„Nu mai sîntem atît de convinşi de valoarea proprie a literaturii“ - interviu cu Jean-Marie Schaeffer

Jean-Marie Schaeffer (n. 1952), specialist în estetica filozofică şi în teoria artelor, este cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) şi director de studii la L'École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS). Vineri, 11 iulie, şi sîmbătă, 12 iulie, a fost prezent la Bucureşti, ca invitat al Colocviului Naţional al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România (ALGCR), prilej cu care am putut sta de vorbă, pornind de la comunicarea pe care a avut-o în cadrul Colocviului (intitulată Pour une approche esthétique de la littérature).

În intervenţia dvs. de la colocviu, aţi vorbit despre abordarea estetică (l”approche esthétique) ca fiind un anumit tip de experienţă şi nu o disciplină aparte. Aţi publicat, de altfel, o carte intitulată Adieu à l”esthétique (PUF, 2000). Întrebarea mea este: în afara unei discipline (care ar ţine de ştiinţele umane) care să se ocupe de particularităţile operelor literare şi artistice, abordarea de tip estetic ar putea fi ea accesibilă, deschisă tuturor?

Pentru mine sînt două întrebări aici: cea dintîi priveşte experienţa estetică, iar cea de-a doua se referă la modul în care poate fi studiată această experienţă, deci ce tipuri de abordare (approches) sînt posibile în cazul ei. Sau dacă putem studia tipurile de creaţie printr-un tip de abordare care să vorbească despre experienţa estetică. Cred că experienţa estetică e accesibilă tuturor, în viaţa de zi cu zi, dar şi în ceea ce priveşte artefactele, şi în particular în cazul artefactelor care au fost create, cel puţin în parte, pentru a da naştere unui asemenea tip de receptare. Adică în cazul a ceea ce noi numim, în Europa, opere de artă, dar spectrul artefactelor care sînt abordate estetic e mult mai larg decît ceea ce studiem noi în cadrul disciplinelor artistice. Aceasta e o primă întrebare: aici putem vorbi de o poziţie care nu e deloc nouă, e o abordare care dateaza de prin secolul al XVIII-lea, şi se continuă pînă în secolul al XX-lea, cînd, de pildă, un antropolog european emigrat în Statele Unite, Boas, studia motivele decorative de pe jambierele indienilor dintr-o perspectivă nu numai simbolică, dar şi estetică. E vorba de obiecte şi veşminte care au şi o asemenea dimensiune, care face ca ele să poată opera şi estetic. Dacă vorbesc de experienţă estetică aici, o fac pentru că, în amonte, ea e postulată de abordările antropologice; o putem găsi în toate culturile, chiar dacă nu e instituită în toate culturile sub forma practicilor creatoare sau nu este plasată sub constelaţia unor tipuri de receptare identificate cultural. Un copil, de exemplu, are experienţe estetice, dar nu poate opera cu categorizări. E una din aptitudinile de bază ale spiritului uman, care poate adopta această atitudine de curiozitate pentru ea însăşi care stă la baza experienţei estetice, care nu caută un anumit rezultat, ci se mulţumeşte cu satisfacţia pe care i-o oferă simplul fapt de a contempla, de a asculta etc. Şi cred că literatura, printre toate celelalte arte şi practici lingvistice nonmarcate, a fost aleasă, încă din Antichitatea greacă, dar şi de culturile chineză, indiană ale aceleiaşi epoci, pentru a funcţiona pe baza acestei experienţe estetice.

Una dintre cele mai frecvente neînţelegeri atunci cînd vorbim despre faptul că literatura în mod special funcţionează pe baza acestui mod de atenţie şi de apreciere (modul estetic) este aceea că am apăra, prin aceasta, o concepţie estetizantă sau a artei pentru artă. 

E vorba de valorizarea estetică, de a indica valoarea estetică.

Da, în condiţiile în care, în aprecierea curentă, rareori e indicată valoarea estetică, de regulă ea se face sub forma unor afirmaţii de tipul „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”.

De regulă, specialiştii, cititorii avizaţi sînt chemaţi să decidă valoarea estetică a unor opere de artă, în baza unor reguli, norme ale aşa-numitei discipline estetice.

