.
.

miercuri, 29 octombrie 2014

Autoficţiune şi „proză americană“



Debutat în 2004 cu romanul 69, în colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, şi autor al volumului de poezii instituţia moartă a poştei (Editura Casa de pariuri literare, 2011), Ionuţ Chiva revine anul acesta cu un volum de proză, Boddah speriat, în aceeaşi colecţie a Editurii Polirom care, la începutul anilor 2000, aducea pe piaţa literară românească o serie de tineri scriitori ce aveau să se facă cunoscuţi sub numele de „douămiişti“, un termen care implica, la rîndul său, cîteva caracteristici mai mult sau mai puţin generale: realism minimalist, cotidianism, mizerabilism, limbaj colocvial, mergînd pînă la argou, erotism, dezinhibare sexuală. Ionuţ Chiva a fost, în acea perioadă, chef de file al douămiiştilor, printre care se numărau Ioana Baetica, Adrian Schiop, Dan Sociu ş.a.

În poezie, douămiiştii s-au organizat în jurul revistei Fracturi (al cărei manifest a fost semnat de Marius Ianuş şi de scriitorul basarabean Dumitru Crudu) şi s-au promovat drept „fracturişti“ – printre ei figurează şi poeta Ruxandra Novac, care apare deseori (cu numele Ruxandra) în prozele (cele mai multe autoficţiuni) din recentul volum al lui Ionuţ Chiva. Spun aceste lucruri pentru că e interesant de văzut cum a evoluat această tînără promoţie (să-i zicem) de tranziţie postcomunistă în deceniul care-i desparte, deja, de debutul lor literar. Unii dintre ei – revoltaţii de atunci, rupţi brutal (aş zice programatic) de trecut, de memoria comunismului, dar deja dezamăgiţi de postcomunism, marginali, angajaţi în supravieţuirea capitalistă (lipsa banilor, joburi precare etc.) – au părăsit baricadele şi au plecat din ţară, cu arme şi bagaje: e cazul Ioanei Baetica, al Ruxandrei Novac, dar şi al lui Ionuţ Chiva. Alţii – ca Adrian Schiop ori Dan Sociu – continuă să activeze în ţară. Soldaţii de Adrian Schiop (roman, Polirom, 2014) şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem de Dan Sociu (poezie, Tracus Arte, 2014) reprezintă două titluri dintre cele mai bune ale acestui an, care vin din zona douămiiştilor. Evoluţia lor ţine, cred, de trecerea de la gestul pur de revoltă (socială, literară) la o anumită maturizare – nu numai biologică, să-i spun, dar şi de viziune şi, implicit, stilistică.

În acest peisaj, cartea lui Ionuţ Chiva mi se pare că rămîne undeva în suspans între revolta iniţială şi maturizarea de viziune/ stilistică. De altfel, o mare parte dintre texte par să fie mai vechi, par să ţină de perioada anilor 2000, împrumutînd, sub forma autoficţiunii, elemente din biografia autorului: student (Litere) şi scriitor aspirant, frecventarea celebrei cafenele de la Muzeul Literaturii Române şi a personajelor sale (vezi Alex, alter ego-ul autorului, prezent în mai multe proze, dar şi Ted, scriitorul de vreo cincizeci de ani, cunoscut al celui dintîi, apărînd şi el în mai multe proze, ba chiar împărţind cu primul o iubită, Sanda, poetă mediocră), slujba la ziar, escapadele amoroase şi estivale (la Vama Veche) etc. 
Ionuţ Chiva se încăpăţînează să rămînă în această zonă de frondă stilistică, de blazare socială şi existenţială extremă şi de marginalitate care devine, în textele cele mai recente, un soi de autoizolare (în străinătate) şi chiar de mizantropie, vizibilă în afecţiunea exclusivă pentru cîini – cîinele este personajul căruia i se dă maximum de atenţie în aceste texte (vezi Boddah speriat ori Ahil Peleianul, viaţa sa), singurul, de altfel, descris în detalii de comportament, ba chiar şi de interioritate – aşa cum se întîmplă în proza ce dă titlul cărţii, Boddah speriat, în care scriitorul se aventurează experimental în surprinderea stărilor interioare ale lui Boddah, companionul fidel, „un ciobănesc australian frumos, ruginiu cu alb, de un an, ceacîr, cu un ochi albastru marin, ghost-eye, cum le spuneau indienii mai demult cîinilor ca el, şi celălalt ca ambra“. Ionuţ Chiva se descurcă bine în pasajele de acest gen, ele au o anume frusteţe şi prospeţime senzorială, în incoerenţa lor intenţionat ingenuă: „Făceau ca vîntul prin frunze în pădurea plimbării cînd nu mai era alb, plecase, ca apa care nu se bea din spatele lui «acasă grădină» – ce e al nostru trecînd prin iarbă, din care se bea, ca în «maşină» cînd «boddah. mergem»“. Sau: „Făceau ca moartea mică din somn, ca mulţi dinţi şi fugi fugi, ca luminile care bubuie în cer «plînge»“. 
Boddah speriat, în ciuda dimensiunilor mici, este, am impresia, un text ambiţios, intertextual – pornind de la motto-ul din care aflăm că primul text de succes al lui Philip K. Dick a fost Roog, un text scurt, alcătuit din 1800 de cuvinte, despre un cîine (cu accente SF). Mica proză a lui Ionuţ Chiva nu mi se pare, însă, suficient de convingătoare, de puternică.

