Sumar Literomania nr. 18 (05.05.2017)

Raul Popescu, Lama Erikăi (click)

Concurs flash fiction- Prozele finaliste (aprilie 2017) (click)

Caius Dobrescu, Parazitul prietenos (click)

Dorica Boltașu Nicolae, Povestirile lui Dino Buzati (click)

Antoine Compagnon, Antimodernii - fragment (trad. de Adina Dinițoiu) (click)

Ruxandra Cesereanu, Scrisori venețiene de dragoste (II) (click)

Veronica D. Niculescu, Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită (click)

Valeriu Gherghel, Dacă-i rogi frumos pe sfinți, ai noroc la văduve (click)

Radu Niciporuc, Nunta (II) (click)

Péter Demény, Liedul de Ștef (click)

Sumar Literomania nr. 13 ((31.03.2017)

Raul Popescu, Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor” (click)

Roland Barthes, Imperiul semnelor (click)

Paul Țanicui, cealaltă inimă (click)

Radu Țuculescu, Măcelăria Kennedy (click)

Dan Rhodes, Antropologie şi o sută de alte povestiri (click)

Veronica D. Niculescu, Și nimic nu trebuie scris (2) (click)

Valeriu Gherghel, Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri... (click)

Despina Jderu, Geografia străzilor luminate (click)

Ruxandra Cesereanu, J.J., Corto, Marilyn și M.M. (click)

Radu Niciporuc, Într-o librărie pe Paraná (click)

Silvia Colfescu, Cum se distra aristocrația bucureșteană (click)

Péter Demény, Elevii piscului (click)

Sumar Literomania (02.03.2017)

Raul Popescu, Destinul unui roman aparte (click)

Philippe Sollers, Prietenia lui Roland Barthes (click)

Silvia Colfescu, Vilnius - capitala unui popor de cititori (click)

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii (fragment) (click)

Mihaela Miroiu, Poate că sunt Matrioșcile din mintea mea (click)

Cezar Paul-Bădescu, Filmul bate viața (click)

Paul Țanicui, restul sălbatic (click)

Veronica D. Niculescu, Scrisoarea netrimisă, povestea nespusă (click)

Ruxandra Cesereanu, Scrisorile de dragoste ale lui Radu Stanca (click)

Despina Jderu, Timpul viu (click)

Radu Niciporuc, „Omul pierdut” și o navă pierdută (click)

Valeriu Gherghel, Peripețiile lui Tristan și ale Isoldei sau iubirea reprimată (click)

Istoria unui portret în oglindă: Antoine Compagnon despre Roland Barthes

  

În 2015, cu ocazia Centenarului Barthes, pe lîngă diverse manifestări şi expoziţii, au apărut în Franţa şi cărţi care îl evocă pe Roland Barthes – scrise, de regulă, de oameni care i-au stat în preajmă; printre ei, Philippe Sollers şi Antoine Compagnon. Mă opresc aici asupra volumului L’Âge des lettres, semnat de Antoine Compagnon, şi apărut anul trecut la Gallimard – o superbă evocare-confesiune-reconstituire de epocă (anii ’70 parizieni, rive gauche, Boulevard Saint-German-des-Prés) pe care cunoscutul profesor la Collège de France – care a făcut recent o vizită la Bucureşti şi Cluj – a scris-o, cel mai probabil, în urma unei comenzi din partea editurii. La drept vorbind, el a fost îndemnat de editor să-i dea spre publicare scrisorile pe care le-a primit, în urmă cu peste 30 de ani, de la Roland Barthes, şi Antoine Compagnon a ales mai degrabă să publice această evocare determinată de relectura scrisorilor, iar pe acestea din urmă să le predea Bibliotecii Naţionale a Franţei (BNF).

Este, aşadar, un gest de discreţie. Pe de altă parte, în urma lui a rezultat o carte extraordinară,  o naraţiune în acelaşi timp confesivă şi formatoare, un text foarte literar, scris în buna tradiţie franceză a genului memorialistic, cu atenţie pentru franceza clasică şi literară (naraţiune la perfectul simplu, artă a portretului etc.), dar în egală măsură o evocare vibrantă, foarte personală şi foarte asumată. Vorbind despre circumstanţele întîlnirii cu Barthes şi despre evoluţia prieteniei lor în cei cîţiva ani, ultimii ani ai lui Barthes, în care l-a cunoscut (şi i-a urmat seminariile la Hautes Études şi apoi la Collège de France), Compagnon reface propriul traseu formator şi de maturizare, într-un text afectiv, puternic marcat de combinaţia –  „clasică“, aş zice – de melancolie şi ironie. În fond, teoreticianul antimodernului este – fără discuţie – el însuşi un antimodern, un melancolic afectiv, „apărat“ de ironie, şi de mînuirea expertă a efectelor discursului (literar).

