.
.

joi, 30 august 2012

Pagini trăite de istorie literară



Criticul literar şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu se stingea în 2000 la Berlin, după aproape un deceniu de autoexil (cum făcuse, altădată, şi Caragiale). Pentru cei mai tineri, fusese, în anii ’80, şi chiar mai devreme, mentorul cenaclului „Junimea”, pe care-l preluase în 1971 la Facultatea de Litere din Bucureşti şi care a avut o viaţă lungă, până în 1990. Aici, într-o atmosferă de emulaţie, pregătire teoretică excelentă şi mult umor, s-au format prozatorii optzecişti – în frunte cu Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu –, iar el a avut ideea şi a făcut selecţia şi prezentarea autorilor volumului de proză colectiv Desant ’83 care i-a impus, practic, la modul ofensiv de „comando”, pe tinerii scriitori în atenţia criticii şi a literaturii oficiale în epoca dogmatismului ideologic. Marcat, în anii ’50,  de un început de carieră literară sub auspiciile marxismului şi ale ideologiei comuniste oficiale, Crohmălniceanu revine ulterior asupra acestor poziţii de tinereţe, devenind un sprijinitor puternic al tinerilor de la cenaclul „Junimea”, un spaţiu, în fond, de libertate intelectuală şi critică, şi adesea de subminare ironică şi umoristică a discursului oficial. Cu ampla lui sinteză Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, el devine unul dintre cei mai importanţi istorici literari români postbelici.

Amintiri deghizate (Editura Humanitas, 2012) este, aşa cum spune Ioana Pârvulescu – „ultima venită” la „Junimea”, prin 1983, şi cea care a prefaţat şi îngrijit ediţia de faţă – cea mai frumoasă carte a criticului şi istoricului literar. E o carte de amintiri „deghizate”, pentru că secvenţele biografice şi anecdotice vin întotdeauna să completeze, să clarifice sau să pună într-o altă lumină o anume imagine a autorului despre opera literară a marilor nume invocate, pe care a avut ocazia să le cunoască personal. Şi nu sunt puţine: Camil Petrescu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Felix Aderca, Paul Celan, Ion Caraion, Victor Eftimiu, Petre Pandrea ş.a. E o carte scrisă cu talent literar, cu portrete extraordinare, cu secvenţe umoristice irezistibile, arătând o fineţe a observaţiei şi o fixare în scris a vorbei de duh demne de un prozator. Dar mai mult decât atât, e o carte de o mare eleganţă – cum rar se întâlneşte în cărţile de memorialistică de la noi –, în care Crohmălniceanu ţine să vorbească numai despre autorii deja dispăruţi, şi îşi cere în prealabil scuze dacă cineva în viaţă iese, totuşi, „nedreptăţit” din paginile sale.

Amintirile deghizate sunt scrise, probabil, în ultima sa perioadă; cartea a apărut într-o primă ediţie, în condiţii grafice foarte precare de altfel, în 1994, la un an după plecarea sa la Berlin, la Editura Nemira. Poate aşa se explică această perspectivă retrospectivă calmă şi înţeleaptă, de om care a văzut multe, o perspectivă care ascunde, totuşi, cu discreţie şi eleganţa pomenită mai sus, toate melancoliile dureroase pricinuite de trecerea timpului. Şi peste cel care scrie, dar mai ales peste cei evocaţi: toţi marii scriitori portretizaţi – cu admiraţie, cu amuzament, cu amenitate şi simpatie – îmbătrânesc şi au un sfârşit, toate ambiţiile, toate accidentele literare, toate scăpărările de neuitat ale acestor temperamente de excepţie se sting în acelaşi final, al bătrâneţii, bolii şi morţii. Dar efectele sunt dozate şi discrete, umorul şi melancolia se contrabalansează în această carte extraordinară: un autor elegant şi empatic, un mare critic şi istoric literar, învie o întreagă epocă postbelică, în portrete vii şi replici savuroase. Raporturile lui cu autorii evocaţi sunt diverse, de la prietenie la simpla politeţe, dar şi vârstele la care-i cunoaşte şi circumstanţele sunt la fel de diverse, şi asta contribuie, de asemeni, la o cristalizare anume a figurilor respective.

