.
.

duminică, 29 aprilie 2012

Despre critica de întîmpinare


Ştim cu toţii – cei care activăm în zona literară, dar şi cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, care frecventează această zonă – acest lucru: critica de întîmpinare a pierdut teren după ’90 (în mod firesc) şi a devenit o activitate de nişă, ce riscă din ce în ce mai mult să se închidă în propriu-i cerc şi să-şi piardă publicul cititor (marele public). În condiţiile în care, în economia de piaţă, s-a redus drastic numărul de publicaţii literare, în condiţiile în care PR-ul editorial şi proliferarea blogurilor pe teme literare (ţinute de cititori amatori, deşi asidui) cîştigă un public cititor mai repede decît cronicile de întîmpinare din (puţinele) reviste de specialitate, criticii literari continuă totuşi, la noi, să exercite această activitate desuetă în Occident (unde există, pe de o parte, studiile universitare, academice, iar pe de alta, jurnalismul cultural). Şi o fac, în cel mai fericit caz, în numele afirmării valorii estetice şi al unei receptări profesioniste a cărţilor discutate, în răspăr cu PR-ul editorial sau cu discuţiile diletante de pe bloguri.
Acesta e cazul fericit şi cred, într-adevăr, că asta ar trebui să facă, astăzi, criticul (cronicarul) literar – cu ochii la publicul (mai) larg, căruia să-i împărtăşească entuziasmul, empatia, rezervele, criticile sale – după caz –, dublate în permanenţă de competenţele sale de cititor profesionist.

Pe de altă parte, mă despart de anumite inerţii ale criticii de întîmpinare, perpetuate de dinainte de ’90 – din lunga perioadă comunistă, în care cronicarul literar săptămînal, dătător de verdicte şi creator de ierarhii literare stricte, de pe „redutele“ receptării estetice, dobîndea un imens prestigiu simbolic (exemplul cel mai relevant este, fireşte, cel al lui Nicolae Manolescu).  
Critica de verdict este, în fond, o critică autolegitimantă; iar în condiţiile unei societăţi globalizate şi informatizate, ale unei receptări diseminate a cărţilor şi literaturii, de către diverse categorii de public, a regîndirii condiţiilor, poziţiei şi statutului însuşi al literaturii în lumea actuală, cea dintîi nu mai are nici un sens.  
Cu excepţia aceluia inerţial, de exercitare a unei autorităţi mai mult sau mai puţin iluzorii în cadrul unui mic grup (sau club, dacă vreţi), iar nu în cîmpul cultural vast, multiplu şi incontrolabil de dincolo de cele cîteva reviste literare în care se duc „bătăliile“ intra muros ale criticilor literari. 

Lumea literară e restrînsă

Lumea în care activează criticii literari e, aşadar, îngustă: cîteva reviste de specialitate, instituţiile literare (universităţi, institute) şi editurile. Lumea se cunoaşte, practic, cu toată lumea, şi se întîmplă adesea ca un critic literar să activeze în mai multe dintre aceste locuri deodată. Există critici angajaţi la edituri, critici prieteni cu scriitorii, critici universitari care trebuie să ţină cont de tot felul de obligaţii instituţionale etc. E o „specificitate“, aşa-zicînd, a spaţiului cultural românesc (motivele sînt financiare şi, evident, de prestigiu)... 
Nu se poate vorbi propriu-zis de conflicte de interese (după cum s-a remarcat), ci mai degrabă de legile nescrise ale breslei, cum s-a zis, dar de fapt, nici măcar (pe nişte meleaguri unde oamenii sînt experţi în nerespectarea regulilor de tot felul...), ci de propriile „legi“ interioare, personale. În ultimă instanţă, critica literară e o activitate cu tine însuţi, în solitudine, ca si scrierea literaturii, făcută publică ulterior. E o activitate întîi de toate interioară, individuală şi abia apoi mondenă, făcută publică.

După mine, e nevoie de o anumită distanţă, pe cît posibil – personală şi instituţională –, care să-ţi permită să judeci în acord cu principiile tale proprii, cu anumite convingeri personale, moralitatea criticului fiind, de fapt, onestitatea lui, iar aceasta din urmă definindu-se în raport cu sine însuşi şi implicînd, din punctul meu de vedere, şi o anumită consecvenţă de opinie în practica critică. Nu putem vorbi de obiectivitate decît în sensul onestităţii criticului în raport cu propriile criterii de lucru şi convingeri şi în sensul punerii în paranteză a umorilor, ca şi a relaţiilor personale de dincolo de textele recenzate.