La fel se întîmplă cu o altă proză ambiţioasă ca proiect, Doi băieţi buni – o proză comportistă (să-i spun) în maniera Hemingway (dar şi cu trimiteri locale, în subtext, la Marin Preda). Trei bărbaţi – tatăl şi cei doi fii, Milu (cel mare) şi Radu – sînt surprinşi în conversaţie, pe drumul de munte (în decor de iarnă; copiii au costum de schi şi schiuri), către capcana de braconaj (să vadă dacă au prins ceva); tatăl se opreşte la cîrciuma de la cabana din zonă, iar băieţii se dau cu schiurile şi cercetează capcana, unde e prizonieră o vulpe. Relaţiile dintre cei trei – sărăcia, afecţiunea, ierarhia, absenţa mamei etc. – reies din golurile şi tăcerile povestirii. Cu toate acestea, nici Doi băieţi buni – deşi promiţătoare – nu este condusă atent pînă la capăt. Ionuţ Chiva are scăpări stilistice şi, în genere, nu are răbdarea să construiască un text pînă la capăt (la nivel factual, pare a avea şi unele scăpări). Din cînd în cînd, apar intruziuni omnisciente de prisos, comentarii din off de-a dreptul banale, ca aici: „– Da’ cum poţi, fratele meu, să faci totuşi pe tine, la vîrsta ta, că ţi-e lene să te pişi, tu nu te-ai gîndit că pînă la urmă tot o să faci pe tine? Începu să peroreze cuprins de indignare, gesticulînd cu mîna dreaptă în timp ce cu stînga îl cuprinsese pe după umeri conducîndu-l spre Bufet, şi aşa aveau să fie toată viaţa, Milu gesticulînd mereu dispus să-ţi dea un sfat şi să-ţi ţină o predică, Radu încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui“. În Un bar în care merg şi n-o să mai merg, reducerea la elementar, la bazic, a gesturilor protagoniştilor, dar şi a limbajului – un tînăr român îşi petrece serile într-un bar luxemburghez, cu căştile pe urechi şi prinzînd fragmente de fraze din jur, dar şi secvenţe disparate (mai degrabă ipotetice) din viaţa chelnerului – devine, în lipsa unei construcţii a prozei, a mizării pe un moment „tare“, pe un acroş, o simplă atitudine auctorială frustrantă pentru cititor şi sîcîitoare.