Într-un text cu inflexiuni complexe – admiraţie, schimb intelectual, ataşament, prietenie (prietenie „amoroasă“ chiar), recunoştinţă, iubire – Compagnon dă curs unei relaţii maestru-discipol care nu are nimic „mitologic“: Barthes nu e urcat pe un piedestal, ci dimpotrivă, are parte de un portret din nuanţe, din secvenţe, din „fragmente“ (cum i-ar fi plăcut lui Barthes însuşi, ca adept al scriiturii fragmentare), în paralel cu propriul portret al memorialistului. L’Âge des lettres – un text fără departajări pe capitole, ci doar pe secvenţe, urmînd calea memoriei proustiene, prin scufundări/plonjări succesive (în funcţie de diverşi declanşatori) în „humusul“ (cum spune autorul) memoriei de fond, dincolo de straturile ei superficiale – e un portret în oglindă, care vorbeşte în acelaşi timp despre cel care scrie. Scrisorile vechi de 35 de ani, redescoperite într-o cutie de pantofi, ţin de o altă epocă, una în care se scriau zilnic bilete şi epistole (altfel spus „l’âge des lettres“), iar textele se băteau la maşină (a se vedea secvenţa primirii în dar de la Barthes a unei maşini de scris Olivetti, ca simbol al lansării lui pe drumul scrisului, al literelor), şi ele dau seamă despre relaţia de prietenie dintre un tînăr de 25 de ani, student la Politehnică, şi un profesor de literatură cu 35 de ani mai în vîrstă decît el. Sînt anii care-l convertesc pe Compagnon la o carieră literară şi apoi (imediat după moartea lui Barthes) universitară. Este istoria unui proaspăt convertit la litere care învaţă meserie – dar e foarte atent şi la latura umană – în preajma lui Roland Barthes.

Naraţiunea demarează încet, pentru a se accelera abil la final, unde autorul nu ocoleşte (ci doar amînă) subiectul homosexualităţii lui Barthes, al anturajelor sale diverse, al vulnerabilităţilor sale după moartea mamei, în doliul prelungit din care nu-şi va mai reveni niciodată. Compagnon este – de pe margine, trebuie spus, fiindcă rămîne mereu în afara anturajului gay al lui Barthes, deşi îl cunoaşte (are cunoştinţă de „incidentele“ marocane, dar nu şi de „serile pariziene“) – un fin, atent observator al lui Barthes, şi un narator în acelaşi timp afectiv şi abil; portretul en miettes pe care i-l face vine să se alăture cumva fragmentelor din Roland Barthes par Roland Barthes, una dintre cărţile preferate scrise de mentorul său (pe care o publicase în timp ce Compagnon îi urma seminarul la Hautes Études, unde fusese admis de Barthes în prealabil), alături de Fragments d’un discours amoureux, La Chambre claire şi Journal de deuil (publicat postum). 

Roland Barthes (1915-1980), la recepţia în onoarea disidenţilor sovietici, organizată pe 21 iunie 1977 la Paris (recepţie la care a participat şi Antoine Compagnon, şi care este evocată în carte)

Pentru Compagnon, aşadar, Barthes nu este, în epocă, un profesor sau un scriitor seducător, ci un „maître“, dar nu în sensul de „maître à penser“, ci de „maître d’atelier, maître ouvrier, maître artisan ou maître compagnon“ (sic!); Compagnon îşi face ucenicia, învaţă meserie în preajma acestui maestru artizan. De la el învaţă modestia („ne pas fanfaronner“) şi conştiinţa faptului că o carte reuşită nu reprezintă în nici un fel o garanţie în privinţa celor ce vor urma. De altfel, Barthes se afla deseori în pană în privinţa scrisului, şi folosea o metodă de lucru – metoda fişelor, pe care ulterior le punea cap la cap şi le dactilografia – menită să-l scoată din impas. Spre finalul cărţii, Compagnon împinge mai departe aceste observaţii: „Faptul de a-l fi văzut pe Roland la lucru m-a marcat pentru totdeauna“, scrie fostul discipol, care a asistat, practic, la scrierea cărţii Fragments d’un discours amoureux (în cadrul schimbului epistolar, dar şi graţie unei vizite estivale la casa părintească din Urt), şi mai tîrziu chiar şi la scrierea celei despre fotografie, care apare cu cîteva zile înaintea accidentului ce avea să-i fie fatal lui Barthes. Acesta din urmă a fost „un scriitor de circumstanţă“, spune Compagnon, fiindcă majoritatea textelor sale răspund unor comenzi, unor solicitări exterioare; singura carte care „i s-a impus ca o necesitate“ este Fragments d’un discours amoureux: „Arta unui scriitor ca Roland este aceea a unui strateg: ea constă în a şti să profiţi de circumstanţă, să prinzi ocazia, ceea ce se numeşte kairos, noţiune despre care vorbeam adesea împreună. În cadrul generaţiei sale, Roland a fost remarcabil prin perspicacitatea lui, prin acest fler (nez) care e graţia scriitorului. (...) dar nu există hazard fericit fără arta de a-l recunoaşte. Roland era dintre aceia care presimţeau cel mai bine mişcarea“.