Camil Petrescu e un ins viu şi febril, causeur monden şi om „de o modernitate superioară”, care n-avea în el „nimic desuet”; inteligent, convingător şi nelipsit de o anume clarviziune, în ciuda complexului de superioritate datorită căruia cădea adesea victima ironiilor şi farselor confraţilor, el avea o „influenţă extraordinară asupra tinerilor”. Memorialistul îl situează între cei „trei intelectuali români” pe care i-a cunoscut personal, capabili să-şi câştige discipolii prin „limpiditatea tăioasă în gândire”, alături de G. Călinescu şi Miron Radu Paraschivescu: „În ciuda megalomaniei, riscul surprizelor neplăcute pentru cine-l frecventa rămânea considerabil inferior. Miron avea epoci de-a dreptul primejdioase, oricâtă afabilitate arăta în zilele bune. Cu Călinescu trebuia să te fereşti tot timpul să nu calci cumva din greşeală pe vreo sârmă invizibilă. Camil nu-şi ieşea din pepeni nici când îl pisau gugumanii cei mai redutabili. Era şi de o modernitate superioară. Se mişca fără nici o stângăcie în obiectele de conversaţie cu o răspândire maximă printre contemporanii săi: cinematografie şi automobilistică, sport şi modă. (...) A preferat să trăiască în continuare febril şi atunci când i-a fost recomandată o existenţă calmă, ferită de emoţii”.

Arghezi îl impresionează prin misterele şi dimensiunea ieşită din comun a accidentelor sale biografice, ca şi prin avida şi permanenta sa căutare a lui Dumnezeu, în operă ca şi în viaţă: „Arghezi amintea în convorbiri fapte trăite, dar acestea căpătau repede, evocate de el, o dimensiune ieşită din comun. (...) Eu cred că avea mai degrabă o aplecare spre fabulos şi acces autentic la zone de sensibilitate interzise nouă, muritorilor de rând”. Colaborarea cu regimul, atât în cazul lui Camil Petrescu, cât şi al lui Arghezi, capătă o justă situare în context şi la adevărata măsură, şi e judecată cu calm, fără nici o înverşunare (el însuşi fiind păţit). Crohmălniceanu introduce în joc şi informaţii suplimentare, cu privire la persecuţiile şi umilinţele pe care mari scriitori ca cei doi citaţi mai sus – dar nu numai ei, vezi, de pildă, capitolul acordat Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care o vizitează de două ori, cu „un gust de cenuşă”, în ultimii ei ani, trăiţi în mizerie – le-au avut de suferit, în timpul aceluiaşi regim.

Ion Barbu beneficiază de un portret remarcabil: „Ion Barbu umplea spaţiul cu figura lui impunătoare, în care îmi vine greu să spun ce făcea mai multă impresie, mustaţa albă, uriaşă, lăsată să cadă leneş peste gură, privirea opalină, pânditoare sub pleoapele semideschise, dând tot timpul impresia că te cântăreşte câţi bani faci, calviţia corectată de pletele colilii, îmbrăcând gulerul sacoului şi risipind asupra umerilor acestuia o fină mătreaţă, ca o ninsoare misterioasă?”. Cu Ion Barbu a fost prieten, şi Crohmălniceanu vorbeşte despre „iresponsabilitatea lui copilărească” atât în privinţa articolelor politice de adeziune hitleristă din tinereţe sau a „măgăriei” pe care i-a făcut-o vechiului său coleg de liceu, Tudor Vianu, cât şi, mai ales – în episoade savuroase – în privinţa mândriei lui de mare cuceritor (de reţinut observaţia criticului legată de marea senzualitate a versurilor barbiene). Apropo de ultima, Crohmălniceanu se amuză copios să povestească un episod în care pretinde în faţa poetului că i-a susţinut cauza într-o dispută pe tema cuceririlor amoroase, în care avea drept contracandidat pe prietenul aceluia, Ion Vinea. Auzind cu ce argument i se „închisese gura” lui Crohmălniceanu („Barbu a avut cantitate, nu calitate”), Ion Barbu îi replică sentenţios: „Dumneata eşti marxist şi trebuie primul să ştii că, de la un moment dat, cantitatea trece în calitate!”.