Proza cea mai bună a volumului (şi cea mai lungă, de altfel) este, în ce mă priveşte, Vorbeşte Alex – dar ea este, cu siguranţă, o proză mai veche (referinţe la mess, la lipsa mobilului etc.), ce se încadrează perfect în tiparul „douămiismului“: naratorul-personaj este, aşadar, Alex, un alter ego al scriitorului (aşa cum spuneam mai sus, personaj aici înşelat de iubită, Svetlana), iar textul este, aş zice, o autoficţiune „ca la carte“: el mixează elemente biografice, practică stilul oral, limbajul e colocvial şi pe alocuri argotic (argoul tinerilor „cool“), iar atitudinea pe care el o ilustrează în ansamblu e aceea specifică „generaţiei“ 2000 (termenul apare chiar la Ionuţ Chiva): criză existenţială şi identitară (hrănită şi de familii scindate, de noncomunicare), revoltă, un „hedonism” al prezentului care ascunde depresia, lipsa de sens şi de perspective, superficialitatea asumată din frica – declarată la Chiva – de profunzime, de privirea în perspectivă, de îmbătrînire.
Iată cîteva citate revelatorii: „N-am vorbit toată viaţa nimic cu ai mei“; „nicăieri nu eşti tu“; „Ce-o fi în capul lui (al unui bătrîn, n.m.) sau al maică-mii, ce mai mişcă acolo după scurtcircuitare, aş putea să mă gîndesc la asta vreodată fără să-mi fie frică?“; „singurătatea, nefericirea, tristeţea“. Sau: „mă gîndeam, deja beat, la generaţia mea (care înseamnă prietenii mei) hedonistă, lipsită de «profunzime», prin care nu înţelegeam vreo aplecare înspre hermeneutică, ci mai degrabă «profunzime» în sensul de manual în care imaginea unui copac reflectată în apă are mai mult volum decît în sine“. Din acelaşi registru, din aceeaşi zonă a „douămiismului“ fac parte şi prozele În anul morţii, în care protagonist este Ted, scriitorul cincuagenar, divorţat, cu o fetiţă – proză a cărei replică este chiar cea de mai sus (Vorbeşte Alex), dar şi Liniştea şi lumina, cu un titlu cu trimitere la Faulkner (protagonişti Alex şi Svetlana); sau Munca ne-a mîncat tinereţea şi asta este ce am muncit. Proze ale copilăriei – à la Salinger – sînt Dragostea m-a părăsit la 12 ani, Reparaţie (dar şi Doi băieţi buni). Ultimele două texte (Micuţa lucrează şi Fiica diplomatului) capătă o turnură experimentală, practicînd deliberat o alunecare în fantastic, din nou pe model american.

Prozele cele mai recente din Boddah speriat sînt, aşadar, ambiţioase ca program – Chiva scrie, aşa cum mărturiseşte, „proză americană“ – cu modele prestigioase ca Faulkner, Hemingway, Burroughs etc. –, însă nu suficient de convingătoare (deocamdată). Superficialitatea asumată îi joacă, uneori, feste, transformîndu-se într-un soi de narcisism şi de bravadă care nu se mai potrivesc la zece ani de la debut, şi nu mai reuşeşte, în nici un caz, să dea seamă de „criza existenţială“, „zona nervilor rupţi“, „crunta singurătate“, pe care le evocă autorul pe coperta a patra (şi aş mai adăuga aici folosirea unei limbi române destul de stranii, deformate, cu prepoziţii folosite incorect, nefiresc – lucruri care nu ţin, totuşi, de oralitatea stilului).


Ionuţ Chiva, Boddah speriat (povestiri), Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“,
Iaşi, 2014, 224 p. 



joi, 23 octombrie 2014

„Resurecţia” prozei scurte



Lavinia Branişte (n. 1983) este o prozatoare tânără, autoare a trei volume (deja): un volum de poezie, Poveşti cu mine (2006, Paralela 45) şi două volume de proză scurtă: Cinci minute pe zi (Casa de pariuri literare, 2011) şi – cel mai recent – Escapada (Polirom, 2014). Prozatoarea ilustrează, aşadar, „resurecţia” – să-i spunem aşa – prozei scurte la noi, şi nu e singura dintre scriitorii tineri care practică acest gen: Ionuţ Chiva a mai publicat, de pildă, anul acesta o carte de proză scurtă, tot la Polirom (Boddah speriat); proză scurtă scriu şi Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, T.O. Bobe, Angelo Mitchievici, Cezar Paul-Bădescu, Veronica D. Niculescu, Sorin Stoica (un prozator foarte talentat, dispărut foarte devreme, la 27 de ani, şi probabil singurul continuator al lui Mircea Nedelciu în proza de după 2000) etc. – în 2013 a apărut şi o antologie a prozei scurte româneşti de după 2000,  Best of: Proza scurtă a anilor 2000 (Editura Polirom, coordonator: Marius Chivu). Revenind la Lavinia Branişte, scriitoarea a arătat prin volumul Cinci minute pe zi că se pricepe să scrie proză scurtă (chiar foarte scurtă). 