Însă eu nu cred că e necesară o asemenea disciplină aparte, fiindcă există întotdeauna judecăţi valorizante. O societate evaluează în permanenţă, e organizată, instituţionalizată. Există ”competenţe” variate care sînt organizate în funcţie de categorii de specializare; au existat dintotdeauna indivizi specializaţi în evaluarea diverselor obiecte care solicită acest tip de atenţie. În acelaşi timp, aceşti indivizi specializaţi sînt şi nişte prescriptori, ei efectuează prescripţii care, ca orice prescripţie, sînt ori nu sînt urmate. Există mereu această dialectică între prescripţie – inevitabilă pentru că orice societate e normată – şi respectarea ei, mai mult sau mai puţin variabilă.

E de ajuns să observăm în ce măsură valorile culturale de acum 60-70 de ani nu mai sînt acceptabile astăzi. În anii 30-50 ai secolului trecut era perfect acceptabil să spui, de pildă, că jazzul e pur divertisment, în vreme ce astăzi e un gen muzical bine stabilit. Scările de valorizare sînt variabile tocmai pentru că, cred eu, esenţiale sînt practicile individuale. Atunci cînd aceste practici sînt în dezacord cu normele, pe termen lung cele care se schimbă sînt normele. 

În intervenţia dvs de la colocviu aţi vorbit despre „uzajul estetic” al unui obiect de artă şi despre „estetism”. Ce este, aşadar, estetismul – un ”uzaj estetic” excesiv?

Nu, am spus că este mai degrabă un ”uzaj eroic”. În Franţa, de pildă, estetismul s-a manifestat la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la Huysmans, de pildă.

Dar şi Proust, la începutul secolului al XX-lea.

Putem lua cele două cazuri. Dar la Proust nu e vorba de estetism, ci de o metafizică a existenţei. El spune că adevărata viaţă, adevărata existenţă se află în creaţia literară. Iar acesta nu e estetism. De fapt, şi la Huysmans, idealul său estetic este unul existenţial. În clipa în care faci din percepţia estetică un ideal existenţial, reintegrezi estetismul în viaţă. Pentru ca percepţia să rămînă pur estetică, ea trebuie să rămînă închisă în cadrul relaţiei cu opera de artă. 

Să luăm şi cazul dandy-lor.

Într-adevăr, în toate aceste cazuri nu mai putem vorbi de estetism pur şi simplu, decît în măsura în care raportarea la opere şi lume se axează în principal pe tipul de atenţie şi de experienţă estetică, dar în cazul lor, modul de raportare estetică este pus în serviciul unui ideal existenţial, un ideal vital şi un ideal social chiar. Există, aşadar, un soi de contradicţie performativă în estetism, care îl face, aşa cum spuneam, eroic. 

O întrebare care a apărut adesea în cadrul colocviului de la Facultatea de Litere: care este, aşadar, astăzi importanţa specificităţii estetice a literaturii, a diferenţei literare în raport cu celelalte discursuri din ştiinţele umane?

Operele literare trăiesc în mod esenţial pentru că au cititori, iar aceşti cititori sînt, din fericire, cei din afara universităţii. În ziua în care literatura nu va exista decît pentru cei care se ocupă cu studiul ei sau pentru cercetătorii din ştiinţele umane, vom putea vorbi despre sfîrşitul literaturii. 

Dar se vorbeşte despre sfîrşitul literaturii de cîteva decenii deja, mai ales în Franţa: împărtăşiţi această opinie?

Absolut deloc, cred că e o iluzie, o supraestimare a importanţei pe care o are discursul critic asupra literaturii în raport cu practica literară propriu-zisă. Cînd criticii vorbesc despre moartea literaturii se referă adesea la faptul că nu mai regăsesc în literatura aflată în circulaţie anumite opere literare pe care le-au valorizat în tinereţe ori la un moment dat ş.a.m.d. Cînd astfel de opere nu mai sînt apreciate de publicul actual, au impresia că întregul cîmp literar se află în pericol. Eu nu cred că există o legătură reală între aceste fenomene. Pericolul real, după mine, este dacă nu cumva literatura nu riscă să se reducă la un obiect al ştiinţelor umane. Ar trebui ca studiile literare să aibă grijă ca literatura să nu înceteze să fie studiată în ceea ce are ea valoros şi specific, experienţa şi modalitatea de expresie estetică. 

Credeţi că există acest risc?