Pe Călinescu îl regăsim, în paginile memorialistului, histrionic precum îl ştim, în episoade savuroase, dar în plus, Crohmălniceanu semnalează în opera călinesciană nenumărate teme de „interes freudian”, printre care şi... preferinţa pentru amazoane, altfel spus „înclinaţia spre masculinizarea obiectului erotic” (vizibilă, aflăm, chiar şi în corespondenţa intimă a criticului cu soţia sa, Alice).

Recunosc că pe mine m-a interesat în mod special capitolul „Amintiri de la Junimea”[1], în care memorialistul reface istoria cenaclului – o „veritabilă patimă” – pe care l-a condus vreme de aproape 20 de ani şi face portrete literare şi umane tinerilor – pe atunci – optzecişti, în ordinea în care l-au impresionat prin talentul lor literar. Dar spaţiul nu-mi permite să mai continui.
Aş vrea, însă, să mai spun că, în această nouă ediţie a cărţii, îngrijită şi prefaţată de Ioana Pârvulescu, excelentul portretist Crohmălniceanu (Croh, cum îi spuneau cenacliştii) are parte el însuşi, în prefaţă, de un portret memorabil, de „personaj de roman”, schiţat de fosta sa cenaclistă.

Apărut în România literară, august 2012


[1] În ediţia din 1994, titlul cenaclului e scris între ghilimele şi cred că aşa ar fi fost mai potrivit să rămână şi în ediţia a doua, dat fiind că numele cenaclului condus de Crohmălniceanu (iniţial de George Ivaşcu) face trimitere, de gradul al doilea, la gruparea maioresciană. Titlul capitolului lui Crohmălniceanu trimite complice la cartea omonimă a lui Gh. Panu, care evocă întîmplări de la Junimea lui Titu Maiorescu.

miercuri, 22 august 2012

„Gustul este precum gazonul britanic”


                                                                                                      @ a.l.ş.


Câteva consideraţii despre critică în general, de la criticul de film Alex. Leo Şerban. Scrise cu miez şi cu nerv, cu pertinenţă şi cu o fineţe de care numai un om de gust ca el – printre puţini – poate da dovadă. Sunt, de aceea, un fel de precepte teoretice „absolutiste”, elective, ca pentru a marca un teritoriu exigent al connaisseur-ilor, al oamenilor de gust. Din când în când e nevoie de o aemenea „dietetică”, de cernere a spaţiului critic şi a criticilor, ca de un regim detoxifiant :)


  • Critica devine esenţială din clipa în care-i privim pe critici ca pe nişte experţi.
  • Experţii sunt oameni care au o familiaritate deloc comună cu subiectul în legătură cu care se pronunţă (oral sau în scris).
  • Un expert este un connaisseur – un om capabil să-ţi recunoască Valoarea dintr-o privire; rezultă că e nevoie de generaţii şi de gene succesive de subţirime a gustului pentru a „oficia” credibil... (...)
  • Un critic este un expert, un specialist într-o anumită artă. Dar pentru că artele – spre deosebire de discipline rigide precum economia sau politologia – sunt „pentru toţi”, toţi au impresia că au un cuvânt valabil de spus.
  • Oricine are dreptul să-şi spună părerea despre o operă de artă, dar nu trebuie ţinut cont de părerea oricui. În materie de gust, nu există egalitarism.
  • Dacă eşti critic, nu lua cititorul la sentiment; pe lângă că e-o trişerie care nu-ţi face cinste, aminteşte-ţi un lucru: critica nu este despre emoţii, ci despre idei.
  • Critica este mai aproape de filozofie decât de vreo artă; este vorba despre a descompune mecanismul de compoziţie al unei opere şi a-l face inteligibil logicii comune. (...)
  • Dacă n-ai fler, nu te apuca de critică. E ca şi cum ai vrea să faci schi alpin în deşert.
  • Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară.
  • Critica trebuie să fie „ecumenică” – indiferentă la gen, curent, tendinţă etc., atentă numai la Valoare.
  • Criticul cu parti-pris-uri (de gen, curent, tendinţă etc.) este ca un instalator care nu-ţi repară closetul, cada sau bideul pentru că lui nu-i plac decât chiuvetele.

