arabia Saudită. (În Algeria, există, de pildă, aproape 1.000 de canale TV finanţate de Arabia Saudită faţă de 30 libere.) Oamenii nu se nasc islamişti, ci devin islamişti – asta e drama. Nu vreau să fiu pesimist, dar cred că o alternativă culturală la islamism nu poate veni, în lumea arabă, mai devreme de o generaţie sau două.