O diferenţă de temperament şi de raportare la lume îl desparte, totuşi, pe maestrul artizan de tînărul ucenic. Citîndu-l pe Philippe Muray, dar şi pe Baudelaire – care vorbesc amîndoi despre doza de „prostie“ (bêtise) pe care o implică geniul creator/ scriitorul –, Compagnon remarcă faptul că lui Barthes îi lipseşte acest „grăunte de prostie“ care-ţi permite să scrii romane, să nu te cenzurezi (de unde poate, adaug eu, eşecul acelui roman dorit spre finalul vieţii). În schimb, tînărul student observă la Barthes, cu condescendenţă, anumite „naivităţi“ sau „copilării“ – cum ar fi aceea de a lua note în permanenţă, chiar şi în timpul cinei: „Aveam ideea că lucrurile care contează se repetă, că ele nu sînt niciodată atît de fugare încît să trebuiască să le prinzi din zbor, să le prinzi în ace ca pe fluturi“. Dacă Barthes era un om al instantaneului, al fragmentarului, al interstiţiului, un om cu fler, cu „nas“ pentru schimbare, Compagnon pare să fie, în ce-l priveşte, un temperament mai „aşezat“, înclinat către continuitate şi repetiţie. El va evolua, de altfel, într-o direcţie mai conservatoare şi mai academică decît Barthes – care ajunsese, într-un final, şi el la Collège de France, şi se bucurase de acest lucru (după cum povesteşte Compagnon).

Numărul omagial Critique, la moartea lui Roland Barthes, coordonat de Antoine Compagnon (fotografia de pe copertă, aleasă de Compagnon, e evocată în carte)

E interesant de semnalat aici – apropo de evoluţia în timp a lui Compagnon (profesor universitar, istoric literar şi teoretician al antimodernului, interesat de Proust, Montaigne, Baudelaire – deci de autori canonici, ai trecutului) – un laitmotiv care traversează evocarea făcută lui Barthes: e vorba de obsesia infidelităţii, de teama de trădare a mentorului. Compagnon îl visează adesea pe Barthes, iar în vise îl asigură de fidelitatea lui. În anii care au urmat morţii lui Barthes, i s-a reproşat uneori că îi este infidel celui din urmă prin această turnură academică a activităţii sale intelectuale. Compagnon răspunde – citîndu-l pe Montaigne, care vorbea despre două feluri de imitaţie, dintre care numai a doua creatoare precum albina care zboară din floare în floare pentru a-şi produce propria miere – în felul următor: „Mi-am făcut propria miere în preajma lui Roland, fără a-l copia sau a-l contraface vreodată“. Şi totuşi, obsesia trădării în acele vise rămîne.

Într-adevăr, la Compagnon, Barthes e un antimodern, e legat de... Proust (la bătrîneţe, Barthes e interesat de Proust, ţine o conferinţă despre el), de... Montaigne (vasul pe care moare tatăl lui Barthes, în război, se numeşte Montaigne!) ş.a.m.d. Vorbind despre el în acelaşi timp în care vorbeşte despre Roland (cum îi spune, fără a renunţa să-i vorbească la persoana a II-a plural), Compagnon consemnează o serie întreagă de coincidenţe care-i apropie: tatăl său se naşte cînd moare tatăl lui Barthes, tatăl său (de vîrsta lui Barthes) se întîlneşte o singură dată cu Barthes, fără să se recunoască, la susţinerea tezei de doctorat a lui Compagnon; şi cea mai importantă – Compagnon scrie această evocare exact la vîrsta la care Barthes moare. Barthes, pe patul de spital, resemnat să moară (deşi nu-şi doreşte – contrazice Compagnon opinia curentă) şi luîndu-şi rămas bun de la el cu lacrimi în ochi reprezintă o secvenţă tulburătoare a cărţii. În plus, ca o anecdotă tristă, Compagnon povesteşte cum „lectura lui Cioran a rămas mereu pentru mine inseparabilă de moartea lui Roland“, pentru că chiar în acea perioadă a redactat un articol critic la adresa unei cărţi de Cioran, în urma căruia a primit o scrisoare de cel din urmă („je passais ma rage sur Cioran, qui paya pour la passion de Roland“).