(Alex. Leo Şerban, „Câteva piese de puzzle pentru un tablou al Criticii”, în Dietetica lui Robinson, Editura Curtea Veche, 2006)

sâmbătă, 18 august 2012

De weekend


                                     Emilio Vedova, Immagine del tempo (Sbarramento), 1951

                                                                                                                                   Sursa: aici

miercuri, 15 august 2012

De la nepotul lui Dracula citire


Cam are dreptate Alexandru Muşina în „Prologul” recentului, irezistibilului (şi primului) său roman satiric şi umoristic Nepotul lui Dracula (Editura Aula, 2012):

„La noi, profesorul e rege, predă ce şi cum vrea el. Totul e ca nimeni să nu facă reclamaţii. Şi nimeni nu face reclamaţii. Pe de o parte, fiindcă studenţii nu citesc site-ul universităţii. Pe de altă parte, pentru că reclamaţii nu fac decât cei care nu reuşesc să-şi finalizeze studiile. Dar asta nu se întâmplă niciodată: universităţile din România au nevoie de studenţi, cât mai mulţi studenţi, fiindcă statul le finanţează în funcţie de numărul acestora. Studenţii au nevoie de diplomă, deoarece firmele private şi instituţiile statului angajează – din inerţie? aşa cere nomenclatorul de funcţii? – de preferinţă absolvenţi de facultate cu diplomă. Orice fel de diplomă, că oricum nu ştiu nimic utilizabil şi trebuie să înveţe totul „la locul de muncă”, cum se zicea pe vremea comunismului, sau printr-o serie nesfârşită de traininguri şi team-building-uri.
În plus, poporul român e unul paşnic, urăşte din suflet conflictele. De aceea, studenţii, profesorii şi conducerea universităţii au adoptat, spontan şi de multă vreme, deviza de bază a oricărei democraţii, sintetizată genial în şlagărul lui Frank Sinatra: «I did it my way». Pe româneşte: fiecare cu treaba lui. (...)
Dar profesorul? Încă n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual, el rămâne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui. Atâta doar că nu mai e, ca în trecut, un rege absolutist, care taie şi spânzură, ci unul modern, constituţional. Poate să predea ce vrea şi în ce limbă are el chef, cu condiţia ca democraţia să triumfe şi tot studentul să promoveze”.

vineri, 10 august 2012

Din seria cronicilor de vară pe Bookaholic


Nebunia şi patimile poetului


Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) e unul dintre poeţii care merită citiţi în epoca noastră atât de puţin sensibilă la poezie. E un poet rafinat, cu versuri care au propria lor melodie interioară, cu imagini vizuale cinematografice, puternice. De altfel, el a publicat şi două cărţi de proză, Cartea tuturor intenţiilor (2006, reeditată în 2008) şi mai ales Apropierea (2010) – cel mai bun volum al lui de până acum – care arată că se poate face o proză la marginile poeticului de mare forţă şi de mare sugestie vizuală – dovadă că după Apropierea regizorul Tudor Giurgiu va face în curând un film.

Poezia e un lucru delicat, nu?, pentru care nu are toată lumea gust, răbdare şi mai ales informaţie. Fiindcă, fără o minimă cultură în materie, e cam greu să apreciezi şi să savurezi la justa măsură o carte de poeme. Şi totuşi, mai există o şansă, care se numeşte sensibilitate artistică şi chiar ureche muzicală. Poezia (bună) are întotdeauna o frazare a ei, o sintaxă a ei, care o scoate din sfera limbajului comun, deşi lucrează cu limbajul comun; şi nu trebuie să fie declamată pentru a sesiza acest lucru, poate fi citită la fel de bine – adesea chiar mai bine – în gând.