În volumul apărut anul acesta, Escapada, ea are deja mâna formată, are o anumită dexteritate prozastică pe care o încearcă pe diverse subiecte extrase din cotidian, secvenţe care au, cel mai adesea, în prim-plan un personaj feminin, tânăr, aflat la vârsta la care-şi caută împlinirea socială, personală şi profesională. De notat că, deşi perspectiva e – în cazurile cu pricina – a tinerei protagoniste, naraţiunea se face fie la persoana I, fie la persoana a III-a. În Escapada – povestirea care dă titlul volumului – e vorba, de pildă, de o aventură amoroasă, încheiată cu o partidă de sex care se dovedeşte un fiasco (naraţiunea e la persoana a III-a); în Juan, protagonista este şi naratoare – evocă aici tribulaţiile ei în Spania, în căutarea unui job, ca să facă bani pentru studii la Facultatea de Biologie Marină. Ajunge, în felul acesta, să aibă grijă de un bătrân, Juan, care moare, apoi lucrează ca recepţioneră într-un camping şi se împrieteneşte cu Eric, un englez pensionat, venit în Spania pentru clima caldă, care moare şi el brusc (dintr-o comoţie cerebrală). Trecând prin tribulaţiile joburilor în străinătate, povestirea este, de fapt, despre spaima de bătrâneţe a protagonistei şi despre angoasa ei, în general, în faţa unei existenţe care nu pare să-i ofere prea multe perspective: „Nu pot să mă pun la adăpost de oameni bătrâni. (...) O să înţelegi cât ai fost de tânără numai când o să te apuce cu adevărat spaima. Numai când o să te paralizeze frica şi n-o să mai poţi să gândeşti mai departe, spre viitor. Când o să ai senzaţia că eşti o sumă de experienţe trecute...”. 

În  O întâlnire protagonista evocă o întâlnire cu un fost iubit, sosit în vizită din Canada şi care se străduieşte s-o convingă să emigreze, la rândul ei, oferindu-se să-i împrumute banii necesari, dar fără a-i promite sprijinul ori afecţiunea lui. Proza mizează din nou pe stările de spirit ale naratoarei (nesiguranţă, neîncredere în ea, angoasă), care încearcă să reziste fostului iubit, în condiţiile în care, în vechea lor relaţie, fusese complet dominată de el. În Ai voie să umbli tu la valuri?, protagonista – aceeaşi tânără anxioasă – înâlneşte la bazinul de înot (şi începe o relaţie cu) un tip „ras în cap”, gras, cu „un ten minoritar”, al cărui corp masiv „cât să te apere de orice”  îi inspiră siguranţă. Deziluzia vine când constată că el nu e în stare să-i îndepărteze angoasa pe care i-o provoacă oamenii în general şi – înţelegem – un anumit individ în particular (pe care vrea ca iubitul ei să-l bată, să o răzbune pentru o mai veche agresiune): „Specia mea îmi inspiră teamă, poţi să înţelegi asta?” – îi zice ea cu un aer superior iubitului nu prea inteligent (pare-se), dar delicat cu ea, în ciuda corpului masiv (un tip prea slab, în fond, care ezită să-l bată pe individul cu pricina). 

Alte proze se opresc şi asupra altor tipuri de personaje, aparţinând unor diverse categorii sociale. În povestirea Planet Romeo, de pildă, protagonistul este un tânăr homosexual, care are câte o aventură amoroasă (cu băieţi întâlniţi pe site-uri de gen) în apartamentul prietenilor săi Raluca şi George, atunci când aceştia pleacă în vacanţă şi-i lasă cheile, să aibă grijă de casă şi de pisici. În Ea şi Lili, o bătrână trăieşte singură, după moartea bărbatului ( fiul locuieşte la oraş), doar cu pisica, în casa de ţară din Sebeşel, în care intră noaptea un tir, la o curbă periculoasă. În O sută opt, două surori îşi veghează, la spital, tatăl bătrân (victima unui atac cerebral), speriate de perspectiva morţii lui şi simţindu-se neputincioase etc. În Albastru sau Dezvoltare personală, protagonista lucrează în corporaţii, cu aceeaşi lipsă de perspectivă, şi în plus, cu o mulţime de obligaţii de serviciu (respectarea strictă a programului, a „ideologiei” corporatiste etc.).

