Julia Kristeva: „Mă consider o pesimistă energică” (partea a doua)

Sunteţi foarte cunoscută în România (şi la nivel internaţional, în fond) în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent în anii ’60-’70. În România a existat, în anii ’80, în plin comunism, un grup de scriitori foarte importanţi care au fost marcaţi de teoria şi practica Tel Quel (au încercat să opună rezistenţă politicului/dictaturii prin deconstrucţia textului şi a limbajului). Cum vă situaţi astăzi în raport cu această perioadă de activitate, o consideraţi datată?

Pentru mine nu este o epocă perimată, cred că atunci am avut şansa de a aprofunda foarte multe lucruri care astăzi ar fi imposibil de realizat, într-un context marcat de un declin al interesului cultural, când  se citeşte mai puţin, când la ordinea zilei  nu mai este punerea în chestiune a valorilor şi normelor, ci repetiţia mecanică şi un soi de fascinaţie exercitată de imagine. Punerea în chestiune a limbajului, a dogmelor în însăşi structura limbii, pe care le realizează poezia, naraţiunea, discursul argumentativ ori filozofic – care nu e pur şi simplu rece, distant, ci infiltrat de literatură şi de imaginar –, felul în care stilul individual trece dincolo de dogmă, toate aceste lucruri pe care le-am întreprins alături de grupul Tel Quel au contribuit la formarea mea personală, dar au influenţat şi toate cercetările mele ulterioare. Cred că e vorba de proceduri,chiar  de experienţe, aş zice, care sunt valabile astăzi. Putem critica societatea modernă din diverse puncte de vedere, economic, politic, etc., dar şi dintr-o perspectivă a limbajului: oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim „elemente de limbaj” („des éléments de langage”), iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile în chestiune: echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste „elemente de limbaj” – ce seamănă, într-adevăr, cu clişeele ori limba de lemn –, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi. Cuvintele acestea nu vor să spună nimic, dar îl bombardează pe sărmanul ascultător, care iese năucit, intoxicat de la astfel de discursuri. Guvernarea se reduce, în felul acesta, la o nouă formă de opiu al poporului, care este simplificarea discursului, şi care înseamnă, în mod conştient sau nu, un soi de îndemn la a nu gândi. Or ce se poate face în această situaţie? Nu poţi dezvolta un mod de gândire propriu, şi atunci fie cazi pradă disperării şi nu participi la vot (conform raţionamentului că toţi sunt la fel), fie aluneci de partea fanatismului, şi lucrurile se strică rău de tot. Toate aceste stereotipii de limbaj trebuie să fie demontate prin acel tip de demers intelectual ale cărui baze au fost deja puse de revista Tel Quel. Un laborator de lucru care avea, în epocă, o conotaţie revoluţionară, dar care acum trebuie adaptat vremurilor în care trăim (marcate de spectacolul televiziual şi de Internet). Modurile mele specifice de adaptare a discursului au fost de a apela la psihanaliză, de a mă adresa categoriilor sociale discriminate, marginalizate ori defavorizate (femeile, străinii etc.), deci de a avea în vedere anumite zone nevralgice şi de a mă adresa lor în termenii unui discurs adaptat, singularizat.

În epoca Tel Quel, puneaţi accent pe o anumită etică a scriitorului/teoreticianului, care porneşte de la propria sa autoanaliză şi abia apoi realizează deconstrucţia textului/limbajului. Credeţi în continuare în această etică a cercetătorului/scriitorului?

