Mărturiile contemporanilor despre Eminescu

În colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, a apărut în 2013, la Editura Humanitas, un amplu – şi elegant – volum consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu. E vorba de Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă. Volumul nu aduce nimic nou, dar este util într-un mod didactic, prin faptul că pune cap la cap – într-o ediţie voluminoasă şi, cum spuneam, elegantă, cu ilustraţii la final, bibliografie (lista de texte antologate şi lista de lucrări din care sînt extrase evocările: antologii, studii, dicţionare, cronologii) şi note despre autorii mărturiilor – o serie de texte risipite în diverse locuri. Gestul acesta are însă şi o semnificaţie aparte, interesantă în sine: fără să facă nici o referire la numărul nr. 265/1998 – deja celebru – al Dilemei (vechi), cel care propunea, la finele deceniului 9 – stîrnind un adevărat scandal –, demitizarea „poetului naţional“, scuturarea de groasele clişee de receptare critică şi şcolară, Cătălin Cioabă invită, în prefaţa cărţii („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi în general la receptarea cu circumspecţie a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucru care arată că, în sfîrşit, în 2013, la destui ani distanţă – timp în care celebrările encomiastice şi complet defazate ale poetului continuă în diverse manifestări instituţionale (de regulă provinciale) –, demitizarea postdecembristă iniţiată de Dilema este acceptată de mainstream şi considerată ca atare.

În fond, cînd Mircea Cărtărescu – în dosarulDilemei – insista, scandalos atunci, pe înfăţişarea fizică a „poetului naţional“ (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice şi romanţioase perpetuate cultural, el nu făcea decît să citeze nişte mărturii contemporane, de pildă chiar ale fratelui său, Matei – pagini cu care debutează chiar antologia realizată de Cătălin Cioabă („Memoriu asupra familiei Eminescu“): „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura talpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pămînt, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gînditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pînă răsărea soarele, aci dormea de cu seară pînă la amiază şi uneori şi pînă la 1 şi 2 p.m. Piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, cînd rîdea cu mare poftă, şi rîs sincer. [...] Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vîrsta de 14 ani. [...] Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai de-i omul lui Darwin“.

Evocări cu parfum de epocă

Caleidoscopul de imagini ale lui Eminescu propuse de contemporani nu e lipsit, aşadar, dincolo de parfumul de epocă, de anumite picanterii, de detalii de viaţă, de fizic, de trăsături de caracter recurente (în mărturiile contemporanilor) care pot reususcita curiozitatea cititorului de astăzi. Probabil că mărturia cea mai impresionantă, în acest sens, este – aşa cum notează şi Cătălin Cioabă în prefaţă – pierderea, cu sincope, a discernămîntului, din pricina bolii; şi asta avînd în vedere că Eminescu deţinea, conform multor mărturii, o vie inteligenţă discriminatorie şi un exigent spirit speculativ. Pe de altă parte, dincolo de recurenţa, în mărturii, a anumitor trăsături de personalitate, toate aceste evocări trebuie citite la modul relativ, pentru că nu există un „înţeles ultim“ al unei vieţi. Cred că publicul cititor – marele public – a ajuns, totuşi, în ultimul deceniu, la această prudenţă, precauţie. Cătălin Cioabă scrie, în prefaţa citată: „Şi totuşi, nu despre scăpările memoriei e vorba aici, ci despre varietatea de imagini în care se transcrie o viaţă de om. Cititorul va avea, pe lîngă interesul real pe care îl stîrnesc aceste texte, senzaţia că ceva «îi scapă», că nu poate pătrunde dincolo de această varietate deconcertantă. Va rămîne, poate, cu resemnarea pe care trebuie s-o avem mereu faţă de înţelesul ultim al oricărei vieţi omeneşti. Resemnare pe care Eminescu însuşi o exprimă în două versuri din Scrisoarea I: «Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ Or să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?»“. Trebuie să semnalez, însă, că prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei are el însuşi unele scăpări de la această precauţie relativizantă, vorbind, esenţialist şi pe alocuri patetic, despre un „dat esenţial al firii sale – deci trăsătura cu cel mai adînc firesc“ („blîndeţea, bunătatea“ – trăsătură decupată în virtutea recurenţelor ei în evocările contemporanilor). Cătălin Cioabă foloseşte acelaşi limbaj esenţialist atunci cînd vorbeşte despre „fiecare oglindire a chipului său adevărat în textele contemporanilor“ sau despre „acele mărturii autentice, vii“ din „noianul de scrieri“ evocatoare. În ce mă priveşte, cred că termenii de relevanţă a mărturiei sau de recurenţă a unor trăsături, într-un asemenea teritoriu relativ al evocărilor, sînt mult mai adecvaţi pentru a face selecţii (şi nu ierarhii).

În orice caz, ediţia – amplă – este bine-venită şi utilă: ea strînge la un loc mărturii „clasice“ precum cele ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu sau Iacob Negruzzi (a se vedea cu deosebire amintirile de la cenaclul Junimea), ale lui Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de acestea – o mulţime de alte mărturii, semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute. Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii“, „II. Anii de maturitate“, „III. Anii tîrzii. Boala“, „IV. Evocări din anul morţii“ şi „V. Povestiri, anecdote, imagini“.