În mici instantanee prozastice, Lavinia Branişte abordează teme acute ale societăţii contemporane: carieră, statut social, iubire, singurătate, relaţii, cupluri, având, de regulă, în prim-plan un personaj feminin, tânăr, care se luptă deja cu o serie de frustrări şi de angoase, în urma unor experienţe amoroase şi profesionale eşuate.

Am spicuit la întâmplare din cele 19 texte, prozele sunt de un nivel asemănător, fără ca una dintre ele să iasă în evidenţă în mod special. Escapada este un volum mediu, „de trecere”, care confirmă dexteritatea prozatoarei, dar căruia îi lipseşte forţa, puterea de a „tulbura” conştiinţele.


Lavinia Branişte, Escapada, proză scurtă, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 224 p.

miercuri, 15 octombrie 2014

FILIT, ediţia a doua: cîteva impresii







În perioada 1-5 octombrie s-a desfăşurat la Iaşi a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) – într-un decor autumnal molcom, specific pentru „dulcele Tîrg al Ieşilor”, care m-a impresionat plăcut prin aerul său patriarhal, aşezat, şi prin oamenii săi binevoitori. Vremea a ţinut – în ciuda aşteptărilor – cu Festivalul; în ce mă priveşte, am ajuns vineri seara (pe 3 octombrie) – după „tradiţionalul“ drum de şapte ore cu trenul – şi am rămas peste weekend, pînă la sfîrşitul Festivalului. Venită pentru prima dată la FILIT, am avut – totuşi – timp suficient să iau pulsul manifestării ieşene. Festival de anvergură – care a adus la Iaşi nu numai scriitori străini şi români, ci şi traducători şi editori –, organizat atent şi cu concursul – impresionant – a foarte mulţi voluntari elevi (la final, chemaţi la apel, au umplut scena), FILIT a avut o a doua ediţie foarte reuşită.

Notez aici cîteva impresii personale, cu menţiunea că am beneficiat de luxul (şi relaxarea de spectator) de a alege evenimentele la care să asist – şi am avut de unde alege. Pe lîngă evenimentele simultane de pe parcursul zilei – lecturi şi discuţii pe marginea prozei, respectiv poeziei –, serile au avut loc, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, întîlniri ample cu autori români şi străini (nume importante din literatura universală şi română): David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Ion Vianu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Edward Hirsch (i-am enumerat în ordinea apariţiei lor pe scena Teatrului Naţional). La FILIT au participat, de altfel, scriitori români de prim-plan şi de vîrste diferite, printre care (într-o ordine aleatorie): Marta Petreu, Alexandru Vlad, Marius Daniel Popescu (scriitor de limbă franceză, stabilit în Elveţia), Simona Sora, Magda Cârneci, Corina Sabău, Marin Mălaicu-Hondrari, Adrian Schiop, Adina Rosetti, Ana Maria Sandu, Lavinia Branişte, Bogdan Suceavă, Cezar-Paul Bădescu, Daniel Vighi, Radu Aldulescu, Caius Dobrescu, Matei Vişniec, Vasile Ernu, Matei Florian, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu ş.a.. Şi poeţi: Adela Greceanu, Liviu Antonesei, Constantin Acosmei, Radu Vancu, Răzvan Ţupa, Emil Brumaru, Elena Vlădăreanu, Octavian Soviany, Nicolae Prelipceanu, Bogdan Ghiu, Svetlana Cârstean, Dan Sociu, Robert Şerban ş.a.m.d. (în aceeaşi ordine aleatorie).