Sînt multe detalii în carte, notaţii de idei şi observaţii de portretist, de scriitor:   iată-l, de pildă, pe Barthes la cafenele, la rendez-vous-urile pe care le înşiră seară de seară, devorînd mîncarea (Barthes mănîncă „goulûment“, cu aviditate, bulimic, ca pentru a-şi umple un „vid“ de „om trist“) şi comandînd pahare de şampanie („du champagne brut“), după care se dă în vînt. Comentează, în fine, şi relaţia lor de prietenie, despre care Barthes îi spune în scrisori că este o relaţie de tip „Zen“, sub semnul a ceea ce în greaca veche se numeşte cataleipsis (opus lui catalepsis – termenii folosiţi de Barthes), adică „depăşirea dorinţei într-un soi de «pură iubire» dezinteresată, pe care o compara cu oblaţia mistică a lui Ruysbroeck, cu asentimentul nietzschean în faţa lumii sau cu o morală orientală“ – de unde, poate, adaug eu, şi una dintre conotaţiile „neutrului“ barthesian; o altă conotaţie este, conform lui Compagnon, depăşirea genului, la o dată cînd termenul de gender/gen încă nu era curent.

L’Âge des lettres este şi o reconstituire de epocă rive gauche (făcută, azi, de un universitar rive droite) – sfîrşitul anilor ’70, străzi, cafenele în cartierul Saint-German-des-Prés (care, astăzi, au dispărut, înlocuite – spune Compagnon – de magazine de haine sau pizzerii), Collège de France în acea perioadă, L’École Polytechnique, L'École Pratique des Hautes Études etc. Compagnon spune că este un „amator“ de Barthes (nu un profesionist), pentru că l-a cunoscut şi i-a urmărit cercetările de aproape; recitindu-i acum scrisorile (ultimele) şi manuscrisul cursului despre „pregătirea romanului/la préparation du roman“, este frapat de semnele unei depresii pe care, atunci, nu a sesizat-o la adevărata ei dimensiune – context în care proiectul barthesian de vita nova apare şi mai puternic drept unul himeric. Evocare-confesiune „mai mult sau mai puţin sinceră“ (zice autorul undeva), L’Âge des lettres este un text clasic şi modern în acelaşi timp, sau antimodern, dacă vreţi, adesea tulburător, în care Compagnon – făcînd un portret memorabil lui Barthes – se asumă în acelaşi timp în care se şi eschivează.

Antoine Compagnon, L’Âge des lettres, Éditions Gallimard, Paris, 2015, 168 p.

 Apărut în Observator cultural 08-04-2016

Interviu cu Antoine Compagnon, profesor la Collège de France

„Am putea reface firul unei vieţi plecînd de la textele de critică literară“

 

Pe 22 şi 23 februarie, cunoscutul istoric, critic şi teoretician literar Antoine Compagnon a venit la Bucureşti, în cadrul unui parteneriat realizat între Institutul Francez, Ambasada Franţei, Universitatea din Bucureşti şi Collège de France. Actualmente profesor la Universitatea Columbia (New York) şi la Collège de France din Paris, unde ocupă, din 2006, Catedra de Litera­tură franceză modernă şi contemporană (istorie, critică, teorie), Antoine Compagnon a participat, pe 22 februarie, la o întîlnire cu publicul românesc la Librăria Humanitas Cişmigiu, unde i-am avut ca invitaţi, în calitate de moderatoare – alături de universitarul francez –, pe Carmen Muşat şi Mircea Martin. Interviul pe care mi l-a acordat a doua zi a continuat, în mod firesc, discuţia începută cu o seară înainte, la întîlnirea cu publicul de la Librăria Humanitas Cişmigiu. Profesor de vocaţie şi „antimodern“ „plin de farmec“ el însuşi, interlocutor elegant şi empatic, Antoine Compagnon este cunoscut în România în special datorită cărţilor Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Editura Art, 2008) şi Ce mai rămîne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare (Editura Art, 2010).