Aşadar, în 2011, poetul bistriţean Marin Mălaicu-Hondrari a publicat o antologie din versurile sale, care poartă titlul unuia din poeme, La două zile distanţă (Editura Charmides). Ea conţine trei cicluri de poeme: „Immigrant song. Poemele din Córdoba” (din perioada în care poetul chiar s-a aflat acolo), „Două poeme de dragoste” şi „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, ultimul apărut într-o primă ediţie în 2004, la Editura Eikon (un titlu cu adevărat cinematografic, nu?). Mai mult sau mai puţin direct, toate textele sunt nişte „poeme de dragoste”, fiindcă energia erotică a cuplului bărbat-femeie le traversează indiscutabil. Iar pe lângă pasiunea erotică, mai există una la fel de puternică în aceste versuri (câteodată fatală, cum se întâmplă în Cartea tuturor intenţiilor, o carte despre sinucigaşii literaturii): pasiunea pentru poezia însăşi. „Apropierea” chiar asta însemna, o forţă magnetică, o apropiere – inclusiv erotică – a câtorva personaje, prin magia poeziei.

Iată, nebunească, pasiunea pentru poezie: „eram singur şi nebun după poezie./ nu-mi trebuia familie/ nici să înalţ o casă;/ n-am plantat în viaţa mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie” (Ce se trece sub tăcere, primul poem din volum). Sau iată, alegoric şi ironic, întâlnirea cu „copilul Poetry” pe „plaja unde Shelley a murit”: „plimbându-mă azi (ce vremuri cumplite!)/ pe plaja unde s-a prăpădit Shelley/ eram singur/ când din valuri copilul Poetry mi-a ieşit dinainte// prea bine nu mă simţeam,/ dar jur că nu mi s-apărut./ era chiar el – copilul Poetry/ (şi ieşea aşa cum se iese din mare:/ cu pieptănătura ferfeniţă/ cu degetele răşchirate/ şi cu grozavă poftă de-o ţigară)/ o! De nu l-aş fi recunoscut!/ (cum rareori e dat să-l vezi în astă viaţă...)// n-am apucat la ochi mâna să duc/ când un fior rece, un vertij, o amorţeală/ m-au făcut să mă frâng” (Întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit).

Apropo de erotism, citez cel de-al doilea text din „Poemele de dragoste”, un poem cinematografic, alcătuit din două profiluri, câteva mişcări, câteva gesturi, nişte dungi de lumină şi un singur zgomot – lătratul unui câine: „o femeie străbate zece încăperi/ pentru a se feri de căldură.// se dezbracă lângă o cuvertură de lână.// un bărbat o urmează şi închide fără zgomot/ obloanele verzi.// e amiază./ într-un alt loc, s-ar fi auzit şoarecii.// pe trupul femeii cad dungi de lumină/ şi bucăţele de zugrăveală.// un câine latră o singură dată” (Ce ar fi trebuit să uit).

În poezia ce dă titlul secţiunii a treia, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, cartea şi femeia se unesc într-una şi aceeaşi pasiune. Citez secvenţa a patra (şi ultima) a textului, extatic-incandescentă, transfigurată, cu accente biblice şi melancolii amare demne de un Iov postmodern: „stau pe un aerodrom/ la piept cu o carte în flăcări/ unde femeia îşi începe zborul/ iubita mea îmi aşternea de somn// o, ai milă/ păşunile verzi s-au deschis inimii mele/ dar e o capcană şi un gol de aer în inima mea/ şi inima mea e tristă ca un urs grizzly/ căci un urs grizzly zace în inima mea// vorbeşti despre o noapte ce va veni/ despre cartea ta iluzorie/ vorbeşti şi vorbeşti/ ticăie ticăie ceasul/ dar nimic nu întrerupe/ zborul femeii pe deasupra bărbatului// dansez şi mă cutremur/ iubirea-mi şi zborul tău străbate-vor vremuri”.