Nu neapărat. Dar există ideea (comisiile europene o cer, de pildă) că studiile literare, ca şi cele din ştiinţele umane, trebuie să aibă o anumită utilitate pentru societate. Lucrul e valabil numai pentru studiile literare, nu şi pentru literatură, care scapă cerinţelor oricărei comisii. Pericolul nu vine însă din faptul că literatura este un obiect de studiu pentru ştiinţele umane, ci mai degrabă din nesiguranţa pe care o au studiile literare astăzi în ce priveşte puterea de a apăra valoarea proprie a literaturii ca mod specific de creaţie simbolică. Cred că aici se află drama relaţiei de transmisie a literaturii în instituţii (şcoli, universităţi) şi poate, în parte, chiar în cîmpul public. Noi înşine nu mai sîntem atît de convinşi de valoarea proprie a literaturii ca fiind socialmente importantă, pentru a o apăra from our own point of view, şi atunci căutăm argumente din cîmpul altor discipline. Cred că e vorba de o nesiguranţă pe care o resimţim în cadrul propriei noastre discipline, care e poate dificil de explicat, şi care se datorează poate faptului că nu am reuşit să construim tradiţii suficient de puternice în cadrul acestei discipline, care să ne facă să ne simţim în largul nostru în interiorul ei – încă din secolul al XIX-lea, să spunem – în raport cu discursul disciplinelor vecine. E poate o fatalitate istorică a studiilor literare. Dar, în ce mă priveşte, nu sînt un pesimist nici în privinţa literaturii, nici în privinţa studiilor literare, al căror decalaj în raport cu cea dintîi şi cu marele public este firesc. 

Şi o ultimă întrebare, pornind chiar de la titlul ultimei dvs. cărţi, Petite écologie des études littéraires; Pourquoi et comment étudier la littérature. Cum şi de ce să studiem, aşadar, literatura?

Există cel puţin două răspunsuri aici: unul din perspectiva a ceea ce numim savoirs – care nu sînt neapărat literare. Cîmpul literaturii este foarte larg (includ aici şi literatura orală, nu numai pe cea scrisă) şi se pretează la diverse abordări cognitive; este o activitate care se exprimă în limbaj, iar limbajul este modul nostru cel mai important de a fi în lume şi tot ce trece prin limbaj, prin definiţie, e foarte important pentru a înţelege ceea ce sîntem sau cum putem fi, ce putem spera. Pe de altă parte, literaturile sînt nişte practici culturale care s-au stabilit în urma unor tradiţii, punînd tot timpul noul în chestiune, căutînd drumuri noi  - ele sînt domenii în care se poate vedea foarte bine creativitatea umană, care se manifestă, de altfel, şi în alte domenii sau în viaţa cotidiană, dar în literatură apare într-o formă concentrată. Pentru toate aceste motive trebuie să studiem literatura. Acum cum putem justifica studiul literaturii în faţa marelui public? Arătîndu-i că studiile literare îi pot oferi un mijloc, o cale de acces la înţelegerea operelor literare, convingîndu-l că literatura merită citită şi că studiile literare pot contribui la a ghida într-un fel sau altul lectura textelor literare; arătîndu-i cu degetul anumite puncte important. E adevărat că nimic nu poate înlocui experienţa individuală a lecturii, dar studiile literare pot oferi un astfel de ghidaj şi, în general, ele pot influenţa marele public oferindu-i mereu motive suplimentare pentru a citi literatură.

Lucrul acesta trebuie să se facă, desigur, în şcoli – şi nu e uşor, a transmite plăcerea lecturii e o chestiune dificilă în învăţămînt, şi nu de astăzi (vorbesc din propria mea experienţă de elev şi de profesor). Asta ar trebui să încercăm să facem în şcoli: să-i convingem pe tineri să citească, indiferent de suport, pe hîrtie sau electronic, dar să citească, pentru că literatura nu e numai o experienţă de cunoaştere, ci şi una de limbaj, iar limbajul e ceea ce ne constituie într-un anumit sens; cultura literară, prin intermediul limbajului, schimbă raportul nostru cu realitatea. Sîntem, în fond, fiinţe vorbitoare, iar literatura, spre deosebire de celelalte arte şi atracţii contemporane (filmul, de pildă, care a avut şi el o evoluţie foarte interesantă, în scurta lui istorie culturală, arătînd cum o formă de tehnologie poate conduce la o nouă formă de artă), propune această experienţă intimă a limbajului.

 

Apărut în Observator cultural nr. 732/ 25.07.2014