E vorba de o ţinută în raport cu propria imagine de sine şi în raport cu cititorul, pe care trebuie să-l convingi – în timp, fireşte –, că trebuie să-ţi acorde credit, să meargă pe mîna ta, pe gustul tău, pe priceperea ta în materie de literatură. Dar e vorba şi de o disponibilitate empatică, afectivă, de o „privire îndrăgostită“ şi în fond umană faţă de cărţile despre care scrii (cum bine zicea Antonio Patraş, în prima parte a acestei dezbateri). Cred că un cronicar literar trebuie să scrie şi pentru el, şi pentru cititor, şi despre autorul cronicat, dar şi despre el însuşi (în mod implicit, desigur). Modul în care faci critică este, în ultimă instanţă, aşa cum a spus-o demult Oscar Wilde, o formă de autobiografie. Şi critica este, tot Oscar Wilde a spus-o, o modalitate de a face accesibil frumosul, în formele lui literare, publicului (în alte forme decît cele ale scriitorului propriu-zis). Criticul trebuie să scrie şi creativ, şi tehnic, şi empatic, şi uman, pentru a contribui – în faţa cititorului (şi împreună cu el) – la amplul discurs cultural, social, antropologic etc.

Polemică, nu pamflet

Pe de altă parte, recunosc că nu găsesc normală o practică din nou locală, specifică: criticii care activează constant, regulat, la mai multe reviste, cu ideologii (poziţii) opuse... Ideologia (aşa-zicînd) a unui critic ţine, după mine, şi de ideologia unui spaţiu în care s-a afirmat sau se manifestă, sau pentru care a optat la un moment dat. E nevoie, întotdeauna, de o poziţionare, la un anumit moment, şi asta implică şi onestitatea de care vorbeam mai devreme.

Ceea ce mi se pare mai neliniştitor astăzi e tocmai această tendinţă bizară de (re)uni­ficare a cîmpului critic, de dispariţie a „opoziţiei“ democratice, a diversităţii de poziţii, care se manifesta în mod benefic după ’90...

Visez la respectul cititorului şi al colegilor de breaslă, la polemica civilizată, şi nu la pamflet (cum am mai zis şi cu altă ocazie). La civilitate şi eleganţă. Nu-mi plac bătăliile intra muros (de tipul celei desfăşurate pe blogul revistei Cultura); nu am nimic împotriva prieteniilor dintre scriitori şi critici, adesea bazate pe afinităţi literare, pe cărţile în sine, dar sînt împotriva spiritului de gaşcă în cîmpul literar, ca şi a celui contrar, de distrugere a zonelor de opinie divergente într-un fel de pactizare a tuturor cu toţi...

Apărut în Observator cultural nr. 621/27.04.2012, în cadrul dezbaterii Independenţă, spirit critic şi conflict de interese în critica literară.

joi, 26 aprilie 2012

"Une femme est une femme" (Jean-Luc Godard)


Une femme est une femme (1961) e o comedie clasică, uşurică, fără pretenţii de scenariu (cu aluzii la music hall-urile americane) şi, în plus, plină de idei (imagini) convenţionale – cînd nu-s naive (?), sunt de-a dreptul enervante – la adresa femeii şi feminităţii (ca şi la fel de explicitul Masculin, féminin, 1965, de altfel). Însă actorii – Anna Karina, Jean-Paul Belmondo şi Jean-Claude Brialy – joacă bine, vesel şi antrenant; şi mai sunt imaginile Parisului de zi cu zi, un pic cenuşiu, ca de obicei, mai sunt şi aluziile metatextuale ale regizorului, ambiguităţile amoroase (tipic franţuzeşti sau poate doar Nouvelle Vague), ca şi jocurile „grafice”, geometrice şi de culoare specifice lui Godard – roşu, albastru, alb; dungi marinăreşti, pătrăţele, carouri scoţiene – pentru care merită văzut filmul.

De fapt, motivul principal pentru care trebuie văzut e chiar Anna Karina (Angela), foarte tânăra actriţă daneză (cu nume de scenă inventat, pare-se, de Coco Chanel, pentru care lucrase ca fotomodel) pe care o descoperă şi de care se îndrăgosteşte Godard (cu care se şi căsătoreşte în acelaşi an). E plină de graţie (deşi accentul ei străin pare forţat de principiile comediei), de un şic franţuzesc (culmea!) tipic şi atemporal, cu două ţinute de bază (una roşie, cealaltă albastră, combinând apoi între ele cele două culori), care evocă, fireşte, şi moda anilor ’60.

Pură plăcere de gust şi pură plăcere a ochiului.



Aş zice că e un fel de Breakfast at Tiffany’s (realizat în acelaşi an!), mai gauche-ist, mai "proletar" şi coborât din studio în stradă, la Paris :)

sâmbătă, 21 aprilie 2012

De weekend


                                                                                                                @ Manuel Rebollo

vineri, 20 aprilie 2012

A scrie despre "partea neagră" a existenţei


Poet, prozator, publicist, Nicolae Prelipceanu este un scriitor cu state vechi, ce revine acum cu un volum de poezie intitulat – nu prea optimist – la pierderea speranţei, Editura Casa de pariuri literare, 2012. Pe coperta a patra, autorul – care-şi prezintă singur cartea, deşi nu e obişnuit cu această postură – oferă cîteva lămuriri în privinţa acestui pesimism funciar, ajuns aici titlu de carte: „Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, cînd am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decît titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrîneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă“. Şi tot Nicolae Prelipceanu mai precizează că volumul nu e o carte „cu o structură de rezistenţă“, ci una construită ad-hoc, din „notaţii disparate“, a căror „aparenţă de unitate“ este dată de constanţa propriilor sale obsesii.