„Nebunia” poetului e, orice s-ar spune, indestructibilă, şi esenţială pentru patima, dar şi pentru delicateţea versurilor sale, cum stă mărturie această strofă atât de frumoasă din poemul citat mai sus: „cât de adânc crezi tu că poţi pătrunde/ cu pumnalul nebunia mea?/ mai degrabă cu o privire lunecând în havuz/ ca o ploaie scurtă pe spinarea unui cetaceu”.

Apărut pe Bookaholic

marți, 7 august 2012

Poezii din insule


E vară toridă şi, dacă eşti la mare şi ai chef să citeşti o carte, poate e o idee bună să citeşti o carte de poezie. Şi nu orice carte de poezie, ci una cu „poezii din insule” – adică poeme care figurează un imaginar ce dublează cumva – la modul ideal, mitic şi filosofic – peisajul marin pe care îl ai deja în faţa ochilor. E vorba despre Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme inedite (2008-2011), de Liviu Antonesei, volum apărut anul acesta la Editura Herg Benet.

Cunoscutul jurnalist şi scriitor optzecist ieşean (poet şi eseist) revine anul acesta cu o carte de poeme „inedite”, scrise între 2008 şi 2011 în insula grecească Creta, în „ostroavele Azore” ale Portugaliei şi, în fine, în Londra insularei Anglii. „Poemele cretane” – cum se intitulează a doua din cele cinci secţiuni ale cărţii (având, ea însăşi, trei subsecţiuni, „Cele douăsprezece poveşti filosofice cretane”, „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane” şi „Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane”) – ocupă cea mai mai mare întindere şi dau cumva chiar tonalitatea de bază a volumului; la ele mă voi referi cu precădere aici. Sunt poeme „filosofice”, meditative, de punere în relaţie a omului cu peisajul traversat şi cu propria lui existenţă, văzută ea însăşi ca o traversare nesfârşită de spaţii, aşa cum face turistul însuşi ori aşa-zicând „vacanţierul”. Ele sună uneori sentenţios, alteori contemplativ, ca rostite de un om trecut deja prin viaţă, dar fascinat de puterea de sugestie (mitologică) a originilor lumii, ca şi a unei întregi filozofii de viaţă umaniste pe care o are pământul insular al Greciei.

Peisaje greceşti aspre şi orbitoare, incandescente, înspumate şi o voce poetică meditativă, sapienţială, încercată de regrete şi melancolii potolite blând de o înţelepciune solară inspirată de aceste locuri: „De câteva zile, doar pe stâncile/ Ţâşnind drept din mare,/ Cu sunetul brizei şopotind/ Printre cedrii şi măslinii de la ţărm./ Un smochin din care culeg/ Fructele coapte, la momentul potrivit,/ În concurenţă cu doi puşti/ De culoarea măslinei –/ A măslinei negre şi coapte./ Ies din valuri şi presimt/ Ziua în care totul nu va mai fi/ Decât amintire – paşii ritmaţi/ Ai memoriei...”. Sau: „Întinderi blând clocotitoare de ape/ Şi puţinul pământ concentrat,/ Incasabil ca metalele dure./ Smocurile verzi, de un verde intens/ Răzbind piatra parcă împotriva firii –/ Deşi după firea vieţii merg toate./ Între mine şi aceste aspre frumuseţi,/ Totul e simplu, nu e nevoie de cuvinte,/ Nu trebuie un alfabet./ Între noi, totul e mai complicat,/ Se întind marile continente/ De tăceri vorbite” (am citat poemele 2 şi 3 din „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane”). Ţinuturi unde relaţia omului cu lumea e nemijlocită, simplă, fără a avea nevoie de cuvinte, ajungând la un fel de pace armonioasă şi la o acceptare calmă a existenţei efemere şi totuşi universale: „Între stâncile albe, apa clipoceşte/ Aşa cum ieri, aşa cum de cinci mii de ani –/ Un val se sparge în masca de apă/ De pe chipul meu şi iată-mă/ Orbit şi lucid pentru o clipă”.