Ceea ce voi spune este foarte paradoxal, pentru că, aşa cum am mai zis-o, nu sunt optimistă, nici pesimistă, ci – aşa cum îmi place s-o spun – sunt o pesimistă energică; încerc să văd întotdeauna ce se poate face, chiar dacă la un nivel foarte mic. Să luăm cazul unui adolescent care devine un fanatic şi ajunge să taie capete. E oare vina secularizării, adică a acelei filozofii a democraţiilor europene care vin pe filieră iluministă? Da şi nu. Da, pentru că noi am uitat că religia există şi nu am făcut suficiente eforturi pentru le a explica tinerilor, în şcoli, ce este religia, care sunt diferenţele dintre religii, prin ce sunt ele interesante şi prin ce sunt nocive. Ce-ar trebui făcut? Ar trebui, poate, să fie predată în şcoli istoria religiilor – de către istorici ori filozofi; ar trebui să-i învăţăm pe tineri, în şcoli, să-şi cunoască tradiţiile (religioase), dar să reziste fanatismului. Dar acest lucru nu este suficient. Trebuie formaţi psihanalişti care să fie capabili să-i repereze pe acei tineri dezechilibraţi, care provin din familii destructurate (din cauza şomajului, marginalităţii etc.), şi care să-i acompanieze în procesul educativ printr-o cură psihanalitică, în cadrul căreia li se recunoaşte, li se explică, li se satisface nevoia de ideal, nevoia de a crede – tratament care împiedică, însă, ca această nevoie de ideal să devină o „maladie de idealitate” (care conduce la crimă); e vorba de o invenţie continuă de căi, de metode pentru acompaniamentul psihic al acestor tineri (de regulă, tineri de cartier) de-a lungul procesului educativ, de la vârsta cea mai fragedă. Eu lucrez în acest sens la Maison des adolescents, la Paris, care a fost creată de doamna Chirac, instituţie care încearcă să pună bazele unei psihiatrii psihanalitice adaptate pentru tratarea tinerilor de cartier. Pentru această practică, e nevoie de formarea unor specialişti în ştiinţe umane, filozofie, istorie etc., o formare care nu e numai cognitivă; ea seamănă şi cu un soi de dedicare, de devoţiune. Trebuie creată acea experienţă interioară în cazul psihologului, al istoricului, profesorului, sociologului etc. Această formare a persoanei (care să se dedice nevoilor celor din jur) cere un nou umanism; el se transmite, deci, printr-o formare care poate trece printr-o cură psihanalitică, în orice caz prin cunoştinţe care se adresează singularităţii fiecărei persoane în parte; care ţine cont, aşadar, de o anumită etică. Această formare etică implică noi forme de educaţie, care trec prin experienţa psihică; şi poate şi prin psihanaliză. Personal, am condus un seminar adresat celor care se ocupă de grupuri de adolescenţi; altfel, eu practic psihanaliza – metoda mea este una personală, à la Kristeva, dacă vreţi – pe adulţi, şi individual.

Continuaţi să predaţi semiologia la Universitatea Paris VII (şi la New York), aţi creat centrul de cercetare „Roland Barthes”. Ce a reprezentat/reprezintă Roland Barthes pentru dvs.?

Acum predau mai mult cursuri de psihanaliză. Roland Barthes a fost singurul meu profesor care era interesat să audă ce au de spus şi studenţii săi, care nu voia să-i fie reproduse propriile afirmaţii. El s-a ocupat de două subiecte care m-au interesat şi pe mine: nevoia de a crede, mai precis discursul religios, respectiv discursul amoros. El a deschis, aşadar, două căi pe care le-am urmat şi eu, în maniera mea proprie. În plus, eu am făcut ceva ce el n-a îndrăznit să facă: e vorba de roman. Am terminat de curând un nou roman, care cred că e cel mai bun de până acum: se numeşte L’Horloge enchantée şi va apărea în februarie 2015 la Fayard.

Aţi scris romane destul de târziu, în anii ’90. Care e raportul dintre romanele dvs. şi scrierile teoretice?

Cred că discursul filozofic nu mai poate continua aşa cum a fost el imaginat, ca un succedaneu al teologiei. Tot acest bagaj filozofic european ( Kant, Hegel fenomenologia ş.a.m.d.) trebuie transmis – pentru a fi înţeles de un public cât mai larg şi pentru a-i putea convinge/interesa şi pe cei mai rezistenţi la el – făcând apel la imaginaţie. E ceea ce a încercat să facă filozofia franceză a secolului al XVIII-lea, povestirile („les contes”) lui Diderot, Voltaire, Rousseau. Înglobând discursuri teoretice – filozofic, psihanalitic etc. –, romanul este genul care se pretează cel mai bine acestei întâlniri între reflecţie şi imaginaţie. Încerc să fac acest lucru, diminuând întrucâtva latura teoretică, meditativă, să-i spun, şi accentuând-o pe aceea romanescă. Cu riscurile de rigoare. E un mod de autoanaliză, de asemenea, şi de a lua distanţă de biografia mea, dar şi un mod de a-mi apropria trecutul. Trecutul literaturii, trecutul istoriei Franţei – din care acum fac parte. Cel mai recent roman al meu este unul despre timp: e vorba de un ceas pe care l-am găsit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea; ceasul a fost depus în 1750 şi era programat – cu poziţiile planetelor solare şi ale orelor – să meargă până în... 9999. E un roman cu accente SF, despre timp – timpul pentru care suntem programaţi –, dar şi despre timpul văzut ca durată foarte lungă.