Într-adevăr, fără să fie un volum împărţit în secţiuni, alcătuit fiind din poeme scrise pe parcursul mai multor ani, el îşi păstrează un ton unitar, poemele – discursive, cîteva dintre ele alegorice, altele biografiste – au un sunet comun, care îmbină pesimismul, tuşa apocaliptică, dar şi o anumită hîtroşenie – să-i spun aşa –, un umor (mai) negru, parte şi el din amprenta stilistică a poetului. Îmbătrînirea nu e sursa acestui „exerciţiu de disperanţă“ – ca să citez chiar titlul unui poem –, însă ea accentuează, prin înstrăinarea/de­dublarea şi transformările corpului, vezi poemul substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade), tendinţa de a vedea „partea nea­gră“ a existenţei. Cu toate acestea, autoironia şi umorul de aceeaşi culoare (negru) păstrează poemele într-o zonă pigmentată de anecdotic, iar nu de tragic. Citez, de pildă, din poemul anunţat mai sus: „mă uitam mirat în oglindă/ şi deodată mi-am dat seama că-l rad pe altul şi m-am şi întrebat/ atunci pe loc/ de ce-l rad eu pe acest străin îmbătrînit/ cu care nu am nici o legătură vizibilă/ dar nu s-a terminat totul aici dimpotrivă/ l-am văzut pe străin în pielea goală în baie în locul meu/ [...]/ nu aveam nici o explicaţie pentru felul în care se produsese/ substituirea aceasta/ şi nici unde era celălalt/ cum se băgase în patul meu acest corp străin/ cum mi se băgase pe sub piele şi-n patul propriei mele soţii/ de ce l-am ras cu atîta atenţie/ ar fi meritat să-l mai şi tai/ din cînd în cînd cu mîna lui tremurîndă/ l-am şi îmbrăcat cu hainele mele din dulapul meu/ şi l-am dus să se uite la actele mele de identitate/ care-l arătau tot pe el/ poliţia română falsifică acte/ striga el în numele meu“. Sfîrşitul transferă tema gravă a morţii, mergînd pe această anecdotică a dedublării, într-un registru burlesc (şi autoironic): „îmi mai rămîne o-ntrebare/ abia cutez s-o pun/ pe cine or să-l înmormînteze fără nici o pompă/ atunci cînd se va anunţa că eu am murit/ nu cumva o să fim doi acolo jos/ şi o să ne distrăm/ în sfîrşit/ de minune/ povestindu-ne viaţa/ în cele două versiuni previzibile// dar pînă la urmă/ dacă stau să mă gîndesc mai bine/ tot el a scris în seara următoare şi aceste versuri/ încît nu m-am mai mirat că marele editor m-a refuzat/ bine i-a făcut“ (substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade)).

Care sînt temele recurente? Îmbătrînirea, fireşte: „am îmbătrînit spune umărul drept şi nici piciorul stîng nu se simte/ mai bine/ a venit toamna spune sufletul încercînd să le ţină piept în noaptea ploioasă“ (nu-i aşa?), imagini şi personaje evocatoare din alte vremuri: „da am îmbătrînit spune şi trecătorul care mă priveşte/ vin din secolul trecut şi nu mă mai opresc/ o să se şteargă toate acestea fii liniştit îl asigur fără convingere/ şi nici el nu mă crede însă din politeţe ne prefacem că sîntem de acord/ şi exact în acea clipă îmi apar înainte figurile cunoscute din veacul/ demult încheiat“. Cum spuneam, discursivitatea şi anecdotica (într-un sens larg, aici scenariul cu personaje) reprimă, surdinizează voit melancolia, pigmentînd-o chiar cu mici accente bufe, ca în această dedublare a vocii poetice: „noi aici eu şi cu mine ţaţo tăcem/ o tăcere binemeritată după ce n-am spus nimic/ în ultimele două sute de ani/ nu-i aşa?“ (acelaşi poem, nu-i aşa?).