Trebuie spus că un merit aparte al organizatorilor a fost acela de a plasa o bună parte a acestor întîlniri cu scriitorii în licee şi, deci, de a-i implica foarte mult pe elevi în vasta manifestare culturală. Cum spuneam mai devreme, liceenii au fost implicaţi în FILIT şi la capitolul organizare – în calitate de voluntari, dar şi într-un alt mod: un juriu format din liceeni a decernat Premiul liceenilor pentru Cea mai îndrăgită carte din 2013 – premiu ce i-a revenit lui Matei Vişniec, pentru Negustorul de începuturi de roman (Cartea Românească, 2013). Aş vrea să-l citez pe Matei Vişniec aici, cel puţin pentru două afirmaţii ale sale din micul discurs pe care l-a ţinut la primirea premiului, în ultima seară de Festival (duminică seara). Pe de o parte, pentru modul în care a justificat el – în faţa elevilor (cei care l-au votat) – necesitatea de a citi literatură (precizînd că orice scriitor a fost, înainte de toate, un pasionat cititor): „Omul, a spus el, este o fiinţă contradictorie; dacă am lua toate contradicţiile sale şi le-am introduce într-un program de computer, am constata că ar fi un eşec total, programul n-ar funcţiona; cu toate acestea, omul funcţionează. Mai mult decît ştiinţele umane, literatura este aceea care ne face să înţelegem din interior resortul acestor contradicţii şi ne ajută să-l înţelegem pe om“. Găsesc că este o justificare convingătoare – şi justă – a lecturii, într-o lume „alienată“ (aşa cum spuneau deja modernii), cu probleme de comunicare şi cu din ce în ce mai puţină răbdare/ curiozitate faţă de celălalt.

A doua afirmaţie a lui Matei Vişniec la care mă refer este o apreciere la adresa FILIT, despre care a spus că „este o revanşă a cuvîntului într-o lume dominată de imagine“. Aşa este: un festival de proporţii şi de anvergură internaţională, FILIT a concentrat multe eforturi organizatorice – şi multă energie tinerească (din partea tinerilor, şi nu numai) – pentru a face ca cuvîntul scris (poezia, proza) şi cuvîntul vorbit (dezbaterile, dialogurile, întîlnirile) să primeze, timp de cinci zile, asupra imaginii.

Într-o altă ordine de idei, mi-a făcut plăcere vizita la Casa Pogor/Muzeul Literaturii Române Iaşi, unde, pe lîngă expoziţia permanentă (încăperile consacrate Junimii (grupului şi revistei), Vieţii Româneşti, lui Eminescu şi Veronicăi Micle etc., am putut vedea o superbă expoziţie de gravuri originale ale lui Rembrandt (cu scene din Noul Testament, dar şi din Vechiul Testament), de dimensiuni şi (în) tehnici diferite (coordonatori: Amelia Gheorghiţă şi Iulian Pruteanu; expoziţia a făcut parte din evenimentele FILIT).




Am savurat, de asemenea, o plimbare de toamnă – o ultimă zi de octombrie însorită, pare-se – prin Parcul Copou şi am trecut pe lîngă „teiul lui Eminescu“ – bătrîn dar bine întreţinut, cu un aer (culmea) domestic şi patriarhal, în lumina soarelui de după-amiază. Un aer patriarhal pe care-l respiră, cum spuneam, întreg Iaşiul – la care adaug, ca o picanterie, cortul ca de nuntă în care era amenajat restaurantul FILIT şi mîncarea „mănăstirească“ (gătită, pare-se, la o bucătărie de mănăstire). Una peste alta, FILIT a fost o reuşită – inclusiv de public (lume multă, mulţi tineri, liceeni) –, şi organizatorii săi – în frunte cu Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu – merită, într-adevăr, felicitaţi.


  

  

vineri, 10 octombrie 2014

Julia Kristeva: „Mă consider o pesimistă energică” (partea a doua)