Au trecut deja 11 ani de la apariţia Antimodernilor… Acum pregătiţi o nouă ediţie şi aţi scris o nouă prefaţă. În noul context cultural, politic şi social francez, în condiţiile unui reviriment al dreptei în ultimii ani, ce aţi schimba legat de acest concept al „antimodernilor“?

Nu, n-aş schimba nimic în ceea ce priveşte perioada istorică pe care o are în vedere această carte; pe de altă parte, în cei 11 ani care au trecut de la publicarea Antimo­dernilor…, au avut loc destule schimbări în panorama ideilor franceze şi e nevoie să aduc o serie de precizări în acest sens. Aşa cum spuneam la întîlnirea cu publicul de aseară, în momentul în care am propus termenul de „antimodern(i)“, el era complet absent în spaţiul nostru cultural. Nu exista nici o atestare recentă a uzajului acestui termen, trebuia mers destul de mult în urmă pentru a vedea ultima lui atestare. Şi anume în anii ’20 ai secolului al XX-lea, într-o carte a lui Jacques Maritain, intitulată Antimoderne, carte pe care o citez, de altfel, şi care se referea la disputele care existau în epocă între adepţii unui catolicism modernist şi respingerea acestui modernism de către Vatican. Era vorba de o inovaţie pe filieră bergsoniană, asimilînd în mare un anumit evoluţionism, în această „erezie“ modernistă a catolicismului. În 2005, cînd am publicat Antimodernii, termenul nu mai păstra nici o referinţă la acest sens precis cu care fusese folosit la începutul secolului al XX-lea. Nimeni nu-l folosea în 2005 pentru a defini gînditori contemporani, nimeni, aşadar, nu era numit „antimodern“ în contemporaneitate. În acel moment, termenul a reintrat în uzaj, de pildă, Papa Benedict al XVI-lea a fost calificat atunci drept „antimodern“; termenul era folosit din nou cu sensul de la începutul secolului al XX-lea. Dacă am folosit acest termen, a fost pentru că el nu avea în franceză o altă conotaţie, în afară de această referinţă religioasă. Eu i-am acordat sensul de „rezistenţă la modernitate în cadrul modernităţii“, renunţînd la referinţa religioasă. E un proces similar celui care vorbeşte despre antiiluminism („les anti-Lumières“), care face trimitere la o serie de gînditori ce sînt împotriva Luminilor, împotriva optimismului iluminist, fără a fi, totuşi, situaţi în afara epocii Luminilor (ci mai degrabă înă­untrul ei). Rezistenţi la modernitate, dar situaţi înăuntrul ei sînt, de pildă, Chateaubriand sau Baudelaire (despre care am scris în Antimodernii). După publicarea cărţii mele, termenul de „antimodern(i)“ a devenit mult mai curent, e folosit deseori pentru a desemna o anumită nostalgie a trecutului, un paseism, un conservatorism reacţionar care nu mai are nici o legătură cu mişcarea modernă, situaţie în care trebuie să precizez foarte clar sensul pe care i-l atribui eu. În ultimii ani – reanimată chiar anul acesta –, în Franţa a avut loc o dezbatere pe tema „noilor reacţionari“, apropo de o serie de publicaţii cu tendinţă conservatoare, dimensiune pe care eu nu o vedeam la „antimodernii“ mei – e vorba de o idealizare a trecutului care nu era prezentă la cei pe care eu îi numesc „antimoderni“. De unde necesitatea de a preciza lucrurile.

Diferenţa dintre reacţionar şi antimodern nu e totuşi una subtilă, dificil de trasat?

Da, este una subtilă, dar e întotdeauna mai dificil să defineşti o poziţie ambivalentă – aşa cum este aceea a antimodernilor. Cei pe care îi definesc drept antimoderni sînt personalităţi ambivalente, prinse în mişcarea timpului lor, dar care, în acelaşi timp, aruncă o privire în urmă (en arrière), către ceea ce rămîne în urmă. Spuneam că orice progres implică şi un anumit regret, iar acest tip de gîndire antimodernă e atentă la regret, la melancolia din spatele progresului. Însă regretul antimodern nu implică absolut deloc posibilitatea de a te întoarce înapoi, în trecut, şi în plus, nu implică idealizarea trecutului.