Poemele din Insulele Azore sunt mai melancolice, traversate de stări mai provizorii, mai puţin luminoase: „Oricât de bine te simţi într-un loc/ Care e al tău numai provizoriu,/ Vine o zi când galbenă se instalează/ Melancolia”. Secţiunea ultimă, „London by night”, aduce, în plus de peisaje şi de melancolie, o serie de portrete de stradă, printre care cel al cerşetoarei de pe Podul Londrei: „Sub arcada Podului Londrei, cerşetoarea vorbea/ O engleză aproape perfectă, jucăuşă şi muzicală,/ Cu doar o umbră de accent de acasă.// A fost prea de-ajuns – o violentă prăbuşire în timp,/ Un pod peste lume, o punte aproape insuportabil/ De concretă. Un maelstrom de imagini,/ Amintiri ca nişte percepţii în timp real, în direct.// Deasupra a toate, o căprioară zglobie/ Şi boticul său din care ies aburi./ E toamnă cu adevărat. Frunzele colorate foşnesc/ Pe asfaltul umed, lucios”.

Pe lângă poemele din cele trei spaţii insulare, Liviu Antonesei mai adună câteva, în alte două secţiuni. Închei aceste rânduri cu (pătimaşe) versuri de dragoste, din prima parte a cărţii, intitulată – şi titlul spune totul – „Henry către Anais”: „Ochii halucinaţi, ca două gingaşe, gigantice faruri,/ înfipţi în lumina gustului tău/ ca într-o rugăciune spre Sakhya Muni –// închis în mine deloc nu mai sunt,/ expansiune fantastă în marele hău/ de la capăt până la facerea lumii.// Nimic în tenebre nu e mai sfânt/ Decât bobocul tău, eflorescenţă a humii./ Nimic în tenebre nu e mai sfânt!”.

Apărut pe Bookaholic

duminică, 5 august 2012

miercuri, 1 august 2012

Despre copilăria în comunism şi scindările generaţiei poetice 2000



Deşi nu se consideră un scriitor, un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977), editor la Casa de pariuri literare, a publicat anul acesta un roman cu tentă autobiografică şi cu un titlu dacă nu provocator, cel puţin inconfortabil: Morţii Mă-tii. Un titlu-înjurătură, dar care trebuie înţeles mai ales literal, fiindcă chiar se referă la morţii din familia mamei, adică bunicii, dar şi la moartea tatălui. Înţelegem cumva de ce autorul respinge ideea de a face literatură: e vorba de o carte ca un gest de defulare, o carte ce pune în pagină amintiri proprii despre copilărie, despre bunici, despre primele experienţe amoroase – la modul amuzat şi chiar autoironic – ,şi urcă apoi spre adolescenţă şi studenţie, inclusiv până la primele sale slujbe, după încheierea facultăţii.

Un roman cu un aspect compozit, care povesteşte în cinci părţi – fragmentate, la rândul lor, în mici capitole – propriul drum către maturizare, spre căutarea unui sens al existenţei, dincolo de experienţele dureroase ale morţii bunicilor şi de toate eşecurile cu care se confruntă pe parcurs: „Între prima lecţie de engleză („My name is Cristi Cosma”) şi ziua de azi – notează autorul pe ultima pagină a cărţii –, nimic care să mă lămurească ce caut aici”.
Şi totuşi, nu un răspuns te aşteaptă la finele unei cărţi, ci mai degrabă mulţumirea unei căutări sau, ca în acest caz, un sentiment de uşurare, eliberarea de o povară. O spune tot autorul, şi de data asta la începutul cărţii: „Aşa-s eu, când mi se pune pata. Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o scriu, am început-o. Şi, la naiba, oricât am tras de ea şi-am lăsat-o să zacă, m-a păcălit şi s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul şi să scot afară sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai ţin mortul la vedere, să-l îngrop măcar într-un cimitir de cărţi cartonate”.