Şi moartea traversează poemele, la modul banalizat, însă – cum ne avertizează titlul volumului – lipsit de orice iluzii: „după-masă tîrziu cînd totul nu mai e ca înainte/ mă gîndesc şi eu cu o slabă intensitate să mor/ eliberînd fîşia nu prea mare de pămînt pe care/ de obicei îmi întind umbra sau dacă se poate spune aşa/ retrocedînd-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare“ (după-masă tîrziu). Fără să fie copleşitoare, apăsătoare – date fiind autoironia şi accentele de umor –, lipsa aceasta de iluzii e, într-adevăr, totală: „meseria mea-i tristeţea/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta“; „ceea ce se mai vede acum/ nu e/ nu vă faceţi iluzii/ nimeni nu supravieţuieşte nimănui” (tristeţea e meseria mea) – se spune într-unul dintre cele mai dure şi mai negre poeme, poate şi pentru că e încărcat de amintirea, de „dîra murdară“ a „minciunii“ comuniste triumfătoare; posteritatea ei e o lume a vinovăţiei neasumate: „corpuri delicte sînt toate în jur/ numai crima întîrzie-n noi/ ca o rudă ca un prieten/ ca adevărul/ ca viaţa“ (iată calea). În pe curînd pe niciodată, renunţarea – gestul imediat următor al acestei tristeţi fără iluzii – atinge „tot ce am iubit în viaţa aceasta“: „cum n-aveam nimic mai bun de făcut m-am gîndit să încep un text/ de renunţare/ întîi la tot ce am iubit în viaţa aceasta/ şi abia mai pe urmă la tot ce am urît“. Pînă şi judecata de apoi pare a fi o pură iluzie, o simplă „judecată de acum“: „ziua de apoi e numai o judecată pripită/ o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte/ din sufletele noastre uitate“ (judecata de acum). Renunţarea aduce, la rîndul ei, o regresiune a propriei fiinţe, din social şi biografic în uitare: „să uiţi să te naşti/ să uiţi să înveţi să vorbeşti/ să uiţi să te duci la şcolile vieţii/ să uiţi să citeşti/ să uiţi să înveţi să trăieşti/ să uiţi/ să dormi/ să uiţi/ să mori// să uiţi să scrii acest poem/ al cărui titlu nesigur se ţine scai de tine/ încă din prima copilărie/ pe care-ai uitat-o de mult“ (să uiţi).

Cu toate acestea, gestul acesta poetic de negare continuă a existenţei, de pierdere a speranţelor e însoţit, paradoxal, de unul de afirmare a poeziei, care e, totuşi, o urmă „înregistrată“, o marcă, un semn al fiinţei inconsistente: „iată şi faptul că nu mai am ce să aştept/ de la nimeni începînd cu viaţa/ şi sfîrşind cu acest aşa-zis poem/ căruia nu-i găsesc/ totuşi/ nici o vină majoră/ poate doar aceea că există/ el sau eu ori amîndoi împreună ca fraţii/ de sînge care nu se mai văd de mult/ şi nici nu-şi mai dau semne de viaţă/ iată şi urmele înregistrate/ ale cuiva care nu a existat niciodată/ de fapt“ (ooo).

Un crez modernist al poeziei – poezie care îl precedă şi-l traversează pe poet, şi-i supravieţuieşte –, un Dumnezeu al poeziei (vezi textul dumnezeu, scrieri alese, serios-ironic, cu o mică ironie soresciană), dar şi un „poet automat“ (păstrînd mica ironie) vin să contracareze pesimismul funciar al poetului şi să afirme credinţa într-un text, nu în existenţă. poetul automat, textul dinspre finalul volumului, devine astfel un fel de artă poetică, fără să vrea şi în ciuda permanentului impuls negativist; este, de altfel, şi o confruntare a unui poet cu state vechi cu o lume mai nouă, cu lumea recentă, tehnicistă, necruţătoare: „însă cel mai mult aş vrea să las în urma mea poetul automat/ programat de mine însumi/ atunci cînd mi-ar veni vremea să dispar/ văd încă de pe-acum că dacă ai murit nu mai exişti nici ca poet sau ce vei fi fost/ dar degeaba/ nici dacă eşti în viaţă nu mai exişti în ochii celor programaţi să vadă doar altceva/ ai criticilor automaţi/ ai cititorilor automaţi/ în această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gînduri corecte“.

E inevitabilă şi tensionată confruntarea dintre lumi, dintre generaţii, dintre „tineri“ şi „bătrîni“, evocată în şcoala pentru bătrîni: „au început chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile/ ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare/ marii rucsaci plini ai amintirii/ dar nu/ îi asigur eu fără să strig fără să mă agit/ nu am nimic în acest rucsac/ pe care-l mai port din obişnuinţă o vreme/ e gol puteţi să-l umpleţi cu ce vreţi voi/ chiar cu vieţile voastre scurte încă/ şi o să vă fiu recunoscător“.