Sunteţi foarte cunoscută în România (şi la nivel internaţional, în fond) în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent în anii ’60-’70. În România a existat, în anii ’80, în plin comunism, un grup de scriitori foarte importanţi care au fost marcaţi de teoria şi practica Tel Quel (au încercat să opună rezistenţă politicului/dictaturii prin deconstrucţia textului şi a limbajului). Cum vă situaţi astăzi în raport cu această perioadă de activitate, o consideraţi datată?
Pentru mine nu este o epocă perimată, cred că atunci am avut şansa de a aprofunda foarte multe lucruri care astăzi ar fi imposibil de realizat, într-un context marcat de un declin al interesului cultural, când  se citeşte mai puţin, când la ordinea zilei  nu mai este punerea în chestiune a valorilor şi normelor, ci repetiţia mecanică şi un soi de fascinaţie exercitată de imagine. Punerea în chestiune a limbajului, a dogmelor în însăşi structura limbii, pe care le realizează poezia, naraţiunea, discursul argumentativ ori filozofic – care nu e pur şi simplu rece, distant, ci infiltrat de literatură şi de imaginar –, felul în care stilul individual trece dincolo de dogmă, toate aceste lucruri pe care le-am întreprins alături de grupul Tel Quel au contribuit la formarea mea personală, dar au influenţat şi toate cercetările mele ulterioare. Cred că e vorba de proceduri,chiar  de experienţe, aş zice, care sunt valabile astăzi. Putem critica societatea modernă din diverse puncte de vedere, economic, politic, etc., dar şi dintr-o perspectivă a limbajului: oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim „elemente de limbaj” („des éléments de langage”), iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile în chestiune: echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste „elemente de limbaj” – ce seamănă, într-adevăr, cu clişeele ori limba de lemn –, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi. Cuvintele acestea nu vor să spună nimic, dar îl bombardează pe sărmanul ascultător, care iese năucit, intoxicat de la astfel de discursuri. Guvernarea se reduce, în felul acesta, la o nouă formă de opiu al poporului, care este simplificarea discursului, şi care înseamnă, în mod conştient sau nu, un soi de îndemn la a nu gândi. Or ce se poate face în această situaţie? Nu poţi dezvolta un mod de gândire propriu, şi atunci fie cazi pradă disperării şi nu participi la vot (conform raţionamentului că toţi sunt la fel), fie aluneci de partea fanatismului, şi lucrurile se strică rău de tot. Toate aceste stereotipii de limbaj trebuie să fie demontate prin acel tip de demers intelectual ale cărui baze au fost deja puse de revista Tel Quel. Un laborator de lucru care avea, în epocă, o conotaţie revoluţionară, dar care acum trebuie adaptat vremurilor în care trăim (marcate de spectacolul televiziual şi de Internet). Modurile mele specifice de adaptare a discursului au fost de a apela la psihanaliză, de a mă adresa categoriilor sociale discriminate, marginalizate ori defavorizate (femeile, străinii etc.), deci de a avea în vedere anumite zone nevralgice şi de a mă adresa lor în termenii unui discurs adaptat, singularizat.

În epoca Tel Quel, puneaţi accent pe o anumită etică a scriitorului/teoreticianului, care porneşte de la propria sa autoanaliză şi abia apoi realizează deconstrucţia textului/limbajului. Credeţi în continuare în această etică a cercetătorului/scriitorului?
Ceea ce voi spune este foarte paradoxal, pentru că, aşa cum am mai zis-o, nu sunt optimistă, nici pesimistă, ci – aşa cum îmi place s-o spun – sunt o pesimistă energică; încerc să văd întotdeauna ce se poate face, chiar dacă la un nivel foarte mic. Să luăm cazul unui adolescent care devine un fanatic şi ajunge să taie capete. E oare vina secularizării, adică a acelei filozofii a democraţiilor europene care vin pe filieră iluministă? Da şi nu. Da, pentru că noi am uitat că religia există şi nu am făcut suficiente eforturi pentru le a explica tinerilor, în şcoli, ce este religia, care sunt diferenţele dintre religii, prin ce sunt ele interesante şi prin ce sunt nocive. Ce-ar trebui făcut? Ar trebui, poate, să fie predată în şcoli istoria religiilor – de către istorici ori filozofi; ar trebui să-i învăţăm pe tineri, în şcoli, să-şi cunoască tradiţiile (religioase), dar să reziste fanatismului. Dar acest lucru nu este suficient. Trebuie formaţi psihanalişti care să fie capabili să-i repereze pe acei tineri dezechilibraţi, care provin din familii destructurate (din cauza şomajului, marginalităţii etc.), şi care să-i acompanieze în procesul educativ printr-o cură psihanalitică, în cadrul căreia li se recunoaşte, li se explică, li se satisface nevoia de ideal, nevoia de a crede – tratament care împiedică, însă, ca această nevoie de ideal să devină o „maladie de idealitate” (care conduce la crimă); e vorba de o invenţie continuă de căi, de metode pentru acompaniamentul psihic al acestor tineri (de regulă, tineri de cartier) de-a lungul procesului educativ, de la vârsta cea mai fragedă. Eu lucrez în acest sens la Maison des adolescents, la Paris, care a fost creată de doamna Chirac, instituţie care încearcă să pună bazele unei psihiatrii psihanalitice adaptate pentru tratarea tinerilor de cartier. Pentru această practică, e nevoie de formarea unor specialişti în ştiinţe umane, filozofie, istorie etc., o formare care nu e numai cognitivă; ea seamănă şi cu un soi de dedicare, de devoţiune. Trebuie creată acea experienţă interioară în cazul psihologului, al istoricului, profesorului, sociologului etc. Această formare a persoanei (care să se dedice nevoilor celor din jur) cere un nou umanism; el se transmite, deci, printr-o formare care poate trece printr-o cură psihanalitică, în orice caz prin cunoştinţe care se adresează singularităţii fiecărei persoane în parte; care ţine cont, aşadar, de o anumită etică. Această formare etică implică noi forme de educaţie, care trec prin experienţa psihică; şi poate şi prin psihanaliză. Personal, am condus un seminar adresat celor care se ocupă de grupuri de adolescenţi; altfel, eu practic psihanaliza – metoda mea este una personală, à la Kristeva, dacă vreţi – pe adulţi, şi individual.