Alain Finkielkraut, de pildă, care a venit la Bucureşti în noiembrie anul trecut, mi s-a părut că înclină, în discursul său recent, tocmai spre această idealizare a trecutului.

Îl cunosc pe Alain Finkielkraut, facem parte – aş putea spune – din aceeaşi generaţie. Există multe puncte în comun – în modul de a gîndi – între mine şi el, dar şi chestiuni în care avem opinii diferite. Ca să dau un exemplu – avînd în vedere criza cu care se confruntă învăţămîntul în Franţa: chestiunea idealizării şcolii, a învăţămîntului în timpul celei de A Treia Republici – idealizare ce a devenit o adevărată mişcare de gîndire printre intelectualii francezi de azi.

Toată lumea ştie că, în Franţa, învăţămîntul nu merge bine: în fiecare an, 150.000 de elevi absolvă liceul fără să aibă competenţele elementare care să le permită să se descurce în viaţă; cu toate acestea, nu avem date statistice care să ne arate că şcoala din timpul celei de A Treia Republici era mai bună. Ştim doar că unii dintre elevi aveau rezultate bune, însă marea lor majoritate – nu. Cel mult 50% dintr-o generaţie de elevi obţineau certificatul de studii primare, iar 80% dintre ei treceau bacalaureatul. Şcoala celei de A Treia Republici – idealizată de mulţi intelectuali astăzi – lăsa, de fapt, de-o parte majoritatea francezilor. Diferenţa importantă era că, în timpul celei de-A Treia Republici (chiar şi în timpului celei de A Patra şi începutul celei de-A Cincea) existau locuri de muncă disponibile pentru această mare majoritate, deci pentru persoanele necalificate. Demografia şi societatea au suferit multe schimbări, astăzi, nu mai există prea multă agricultură în Franţa, nu mai există mulţi muncitori agricoli sau muncitori calificaţi („les OS“, categoria de la baza ierarhiei, muncitorii specializaţi din industrie). Deci asta e diferenţa: astăzi, dacă ieşi din şcoală necalificat, eşti condamnat la şomaj, lucru care nu se întîmpla în perioadele anterioare. Altfel, eu nu cred că învăţămîntul celei de-A Treia Republici reuşea să obţină un număr mai mare de absolvenţi calificaţi; el recunoştea un anumit număr de tineri merituoşi (o elită) pe care îi promova pînă la diplomele superioare (ceea ce se numeşte „ascensorul social“), dar acest lucru se întîmplă şi în învăţământul actual, în fond. Ca urmare, sînt de acord cu ideea lui Alain Finkielkraut privitoare la deficienţele învăţămîntului primar şi liceal din Franţa, dar nu cred absolut deloc că soluţia ar fi o întoarcere la învăţămîntul idealizat al celei de-a Treia Republici, care nu era un învăţămînt de masă, cum este cel actual.

În cultura română a existat o prejudecată care spunea că un critic literar nu e în cea mai bună măsură să se pronunţe asupra literaturii contemporanilor săi, dacă nu scrie el însuşi opere de ficţiune. Roland Barthes, la rîndul său, a vrut să scrie un roman – ultimul său curs la Collège de France se numeşte La Préparation du roman (Pre­gă­­tirea romanului) – dar nu a reuşit, totuşi, s-o facă. În cazul dvs., care aţi scris şi texte de ficţiune, care este raportul între cercetarea literară (istorie, critică şi teorie literară), pe de o parte, şi ficţiune, pe de alta?

Avem de-a face aici cu o problemă foarte veche, de pe vremea lui Sainte-Beuve. I s-a reproşat lui Sainte-Beuve – a se vedea obiecţiile lui Proust din Contre Sainte-Beuve, dar Proust nu e singurul care a avut îndoieli legate de acest mare critic al secolului al XIX-lea, care a reabilitat poezia Renaşterii şi care a scris o carte extraordinară despre Port Royal – că s-a înşelat în privinţa tuturor contemporanilor săi. E drept că Sainte-Beuve i-a neglijat pe Stendhal sau Baudelaire, pe care noi astăzi îi privilegiem. Sainte-Beuve a scris romanul Volupté, a scris poezie (despre care se spune că l-ar fi influenţat pe Baudelaire) – şi totuşi, el e perceput ca un critic care s-a înşelat asupra scriitorilor contemporani. Există, de altfel, ideea mai generală că profesorii se înşală asupra valorii contemporanilor lor; toată lumea se înşală asupra contemporanilor. Adevărul e că este mult mai greu să te pronunţi asupra literaturii atunci cînd nu poţi avea o anumită distanţă, cînd nu poţi aprecia, în contemporaneitate, care vor fi autorii ce vor marca generaţiile viitoare. Pro­fesorii prudenţi vorbesc despre trecut, nu despre prezent.