Încă o dată, publicarea acestui volum cred că înseamnă, în cele din urmă, o recunoaştere mainstream a imaginii caleidocopice, relativiste, demitizante a poetului, o imagine aşadar critică. La această imagine contribuie şi scrisorile inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle, publicate în 2000 la Editura Polirom, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. (Tot la Editura Humanitas, criticul Dan C. Mihăilescu a publicat, în 2009, în urma corespondenţei inedite, cartea Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu.) A vorbi astăzi despre Eminescu este, într-adevăr, dificil, dar cred că un pas important în demitizarea imaginii „poetului naţional“ a fost deja făcut. Pluriperspectivismul şi contextualizarea sînt absolut necesare într-un asemenea demers, inclusiv în cazul studiilor care se ocupă de receptarea, în epocă sau ulterioară, a poetului. (O carte foarte bună în privinţa receptării în epocă a lui Eminescu se intitulează simptomatic Eminescu. Negocierea unei imagini, Cartea Românească, 2008, şi e semnată de Iulian Costache.) Între timp, a apărut şi o receptare pop a lui Eminescu, atitudinile s-au mai relaxat; frontul pe care rămîne, totuşi, de „luptat“ este receptarea şcolară, unde interesul pentru clasicii literaturii române (şi pentru cultură în general) – în ciuda programelor – s-a „relaxat“, ca să spun astfel, mult prea mult.

O ediţie amplă şi elegantă, precum cea de faţă, ar putea avea, de aceea, un rol didactic, permiţînd umanizarea,y compris anecdotică, a personajului şi stimulînd interesul pentru poet, plecînd de la pura curiozitate. Iată, de pildă, la final, cîteva secvenţe evocatoare ce contravin – mai mult sau mai puţin savuros – imaginii-clişeu a poetului romantic, interiorizat, abstras din real, cu care sîntem familiarizaţi, mai toţi, din şcoală. Ioan Slavici evocă un Eminescu angajat şi pragmatic, atent la cei din jur: „Adevărul e că el era om care trăieşte mai mult pentru alţii decît pentru sine însuşi, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu bun-simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să-nfrunte greutăţile de orişice fel“ („Eminescu la Viena“). Şi tot Slavici despre un Eminescu – om de autoritate prin ascendentul culturii şi puterea argumentelor: „Eminescu, deşi cel mai tînăr dintre toţi, chiar din primele şedinţe (ale Societăţii Literare de la Viena, n.m.) la care a luat parte a început să conducă discuţiunile, căci nu numai că se bucura de multe simpatii, ci avea totodată şi autoritate, ca unul ce ştia multe şi călca sigur“. 

Eminescu şi „sexul frumos“

La capitolul interesului lui Eminescu pentru „sexul frumos“ sînt de găsit, probabil, paginile cele mai savuroase, mai picante, mai anecdotice ale antologiei. Tot Slavici scrie altundeva: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi despreţuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu sînt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle [...]“ („Eminescu – omul“). Sobrietatea, ca şi această imagine ideală despre femeie a lui eminescu sînt confirmate şi de colegul său de liceu şi de studii la Viena, Teodor V. Ştefanelli, care nu scapă, totuşi, prilejul de a povesti două istorii anecdotice cu iz amoros: „[...] el ţinea mult nu la femei, ci la femeie (s.a.). Femeia era pentru dînsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc. [...] Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întîmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios“. Cele două anecdote evocate se referă, pe de o parte, la tînăra actriţă Eufrosina Popescu, pentru care pare-se că fugise de la liceul din Cernăuţi cu trupa de actori a lui Mihai Pascaly, iar cealaltă – la frumoasa „blondină“ Eliza de la Viena, o tînără şi bogată văduvă austriacă pe care, într-o seară, Eminescu şi Ştefanelli o salvează de la un atac de stradă (împreună cu mătuşa ei, cu zece ani mai vîrstnică). Cocheta Eliza, cu părul ei blond şi ochii albaştri, cu braţele „rotunde şi albe ca marmora“, care-l fermecase pe studentul Eminescu (dar şi pe colegul său!), pare să fie, spune Ştefanelli, modelul pentru idealul de frumuseţe feminină din poemele sale: „acest înger cu păr blond (s.a.) i-a servit adesea ca model în poeziile sale“.

Mite Kremnitz, la rîndul ei, are cîteva notaţii savuroase – complet anticlişeu –, care arată cumva, la prima lor întîlnire, un simptomatic decalaj civilizaţional (un Eminescu neglijent igienic şi vestimentar, nerafinat, cu preferinţe rurale, însă vital, cunoscător de vinuri, nu mizerabilist): „A doua zi plecă, şi nu înţelegeam de ce se vorbise aşa de mult despre Eminescu, persoana lui părîndu-mi-se de rînd, ţinînd de o clasă socială pentru care nu puteam avea nici un interes, pentru că necioplirea ei mă jignea, iar poezia sărăciei, care îmi trezeşte aşa de nemăsurat mila, nu ieşea aci la iveală. El nu părea nici muritor de foame, nici melancolic. La masă se arăta ca un bun cunoscător de vinuri, vorbea cu ochii jumătate închişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani, aşa că nu simţeam nimic din melancolia sa; rîsese mult şi povestise glume din viaţa ţărănească cu mare poftă“. Treptat, între cei doi, cu ocazia lecţiilor de română oferite lui Mite, se instalează o anumită complicitate cu tentă amoroasă, iar fluctuaţiile în remarcile şi sentimentele lui Mite, încercată de un orgoliu feminin (ca muză a poetului), mai ales în clipa în care află de relaţia lui cu Veronica Micle, sînt şi ele interesante la lectură. Mă opresc aici cu citatele, ele ar fi, în orice caz, inepuizabile, şi nu atît într-un sens anecdotic – deşi nici acesta nu trebuie, în fond, neglijat –, cît într-unul care merge împotriva clişeelor de receptare curente şi insistă pe concret, pe context, pe detaliu. În fond, recuperarea lui Eminescu din unghiul receptării, în contemporaneitate şi nu numai, într-o astfel de direcţie trebuie să meargă, contextuală, relativistă şi pluriperspectivală.

Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă,
Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, Bucureşti, 2013,   582 p.

Apărut în Observator cultural nr. 700/ 22.11.2013