Însă unul dintre cele mai frumoase texte ale volumului rămîne o noapte ploioasă în bucureştiul veacului douăzeci şi unu, care ar merita citat în întregime: un text evocator, melancolic (de data aceasta!), de atmosferă, un text în care Nicolae Prelipceanu îşi evocă – într-un fel de miraj, ca într-un vis, şi nu negativist – modelele literare (Bacovia, Baudelaire, Poe, Rollinat): „stăteam pe o bancă putredă şi simţeam asta/ pe propria-mi piele/ şi nici baudelaire/ nici poe/ nici rollinat/ nu mai mişcau/ cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine/ încă avansînd şovăielnic departe în faţa mea/ şi începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată/ nu cu opera/ nu/ vai de mine/ cu pasul vreau să vă spun“. În acelaşi timp, poetul se revendică şi de la beatnicii americani (Gregory Corso, Allen Ginsberg, John Ferlinghetti – v. un poem cu poeţi americani de altădată şi cu mine cel ştiind despre ei), practicînd o poezie la jumătatea drumului între aşa-numitul modernism, care ignoră persoana poetului, şi biografismul poeţilor americani citaţi.

Încă un poem de citit cu predilecţie, anunţat chiar de Nicolae Prelipceanu pe coperta a patra: ion de la gară – pentru pitorescul personajului (şi... „cele două pasaje cu sexul“). Şi încă unul, cititorul de stradă – cu, din nou, un personaj de neuitat, secondat de un al doilea, acordeonistul. Două texte care arată un poet „epic“, melancolic şi histrionic în acelaşi timp, un poet care se plasează cu fermitate, deşi pesimist, într-un peisaj literar în permanentă schimbare.

Apărut în Observator cultural nr. 620/ 12.04.2012

vineri, 13 aprilie 2012

Frivolităţi de primăvară

Apă de colonie şi pudră parfumată de violete... în numele violetelor din Proust (ale lui Odette), al violetelor din epoca romantică a sfârşitului de secol XIX. Şi începutului de secol XX. Mai ales când scrie pe flacon "eau de cologne tradition - 1902".
Şi, în fine, în numele primăverii, al mirosului de călţunaşi, cum li se spune la noi. Pe care sigur o să-i culeg de Paşti de pe deal, de la bunici :)

joi, 12 aprilie 2012

Cronica din "Viaţa Românească", de Andreea Răsuceanu

Sub zodia lui Mircea Nedelciu
Andreea Răsuceanu

Fără îndoială, un prim atu al cărţii Adinei Diniţoiu îl constituie un aparat conceptual solid, la zi, dar şi o vădită capacitate de a glisa între diverse metode (critică şi istorie literară, sociologie, comparatistică) în scopul unei abordări şi contexualizări a operei lui Mircea Nedelciu de o complexitate fără precedent în critica românească. Aşa cum o remarca şi Adriana Babeţi, într-un citat de pe coperta a IV-a a cărţii, studiul de faţă impresionează prin minuţie, prin complexitatea documentării şi capacitatea de analiză şi sinteză a concluziilor acesteia.

Datorită asumării unei abordări "cuminţi", nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potenţial dezavantaj al cărţii, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atît opera nedelciană, cît şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalînd pe rînd informaţii ce pornesc de la constituirea generaţiei "revoltate", care avea să schimbe spectaculos direcţia literaturii, cotind dinspre "cuminţenia" generaţiei '70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărţii, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generaţie comparată (şi datorită unei "certe conştiinţe şi vocaţii teoretice", cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei "conştiinţe a apartenenţei de grup", după Monica Spiridon) cu generaţia '30. O situare în context a apariţiei grupului optzecist, mizînd pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintîi manifestări ale acestuia (în cele cîteva cenacluri din anii '80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacţie angrenase multe dintre numele importante ale generaţiei optzeciste), dar şi evoluţii ulterioare ale scriitorilor, mergînd pînă la o analiză a Desantului '83, menită să ofere, graţie analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupîndu-se de filiaţia telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilităţile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca "telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracţie specific. Refracţia într-un mediu socio-politic totalitar...". Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistenţa textuală, cu un termen astăzi atît de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sînt elemente discutate pe larg, pînă la consecinţele lor mai puţin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absenţa unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convenţiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forţarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, avînd în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinţei, în scopul rezistenţei la un regim opresiv şi aberant).


Cu siguranţă că, în absenţa unei deschideri multidisciplinare şi a apetenţei pentru explicarea amănunţită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiţionat atît de elementul politic, cît şi de cel personal, biografic, care a însoţit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adîncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefaţa cărţii, în vînzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absenţa unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de faţă redeschide o discuţie necesară.