Pe de altă parte, există mai multe poziţii în privinţa raporturilor dintre critică şi ficţiune. Eu sînt partizanul apărătorilor criticului care este critic şi atît, are competenţele lui specifice şi nu are nevoie să le demonstreze prin alte competenţe (de scriitor: de poet sau prozator). Acum, în ceea ce priveşte cazul lui Roland Barthes – din ultimul său curs, La Préparation du roman/Pregătirea romanului –, acest curs nu a dus la scrierea propriu-zisă a unui roman  şi, cu cîteva zile înainte de accident, Barthes a formulat la curs acest eşec. Aici sînt două observaţii de făcut: pe de o parte, trebuie spus că, în aceeaşi săptămînă, el publica La Chambre claire/Camera luminoasă, care este, într-o anumită măsură, un récit de deuil, prima parte – o reflecţie asupra fotografiei, iar partea a doua – o naraţiune fantasmatică, ce se referă la moartea mamei sale; prin intermediul acestei regăsiri aproape proustiene dintr-o fotografie, în joc e, de fapt, doliul după mama sa. Le-am putea răspunde celor care-i reproşează că n-a scris romanul promis că această carte, La Chambre claire, este chiar romanul pe care îl scria în timp ce ţinea cursul La Préparation du roman. Pentru mine La Chambre claire e o carte foarte frumoasă, pentru că are o dimensiune romanescă, ficţională, de teatralizare a acestui eveniment care este descoperirea fotografiei ce o înfăţişează pe mama lui în copilărie. În plus, este o carte foarte frumoasă despre doliu – nu sînt atît de multe cărţi frumoase despre doliu, una e, de pildă, Albertine disparue, a lui Proust. Nu toată lumea este de acord cu acest lucru: sînt unii care spun că Barthes avea un alt proiect de roman, mult mai avansat decît ar părea în notele sale, pe care, dacă ar fi trăit, poate că l-ar fi terminat, inventînd astfel forma narativă care ar fi depăşit eşecul cursului său despre elaborarea romanului. Acel curs era şi o profesiune de umilinţă (humilité), pentru că Barthes era un om modest, nu striga niciodată „Victorie!“ şi nu se punea pe sine în evidenţă; deci se poate spune că, în consideraţiile făcute în ultimul său curs, era şi o anumită modestie. Poate că ar fi scris, în felul acesta, o carte care n-ar fi fost un roman convenţional – dar multe dintre marile romane ale secolului al XX-lea nu sînt romane convenţionale. Barthes căuta ceea ce el numea o terţă formă (une tierce forme) – ca Proust, ca Musil; se poate spune că În căutarea timpului pierdut e un roman? Un eseu? Sau Omul fără însuşiri? Probabil că spre această formă intermediară, între eseu şi ficţiune, se orienta, în acel moment al căutării sale, Roland Barthes.

Şi dumneavoastră?

Am scris cîteva texte literare (récits), într-adevăr, dar nu sînt sigur că există o coerenţă între cele două tipuri de demers (critic, respectiv ficţional). E drept, atunci cînd am scris povestirea (le récit) La classe de rhéto, în acelaşi timp am ţinut un curs la Collège de France, care avea legătură cu momentul pe care voiam să-l fixez, să-l analizez în textul meu. Am făcut un curs despre anul 1965-1966, fără ca nimeni să ştie că, în acelaşi timp, scriam o ficţiune despre acel an. Analiza anului cultural 1965-1966 la curs, aşadar, şi o ficţiune care se situa exact în acel an. Dar am făcut acel lucru în secret, cu o anumită discreţie, pentru că, la Barthes, de pildă, ceea ce e uimitor e faptul că proclamă sus şi tare: „o să scriu un roman“. Poate că a proclama sus şi tare faptul de a scrie un roman este calea cea mai sigură de a nu reuşi s-o faci. Scriitura literară necesită o anumită intimitate, o anumită discreţie.

La întîlnirea de aseară, Mircea Martin spunea că aţi rezervat biograficul zonei de ficţiune propriu-zisă. Eu cred că, dimpotrivă, există elemente de biografic (inclusiv în ceea ce priveşte biografia autorilor analizaţi în carte) chiar în Antimodernii, e un ingredient şi în analiza literară. Credeţi în această separaţie?