Apărut în România literară nr. 42/ 10 octombrie 2014

„Feminismul a fost o viclenie a istoriei pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex” - interviu cu Julia Kristeva

Pe 23 septembrie, cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte a dialogului nostru. Am discutat despre psihanaliză, feminism şi romanele sale. 

Julia Kristeva, sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut – în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii cu care lucraţi?

Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă, Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate, încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună, şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva – capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor.

“Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social etc. Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă, sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să meargă la originile răului din care s-a desprins.” Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor, n.m.) nu este o religie: este capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas, s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci – din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între ei.

Nu sunteţi numai teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs, 1990; Le vieil homme et les loups, 1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?

Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie, la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să funcţioneze până în… 9999! (râde) Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp –, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat, ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field etc.).

E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are, cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de particule” (râde), lucru care m-a bucurat.

Aveţi, în prezent, numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa, astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?

Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul „Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.

Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele feministe se îndreaptă şi către resorturile maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori sunt singure, sau sunt mame purtătoare (mères porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în psihanaliză.

Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (l’écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe (multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru – odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că feminismul a fost o viclenie a istoriei (une ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.

Apărut pe Bookaholic 

Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, a fost la Bucureşti

În zilele de 23 şi 24 septembrie, am avut de-a face la Bucureşti cu o vizită-eveniment: renumita teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare Julia Kristeva a venit la Bucureşti, invitată de Institutul Francez și de Centrul Sfinții Petru și Andrei. Nu ştiu cât este de cunoscută Julia Kristeva publicului larg din România, însă în cercurile intelectuale – din România şi din toată lumea – ea este o celebritate. Născută pe 24 iunie 1941 în Sliven (Bulgaria), a urmat cursurile Universității din Sofia, pe care le-a absolvit în 1966, iar câteva luni mai târziu a emigrat în Franța, unde va face un doctorat şi va activa în preajma unor profesori universitari, teoreticieni şi sociologi, precum Roland Barthes şi Lucien Goldmann. La Paris va începe o carieră strălucită, făcând parte din grupul Tel Quel (fondator al revistei omonime) – un grup teoretic de impact în anii ’60-’70, promotor al structuralismului literar, cu baze lingvistice şi marxiste. Printre membrii redacţiei revistei (lansate în 1960, su susţinerea éditions du Seuil) se numărau: Philippe Sollers, Jean Ricardou, Julia Kristeva, Jean Thibaudeau, Michel Deguy, Marcelin Pleynet, Jean-Louis Baudry, Jean-Pierre Faye, Jacqueline Risset, iar printre colaboratorii de prestigiu: Roland Barthes, Georges Bataille, Jacques Derrida, Michel Foucault, Bernard-Henri Lévy, Tzvetan Todorov, Francis Ponge, Umberto Eco, Gérard Genette ş.a. 

În România, grupul Tel Quel şi revista omonimă au exercitat o influenţă puternică asupra câtorva dintre cei mai importanţi scriitori din anii ’80 – în primul rând Mircea Nedelciu, dar şi Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, aşa numiţii „textualişti” optzecişti –, reprezentând, pentru aceştia din urmă, o formă de rezistenţă prin text la dictatura comunistă (pentru scriitorii români, deconstrucţia şi critica limbajului şi textului, de inspiraţie telquelistă, a însemnat o formă de deconstrucţie şi de rezistenţă la ideologia ceauşistă). 

După perioada structuralistă, Julia Kristeva s-a ocupat de semiotică, psihanaliză şi feminism. Printre lucrările sale se numără: Semeiotike: recherches pour une sémanalyse (1969), Polylogue (1977), Des Chinoises (1974), Au commencement était l`amour: psychanalyse et foi (1985), Soleil noir: dépression et mélancolie (1987), Étrangers à nous-mêmes (1988). Romanele sale, tardive (scrise începând cu 1990), se remarcă printr-o puternică latură autobiografică; printre ele: Les Samouraïs (1990), Le Vieil Homme et les loups (1991).

La Bucureşti,  Julia Kristeva a susţinut două conferinţe: marţi, 23 septembrie, la Cinema „Elvire Popesco”, conferința cu tema „La culture dans le projet européen”/ „Cultura în cadrul proiectului european”, și miercuri, 24 septembrie, la Centrul Sfinții Petru și Andrei, conferinţa „Le foi d’une humaniste”/ „Credința unei umaniste”. 