Continuaţi să predaţi semiologia la Universitatea Paris VII (şi la New York), aţi creat centrul de cercetare „Roland Barthes”. Ce a reprezentat/reprezintă Roland Barthes pentru dvs.?
Acum predau mai mult cursuri de psihanaliză. Roland Barthes a fost singurul meu profesor care era interesat să audă ce au de spus şi studenţii săi, care nu voia să-i fie reproduse propriile afirmaţii. El s-a ocupat de două subiecte care m-au interesat şi pe mine: nevoia de a crede, mai precis discursul religios, respectiv discursul amoros. El a deschis, aşadar, două căi pe care le-am urmat şi eu, în maniera mea proprie. În plus, eu am făcut ceva ce el n-a îndrăznit să facă: e vorba de roman. Am terminat de curând un nou roman, care cred că e cel mai bun de până acum: se numeşte L’Horloge enchantée şi va apărea în februarie 2015 la Fayard.

Aţi scris romane destul de târziu, în anii ’90. Care e raportul dintre romanele dvs. şi scrierile teoretice?
Cred că discursul filozofic nu mai poate continua aşa cum a fost el imaginat, ca un succedaneu al teologiei. Tot acest bagaj filozofic european ( Kant, Hegel fenomenologia ş.a.m.d.) trebuie transmis – pentru a fi înţeles de un public cât mai larg şi pentru a-i putea convinge/interesa şi pe cei mai rezistenţi la el – făcând apel la imaginaţie. E ceea ce a încercat să facă filozofia franceză a secolului al XVIII-lea, povestirile („les contes”) lui Diderot, Voltaire, Rousseau. Înglobând discursuri teoretice – filozofic, psihanalitic etc. –, romanul este genul care se pretează cel mai bine acestei întâlniri între reflecţie şi imaginaţie. Încerc să fac acest lucru, diminuând întrucâtva latura teoretică, meditativă, să-i spun, şi accentuând-o pe aceea romanescă. Cu riscurile de rigoare. E un mod de autoanaliză, de asemenea, şi de a lua distanţă de biografia mea, dar şi un mod de a-mi apropria trecutul. Trecutul literaturii, trecutul istoriei Franţei – din care acum fac parte. Cel mai recent roman al meu este unul despre timp: e vorba de un ceas pe care l-am găsit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea; ceasul a fost depus în 1750 şi era programat – cu poziţiile planetelor solare şi ale orelor – să meargă până în... 9999. E un roman cu accente SF, despre timp – timpul pentru care suntem programaţi –, dar şi despre timpul văzut ca durată foarte lungă.


Apărut în România literară nr. 42/ 10 octombrie 2014