Cum spuneam şi mai devreme, opţiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărţii, în absenţa unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începînd cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deţinut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefaţă, dar şi de o profundă înţelegere şi empatie a acesteia faţă de opera lui Mircea Nedelciu. Propunînd o reevaluare şi o repoziţionare critică faţă de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punîndu-le în legătură atît între ele cît şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluţiei prozei lui Mircea Nedelciu, de la "proza inaugurală" Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunţa o nouă direcţie a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent pînă acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Diniţoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susţine două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizînd deopotrivă socialul, ca şi biograficul, "corpul social", ca şi cel individual; este vorba, deci despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzaţiile ce însoţesc imersiunea scafandrului în adîncuri reunesc, de altfel, conotaţii funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintîi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rîndul său de întreaga atenţie a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediţie, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcţiei în care avea să meargă proza nedelciană. Concluzia Adinei Diniţoiu, privitoare la acest ultim roman, este că "ne lasă să visăm asupra consecinţelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertăţile democratice postdecembriste". Enigma privitoare la o evoluţie ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiinţe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un "mare roman" care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariţia prematură care învăluie în mister turnura texetelor sale. Punînd în legătură, cu empatie şi multă fineţe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forţei creatoare, Adina Diniţoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionaţii de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se iniţieze în acest "caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici", capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranţă un interes crescut faţă de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calităţile de neignorat ale autoarei.

În siajul celor discutate de Adina Diniţoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu - lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) - cu siguranţă cartea sa provoacă la cea de a doua, lansînd ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranţă se vor opri, provocînd la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei '80.

Cronică apărută în Viaţa Românească, nr. 3-4 (martie-aprilie)/2012

duminică, 8 aprilie 2012

Alex. Leo Şerban


                                                                  „April is the cruelest month“ (T.S. Eliot)

Azi se împlineşte un an de la dispariţia neaşteptată a criticului de film Alex. Leo Şerban (1959-2011). Un artist, un erudit, un om de cultură rafinat şi un dandy rar în peisajul nostru.
Transcriu aici două poeme din cărţulia lui postumă, Alte camere, alte glasuri de ieri, apărută anul trecut la Editura Pandora M (scrise în 2010, la Lisabona, în anul "sabatic" în care s-a plimbat prin lume - ca o premoniţie, am zice acum, retrospectiv...), împreună cu o cronică a mea la volum, publicată în "Observator cultural", nr. 577/ 3 iunie 2011.


Lisboa II

Lisboa
ce te deschizi precum gura Tejului
ca un căscat de apă
umplînd cerul gurii cu parfum de colțunași
Lisboa
cu -urile tale ca niște clești
ce țin căscată gura Tejului
lăsîndu-ne să privim apa mirosind a mîl și a colțunași

și totul o ia la vale
vărsîndu-se în lumină

și felinarele se-aprind degeaba
pentru că serile sînt lumină

și pentru că lisboet
e un fel de poet

(16.05.2010)


Lisboa IX

în muzeul
Vieira da Silva
nu mai e nimeni
doar eu și picturile ei
tăcute
ca niște rețele
de culori palide

n-am mai văzut niciodată atît de multe
și atît de apropiate
vorbind unele cu altele
pe muțește: doamna V. da S.
era o persoană discretă

și-mi amintesc
acum vreo treișcinci de ani
am scris un poem
pornind de la niște cuvinte de-ale ei
găsite într-o carte
de dialoguri cu artiști
atunci (asta mai țin minte)
spuneam există lumea
               și există Vieira da Silva
acum cuvintele astea
par și mai misterioase
pentru că am uitat ceea ce le lega
„rețeaua“
culorile acelui tablou s-au estompat
Timpul este discret
ca și doamna V. da S.

și doar eu
în muzeu
așezat într-un confortabil fotoliu bleu
îmi amintesc
aceste lucruri învechite și vagi

(18.11. 2010)


Alex. Leo Șerban, poetul


Volumul de poeme Alte camere, alte glasuri de ieri de Alex. Leo Șerban, publicat recent de Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția „Cercul poeților apăruți“ (coordonată de Svetlana Cârstean), și lansat sîmbăta trecută la Bookfest, reprezintă, într-adevăr – așa cum scrie Ioana Pârvulescu pe coperta a patra –, o „mare surpriză“. De ce? Pentru că, deși s-a străduit multă vreme să-și țină ascunsă această latură poetică și sensibilă – cultivîndu-și imaginea de „om lucid, dur“ (cum îi mărturisește Svetlanei Cârstean – vezi prefața, „Între uși, fără punct la sfîrșit“), mult mai potrivită criticului de film și jurnalistului cultural –, „încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice“ (Ioana Pârvulescu).