Romanul lui un cristian se citeşte uşor şi cu plăcere – îl recomand aici şi ca lectură de vară –, căci naratorul parcurge, pe rând, vârstele succesive ale copilăriei şi adolescenţei, iar secvenţele redate de el împrumută perspectivele vârstei cu pricina, dimpreună cu limbajul lor colocvial şi colorat. E un roman teenage de tipul romanului lui Salinger (De veghe în lanul de secară) – pentru a face referinţă la un clasic al genului din literatura universală – sau, de la noi, precum Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş ori Cum mi-am petrecut vacanţa de T.O. Bobe sau Tinereţile lui Daniel Abagiu de Cezar-Paul Bădescu. Eroul lui e dintr-o generaţie mai recentă, însă, decât aceea a lui Ovidiu Verdeş sau cea a lui T.O. Bobe şi Cezar-Paul Bădescu, şi totuşi nici cea mai recentă (autorul e născut în 1977); el apucă să-şi petreacă primii ani în comunism – vezi amuzantele scene de şcoală pe această temă – şi îşi începe maturizarea, confruntarea cu „câmpul muncii” la începutul anilor 2000.

Deşi un roman – într-o bună parte – al copilăriei şi în ciuda numeroaselor anecdote şi scene plinde de umor (vezi, de pildă, secvenţa „Cum se fac copiii?”), Morţii Mă-tii nu e o carte prea veselă, ba dimpotrivă – aşa cum îi spune şi titlul –, e o carte a pierderii inocenţei şi mai ales a luptei cu tot felul de spaime, începând cu frica de moarte (moartea bunicilor), continuând apoi cu frica generalizată a „epocii de aur”, tradusă în cazul lui în frica tipică multor „şoimi ai patriei din generaţia lui reţinută, ascultătoare, atent răbdătoare”. Protagonistul acestor pagini e un băieţel vulnerabil şi sensibil – cel care ne priveşte de pe copertă, cu ghiozdanul lui de epocă (vintage!) –, pentru care figura mamei e însăşi garanţia protecţiei şi a iubirii. Iată un fragment: „Nu ştiu de ce am impresia că dimineaţa sunt mai înalt decât seara. Poate şi pentru că, uite, seara mă ascund singur într-un pat uriaş, de patru persoane, c-au dormit şi patru când au venit la noi. Şi patul e aşa de rece, cu tot covorul pus dedesubt. Mama o să stingă radiatorul când o să mă învelească, şi-o să arăt ca un covrig sub plapumă”.
Amintiri dintr-o copilărie petrecută în comunism – amintiri care, întâmplător, sunt şi ale mele: patul încălzit cu radiatorul înainte de culcare, şoimii patriei, pionierii, ghiozdanul pătrăţos etc. – care nu mai spun, deja, nimic celor de 20 de ani, reprezintă, poate, cel mult o picanterie sau un fel de exotism al unei epoci devenite, pentru ei, pură istorie...

Încă ceva legat de de acest roman: el nu e numai o defulare, o eliberare, o evocare biografică, ci şi un fel de răfuială cu foştii colegi şi prieteni de generaţie, aşa-numita „generaţie (poetică) 2000”. Un cristian avansează aici şi termenul de „generaţie MM” (de la „Morţii Mă-tii”), asta pentru a marca, de fapt, scindarea, ruptura ce s-a produs – cum se întâmplă adesea –, în interiorul unui grup care s-a făcut vizibil, în poezie mai ales, nu fără agresivitate, la începutul anilor 2000. De văzut, în acest sens, poemul polemic şi intertextual de la pp. 218-227, pe care autorul îl adresează foştilor prieteni de grup: „Prietenia grupului. Sau aşa credeam pe-atunci. Că nu mai ţin legătura cu niciunul dintre ei. Ianuş, Chiva, Cezar, Zvera, Ruxandra, Elena, Răzvan, Adi, Marius, Domnica. Ordine subiectivă. Mai toţi pierduţi, ajunşi sau ascunşi prin ceaţa literară. Poate e mai bine aşa”.

Apărut pe site-ul Bookaholic