Am putut sta de vorbă cu Julia Kristeva şi participa la prima conferinţă, într-o sală de cinema plină de oameni – în special studenţi şi profesori francofoni, dar şi intelectuali şi scriitori români formaţi în atmosfera universitară de influenţă Tel Quel, a anilor ’70-’80 . Deşi acordase în 1976 un interviu lui Ion Pop, pentru revista clujeană Tribuna (de care mi-a spus că nu-şi mai aminteşte), Julia Kristeva a venit acum pentru prima dată în România. Marţi, ea s-a situat – în conferinţa „La culture dans le projet européen” – pe poziţia unui umanist al vremurilor noastre (să-i spun postmodern, având în vedere că, în secolul XX, noţiunea de „umanist” a fost foarte aspru criticată), apărând „proiectul european” şi pledând pentru reabilitarea culturii europene, fără de care – a spus ea – „lumea ar fi un adevărat haos”. Kristeva a anunţat de la început că va încerca să realizeze „o apologie a ceea ce eu cred că este cultura europeană”. Specificitatea culturii europene, a afirmat ea, constă în considerarea noţiunii de identitate ca chestionare permanentă („questionnement”) şi nu ca un cult, nu ca o dogmă identitară. Dogmele identitare au condus la crimele umanităţii, la acel „rău radical” care este fanatismul. Sprijinindu-şi pledoaria cu citate din filozofia/ literatura europeană din toate timpurile (Platon, Sf. Augustin, Montaigne, La Fontaine etc.), Kristeva a subliniat faptul că gândirea europeană (deci moştenirea culturală europeană) a definit întotdeauna identitatea ca un „conglomerat”, iar nu ca un monolit. Însăşi „ura de sine” – riscul extrem al acestei identităţii eteroclite – face parte din identitatea europeană, a continuat Kristeva, tentaţia autodistructivă indică, şi ea, toleranţa şi permisivitatea culturii europene. 

Conştientă de criticile care i se pot aduce – o parte au fost formulate în întrebările de la final –, Kristeva a pledat pentru acest nou umanism, solidar şi laic, cu rădăcini puternice în cultura europeană a toleranţei şi diversităţii, o cultură care – spre deosebire de cea (nord-)americană, bazată pe ideea de reuşită pragmatică, de productivitate – mizează pe „complexitatea umană”. Ea a vorbit de „plurilingvismul noului cetăţean european” (a se vedea studenţii Erasmus), despre un „homo europaeus” văzut  ca „individ caleidoscopic”, diferit de categoriile sociale tradiţionale (şi opuse) care sunt burghezul vs revoltatul. Cetăţeanul poliglot este specific Europei, a gândi prin intermediul diverselor limbi cunoscute este specific numai Europei (nu Americii, nu Chinei), a subliniat Kristeva. În acelaşi timp, a spus ea, trebuie recuperată şi identitatea naţională, în cadrul acestui plurilingvism: „Avem de-a face la ora actuală cu adevărate depresii naţionale, cu bază politică, economică, de civilizaţie”. Ca şi în cazul individului deprimat, a afirmat psihanalista, şi în cazul naţiunilor trebuie procedat în acelaşi fel: restabilirea încrederii în sine, urmate de interogaţia, analiza propriei memorii, iar apoi de etapa creativă: „Imaginea naţională trebuie valorizată prin educaţie”. Trebuie, însă, evitat riscul ca, după depresie, să nu se instaleze „atitudinea maniacă” tipică extremismelor (de genul: „eu sunt cel mai puternic...” etc.). Kristeva a avansat ideea unei „Europe federale”, a unor culturi mândre („fières”) de identitatea lor naţională, dar care să respecte, în acelaşi timp, diversitatea, celelalte culturi/ limbi europene. La limită, umanismul propus de Kristeva se bazează pe „singularitatea incomensurabilă, dar partajabilă” a fiecărei femei şi a fiecărui bărbat. 

Julia Kristeva a adus în discuţie, fără să insiste, şi preocupările/ temele sale feministe: „la libération du corps féminin” („les mères portantes”/ mamele purtătoare etc.), „la fonction maternelle”, teme care ţin, a spus ea, de feminismul european, nu american. 

La sfârşitul conferinţei, Julia Kristeva a mărturisit cu umor că, împotriva „declinologiei ambiante”, ea se consideră o „pesimistă energică” şi că susţine ideea fondării unei Academii a culturilor europene. Întâlnirea cu Julia Kristeva a fost, în ce mă priveşte, una foarte plăcută. Fostul teoretician structuralist şi marxist din anii ’60-’70 (care friza uneori o rigiditate cvasidogmatică) m-a impresionat plăcut prin această deschidere umanistă (şi ecumenică), susţinută puternic de cercetările sale din cea mai recentă perioadă de activitate (psihanalitice şi feministe). 

Apărut pe Bookaholic