La sfîrșitul prefeței sale – în care evocă circumstanțele în care a luat naștere acest volum, ce s-a dovedit o „decizie“ și o urgență, alcătuit de autorul său chiar în camera de spital (din poeme scrise pe parcursul a mulți ani, din 1984 pînă în 2010) – Svetlana Cârstean notează cu finețe și justețe: „Oricine va citi Alte camere, alte glasuri de ieri va înțelege că pentru Leo a fi poet nu ar fi putut fi niciodată o meserie, o carte de vizită, ci o permanență, fie ea și ascunsă sau disimulată“. Așa este: parcurgînd acest volum „atins de grație“ (Ioana Pârvulescu), îți dai seama că toate formulele poetice încercate, voit vetuste (sonetul, haikuul, poezia cu rimă și/sau ritm, intertextul, aluziile livrești ș.a.m.d.), nu sînt deloc texte de virtuozitate – deși cea din urmă e remarcabilă, sonoritățile și voluptățile limbii (nu numai române, dar și franceze și engleze) sînt și ele de mare finețe –, ci ele dau expresie unei „alcătuiri sufletești“ (tot cu formula Ioanei Pârvulescu). Mixul de emoție și livresc, de instantaneu și trimitere culturală, de imagine concretă și imagine mediată alcătuiește substanța vie și vibrantă a acestor poeme și, în cele din urmă, chiar „alcătuirea sufletească“ a poetului Alex. Leo Șerban. O spune el însuși – într-un poem aproape programatic, pe care-l voi cita în întregime – dacă sîntem atenți la glasurile sale interioare: „mătură cu un zgomot/ mătură cu un foșnet de ziare/ mătură cu o zgîlțîire de mobilă// și camera e deschisă/ palidă ca un pat/ pentru mădularele încruntate/ bețive// și dacă tot ți s-a făcut/ să te urci ca să privești/ prin fereastră vinovăția/ și mitocănia unui zgomot/ mototolit un scaun castrat/ hodorogeala sticlei de vin/ și dacă ochiul tău i-a surprins/ pe verlaine și rimbaud rimînd îmbrățișați// întoarce-te la poezie la rimă/ la sintaxă la gramatică/ trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“ (bestia lîngă înger). Această dublă mișcare regresivă, ce reunește imaginea camerei – imagine esențială în carte, prezentă și în titlu (cu decoruri vetuste: gramofon, fotoliu, pervazul de nori ca în ilustrația lui a.l.ș reprodusă color pe pagina de gardă) – și pe cea a propriei interiorități/singurătăți („trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“), indică un proustianism asumat, ca și o sensibilitate antimodernă, cu termenul lui Antoine Compagnon. Există, într-adevăr, în special în ciclurile mai vechi – O provincie sentimentală (ce titlu asumat paseist, demodat!), 1984,aprilie orb, 1985, În alte camere, alte glasuri de ieri, 1986 –, o nostalgie pentru epocile de altădată, frisonul curgerii timpului, ca și o întreagă mizanscenă – „mateină“, spune pe bună dreptate Ioana Pârvulescu –, o serie de compoziții (de interior) savante și desuet-rafinate, exact ca într-unele dintre splendidele sale imagini vizuale din RetroVizoare (2) (ce se pot vedea pe Liternet): „de gramofon/ stau prinși/ favoriții/ bunicului/ tăiați cu o filă de/ calendar liliachiu/ décembre 1910/ deschide și vezi/ pisici în papiote/ ling tăvița de/ zăpadă/ o femeie în/ redingotă/ (mătușă/ amantă?)/ aburește într-un/ pahar cu picior/ ghici ciupercă ce/ firav cîntecel/ fulguie-n prag/ motanenbaum“ (pantazi graure, din ciclul O provincie sentimentală). Inegalabilul critic de film Alex. Leo Șerban este, în felul acesta, un artist complex, care uzează cu aceeași finețe, eleganță și talent de imagine/fotografie, ca și de cuvînt (și chiar de culoare, a se vedea desenul reprodus pe pagina de gardă).

În același prim ciclu de poeme (scrise la 25 de ani), de o grație infinită, nostalgic-cochete sînt poemele frailty=woman și les souliers de chamois (dar și indescription de visage), primul alternînd versuri în franceză și engleză, cel de-al doilea scris în franceză. Dintre haikuuri, citez aici două, care vorbesc de la sine: „nufăr fals într-o/ apă reală/ ce-i încă o zi?/ cineva mi-arată/ că încărunțesc“; „mă privesc în/ oglindă/ (e un pîrîu în/ apropiere)/ cum, am și/ trecut?“.

Al doilea ciclu de poeme, din 1985, aprilie orb, purtînd un motto din T.S. Eliot („april is the cruelest month“) – o tristă coincidență face ca a.l.ș. să plece dintre noi în aprilie... –, e marcat de accente violente și de gust de cenușă. În expresionistul peisaj: „orașul tot e/ violet/ dar grădina de/ lîngă poștă e/ albă/ ca un cuțit/ și femeia trecînd/ prin ea/ tăiată în/ bucățele galbene/ roșii verzi/ e un vitraliu“. Există și un Poe M, joc de cuvinte într-un singur vers: „nevers mort“. Iar tout est si peu e de un spleen atît de fără ieșire încît topește în existențial orice referință livrescă (atmosferă bacoviană, rusească etc.): „a vedea peste tot mîini de cenușă/ făcînd gesturi de cenușă/ în urma unor trenuri inexistente// poate femei fantomatice/ în balcoane inexistente/ scutură păpuși nou-născute/ și praful cade sonor/ ca un lemn// a căuta – ce?/ pe-aceste străzi care nu vestesc nici o casă/ nici o cotitură nici un zid/ sub atîta și-atîta cenușă/ strînsă-n hîrlețul felinarelor// a vedea – ce?/ peste tot e pustietate încenușată“.

În alte camere, alte glasuri de ieri e o secțiune pronunțat intertextuală, cu poeme care brodează în marginea unor tablouri, a unor sculpturi sau a unor autori preferați: Eliot, Michaux, Foucault, Mircea Ivănescu, ultimului dedicîndu-i-se minunatul desfăcînd un inel: „îmi place cum nu se termină poemele lui/ așa cum dantelăria unui grilaj/ se pierde violetă peste stinsul penaj/ al grădinii – în centrul cuvîntului// fraza sa e o delicată concepție – bizantin/ concetto făcut din tăceri și enigme// și nuanțe contenind între părelnice paradigme// labirinturi – lumini de mezanin// o prietenă mi-a vorbit zilele astea despre/ pisici/ despre zăpadă și surzenie și indiferență – am vorbit și de el/ și mi-am zis – ce frumos poem s-ar scrie/ aici/ între vorbele noastre desenînd o absență – desfăcînd un inel“.

Preferatele mele sînt însă ultimele două cicluri, Grădini (2000-2005) și Lispoeme (2010): cele dintîi poeme-peisaj și „peisaje-stări“ (Ioana Pârvulescu) din grădinile Romei și ale Parisului (v. giardino di s. alessio, roma, grădini pariziene, s. alessio). Poemele fluture și orez ar putea concura cel mai delicat porțelan chinezesc ori stampă japoneză: „un fluture agățat de sanda/ sau o sanda agățată/ de un fluture// tot/ una/ e“ (fluture).

Lispoemele conțin, ele, 11 poeme Lisboa I-Lisboa XI, plus o Amiază, toate exprimînd – de data aceasta în texte mai lungi, mai discursive, narativ-evocatoare – iubirea fascinată și fascinantă pentru orașul „ca o floare/ de azulejo și fier forjat“ (Lisboa III): „Lisboa/ cu boa șinelor de tramvai încolăcită în jurul gîtului de piatră/ cubică/ Lisboa/ cu firele și felinarele tale întinse deasupra străzilor arcuite/ ca niște spinări solzoase/ Lisboa/ pește și electricitate/ patrimonio do estado// parfumul igrasiilor tale/ ca o floare de ploaie“ (Lisboa I). Poemul Lisboa XI se naște pe strada Moinho do Vento – pe care altădată trecea și Pessoa –, unde activează încă un tocilar ca un fel de ultim mohican, și întregul text devine un omagiu discret adus lui Pessoa însuși (un alt autor preferat), „astăzi, în ziua cînd se-mplinesc/ 75 de ani de la moartea lui Pessoa“.
Alte camere, alte glasuri de ieri nu este, de fapt, un volum care se poate comenta, ci unul care trebuie citit și savurat în el însuși, pe îndelete și cu discreție. Așa cum Alex. Leo Șerban nu e un poet de meserie, ci un artist foarte complex (postmodern și... antimodern), care a ales, de data aceasta, să se exprime cu mijloacele cuvîntului, ale poeziei, cu mijloacele rimei, sintaxei, gramaticii, ale diverselor formule poetice pentru a da glas – de fapt, glasuri (de ieri) – interiorității/singurătății sale esențiale. Și în registrul cuvîntului – ca și în fotografie ori critica de film – el a excelat, ca întotdeauna, trecînd cu grație peste mode și timp, prin formule poetice a căror desuetudine a savurat-o în mod particular.
La puțină vreme după dispariția lui fizică, i-au apărut deja două cărți – volumul de față și Mica dietetică (Editura Art, 2011), urmînd să apară și un al treilea, cărți ce marchează în fond o prezență, cu atît mai îmbucurătoare cu cît plecarea sa neașteptată lăsase un gol ireparabil în spațiul cultural autohton.

marți, 3 aprilie 2012

Lansarea de la Braşov (2 aprilie 2012)

O zi tare frumoasă - şi însorită! - ieri, la Braşov. Am lansat - la Librăria "Şt.O. Iosif" - "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii" împreună cu "Mormântul comunismului românesc" de Alexandru Matei.

Recunosc că m-am simţit foarte bine alături de gazde: Alexandru Muşina, Adrian Lăcătuş şi Andrei Bodiu (în ordinea în care au vorbit), de la Facultatea de Litere din Braşov, şi le mulţumesc pentru invitaţie. Mircea Nedelciu a fost prietenul lor, al lui Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu, şi m-am simţit în compania unor spirite afine.

Păcat că a trebuit să lăsăm berea neterminată ca să alergăm, în ultimele 2-3 minute, după trenul de întoarcere (ca şi după cel de sosire, de altfel)... Nu strică şi puţină adrenalină :))

Foto: Răzvan Dobrică