E o chestiune complicată, dar mi se pare că există o dimensiune autobiografică în textele de critică literară. Am putea să ne povestim viaţa prin intermediul textelor de critică, urmărind şirul de cărţi pe care le-am scris. E ca o naraţiune a propriei vieţi, cu interesele şi curiozităţile ei succesive. Cărţile, temele abordate sînt diferite, tot aşa cum sînt diferite, unele de celelalte, momentele unei vieţi – dar da, am putea reface firul unei vieţi plecînd de la textele de critică literară.

Meseria de profesor (universitar) este o vocaţie pentru dvs.? Aţi ajuns profesor de literatură franceză, deşi iniţial aţi absolvit l’École Polytechnique. Cum explicaţi succesul de public pe care îl aveţi la Collège de France?

E, fără îndoială, o vocaţie pe care am ignorat-o la început, dar cert e că mi-a plăcut întotdeauna să predau. Fac această meserie de aproape 40 de ani şi nu am simţit-o niciodată ca pe o povară. Nu m-a apăsat, ci mai degrabă m-a ajutat să mă deschid către lucruri noi, să mă înnoiesc. Cred că e bine să predai lucruri pe care nu le cunoşti, în felul acesta ajungi să descoperi lucruri pe care nu le ştiai. Învăţămîntul echivalează, într-un fel, cu formarea continuă. Se vorbeşte despre formare continuă în toate meseriile, cu excepţia profesorilor universitari! De fapt, meseria de profesor (universitar) chiar asta înseamnă – formare continuă: sîntem obligaţi să fim mereu la curent cu tot ce e nou în domeniu; profesorii universitari sînt, în fond, condamnaţi la formarea continuă. Iar atunci cînd faci cercetare, simţi nevoia, din cînd în cînd, să ieşi din tine, iar învăţămîntul îmi permite acest lucru. Cum spuneam, la început n-am ştiut că va fi o activitate care îmi va plăcea.

Roland Barthes joacă un rol în această „reconversie“ a dvs.?

Da, a fost unul dintre factorii care m-au determinat să aleg o carieră în învăţămîntul universitar, pentru că m-a încurajat să fac această opţiune. „Reconversia“ mea a coincis cu perioada în care l-am cunoscut: pe vremea cînd mergeam la seminariile sale eram inginer, iar în ’80, cînd a murit, am intrat în învăţămîntul superior. În orice caz, formaţia mea ştiinţifică (de politehnist) m-a făcut să adopt o anumită distanţă faţă de falsa ştiinţă care înconjura literatura, formalismul literar, în momentul în care eu am îmbrăţişat acest domeniu, în anii ’70, cînd erau la modă multe false ştiinţe; n-am căzut niciodată victimă a acestei iluzii scientiste a discursului literar. Formaţia mea comporta o exigenţă de comprehensiune care este, în fond, şi aceea a procesului de predare. Mă simt foarte nemulţumit sau frustrat dacă am impresia că studenţii mei ies de la unul din cursurile mele fără să aibă sentimentul că se simt mai inteligenţi decît erau înainte de curs. Nu vreau ca ei să iasă de la curs spunîndu-şi: „O, doamne, ce complicat şi ce greu de înţeles este!“, ci dimpotrivă, să iasă de acolo avînd cîteva elemente clare de comprehensiune a chestiunii cu pricina; m-aş simţi foarte prost dacă studenţii mei ar pleca de la curs cu un sentiment de obscuritate şi mai mare în privinţa ches­tiunii abordate.

O ultimă întrebare legată de cele două medii culturale şi de învăţămînt, foarte diferite, cel francez, respectiv american, în care activaţi ca profesor universitar. Unde vă plasaţi, aşadar, unde vă simţiţi cel mai confortabil? Vă adaptaţi în egală măsură la amîndouă?

Viaţa mea se petrece mai mult în Franţa decît în Statele Unite, în acest moment. În fiecare an, am un sejur în Statele Unite, pentru a preda literatură franceză (dar şi teorie literară sau literatură comparată). Dar, e drept, viaţa mea se petrece mai mult în Franţa, ca profesor la Collège de France. Trebuie spus că Universitatea americană este astăzi foarte diferită de cea franceză: dacă, în anii ’60-’70, ea era încă făcută în spiritul umanist european (erau profesori acolo mulţi intelectuali evrei emigraţi din Germania, după război), astăzi, în schimb, ea este dominată de cultural studies.

 Apărut în Observator cultural nr. 554 (812)/ 3-9 martie 2016