Deşi nu se consideră un scriitor,
un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma, n. 1977), editor la Casa de
pariuri literare, a publicat anul acesta un roman cu tentă autobiografică şi cu
un titlu dacă nu provocator, cel puţin inconfortabil: Morţii Mă-tii. Un titlu-înjurătură, dar care trebuie înţeles mai
ales literal, fiindcă chiar se referă la morţii din familia mamei, adică
bunicii, dar şi la moartea tatălui. Înţelegem cumva de ce autorul respinge
ideea de a face literatură: e vorba de o carte ca un gest de defulare, o carte
ce pune în pagină amintiri proprii despre copilărie, despre bunici, despre
primele experienţe amoroase – la modul amuzat şi chiar autoironic – ,şi urcă apoi
spre adolescenţă şi studenţie, inclusiv până la primele sale slujbe, după
încheierea facultăţii.
Un roman cu un aspect compozit, care
povesteşte în cinci părţi – fragmentate, la rândul lor, în mici capitole – propriul
drum către maturizare, spre căutarea unui sens al existenţei, dincolo de
experienţele dureroase ale morţii bunicilor şi de toate eşecurile cu care se
confruntă pe parcurs: „Între prima lecţie de engleză („My name is Cristi
Cosma”) şi ziua de azi – notează autorul pe ultima pagină a cărţii –, nimic
care să mă lămurească ce caut aici”.
Şi totuşi, nu un răspuns te
aşteaptă la finele unei cărţi, ci mai degrabă mulţumirea unei căutări sau, ca
în acest caz, un sentiment de uşurare, eliberarea de o povară. O spune tot
autorul, şi de data asta la începutul cărţii: „Aşa-s eu, când mi se pune pata.
Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o
scriu, am început-o. Şi, la naiba, oricât am tras de ea şi-am lăsat-o să zacă,
m-a păcălit şi s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul şi să scot afară
sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai ţin mortul la vedere, să-l îngrop
măcar într-un cimitir de cărţi cartonate”.
Romanul lui un cristian se
citeşte uşor şi cu plăcere – îl recomand aici şi ca lectură de vară –, căci
naratorul parcurge, pe rând, vârstele succesive ale copilăriei şi adolescenţei,
iar secvenţele redate de el împrumută perspectivele vârstei cu pricina,
dimpreună cu limbajul lor colocvial şi colorat. E un roman teenage de tipul romanului lui Salinger (De veghe în lanul de secară) – pentru a face referinţă la un clasic
al genului din literatura universală – sau, de la noi, precum Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş ori Cum mi-am petrecut vacanţa de T.O. Bobe
sau Tinereţile lui Daniel Abagiu de
Cezar-Paul Bădescu. Eroul lui e dintr-o generaţie mai recentă, însă, decât aceea
a lui Ovidiu Verdeş sau cea a lui T.O. Bobe şi Cezar-Paul Bădescu, şi totuşi
nici cea mai recentă (autorul e născut în 1977); el apucă să-şi petreacă primii
ani în comunism – vezi amuzantele scene de şcoală pe această temă – şi îşi
începe maturizarea, confruntarea cu „câmpul muncii” la începutul anilor 2000.
Deşi un roman – într-o bună parte
– al copilăriei şi în ciuda numeroaselor anecdote şi scene plinde de umor (vezi,
de pildă, secvenţa „Cum se fac copiii?”), Morţii
Mă-tii nu e o carte prea veselă, ba dimpotrivă – aşa cum îi spune şi titlul
–, e o carte a pierderii inocenţei şi mai ales a luptei cu tot felul de spaime,
începând cu frica de moarte (moartea bunicilor), continuând apoi cu frica
generalizată a „epocii de aur”, tradusă în cazul lui în frica tipică multor
„şoimi ai patriei din generaţia lui reţinută, ascultătoare, atent răbdătoare”.
Protagonistul acestor pagini e un băieţel vulnerabil şi sensibil – cel care ne
priveşte de pe copertă, cu ghiozdanul lui de epocă (vintage!) –, pentru care figura mamei e însăşi garanţia protecţiei
şi a iubirii. Iată un fragment: „Nu ştiu de ce am impresia că dimineaţa sunt
mai înalt decât seara. Poate şi pentru că, uite, seara mă ascund singur într-un
pat uriaş, de patru persoane, c-au dormit şi patru când au venit la noi. Şi
patul e aşa de rece, cu tot covorul pus dedesubt. Mama o să stingă radiatorul
când o să mă învelească, şi-o să arăt ca un covrig sub plapumă”.
Amintiri dintr-o copilărie
petrecută în comunism – amintiri care, întâmplător, sunt şi ale mele: patul
încălzit cu radiatorul înainte de culcare, şoimii patriei, pionierii,
ghiozdanul pătrăţos etc. – care nu mai spun, deja, nimic celor de 20 de ani, reprezintă,
poate, cel mult o picanterie sau un fel de exotism al unei epoci devenite,
pentru ei, pură istorie...
Încă ceva legat de de acest roman:
el nu e numai o defulare, o eliberare, o evocare biografică, ci şi un fel de
răfuială cu foştii colegi şi prieteni de generaţie, aşa-numita „generaţie (poetică)
2000”. Un cristian avansează aici şi termenul de „generaţie MM” (de la „Morţii
Mă-tii”), asta pentru a marca, de fapt, scindarea, ruptura ce s-a produs – cum
se întâmplă adesea –, în interiorul unui grup care s-a făcut vizibil, în poezie
mai ales, nu fără agresivitate, la începutul anilor 2000. De văzut, în acest
sens, poemul polemic şi intertextual de la pp. 218-227, pe care autorul îl
adresează foştilor prieteni de grup: „Prietenia grupului. Sau aşa credeam
pe-atunci. Că nu mai ţin legătura cu niciunul dintre ei. Ianuş, Chiva, Cezar, Zvera,
Ruxandra, Elena, Răzvan, Adi, Marius, Domnica. Ordine subiectivă. Mai toţi
pierduţi, ajunşi sau ascunşi prin ceaţa literară. Poate e mai bine aşa”.
Apărut pe site-ul Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu