Firul alb care desparte lumea în două

 

                                                                                                  Foto: Ana Toma

 

Andrei Bodiu, poetul şi prozatorul, eseistul şi universitarul braşovean dispărut prea repede dintre noi în 2014 (la nici 49 de ani), a pregătit pentru tipar, în acelaşi an, un volum de poezie care a apărut, din păcate, postum: Firul alb (Tracus Arte, 2014). Debutat în volumul colectiv Pauză de respiraţie (Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, Andrei Bodiu face parte din „Grupul de la Braşov“ (vezi autorii citaţi mai sus, cărora li se adaugă şi Marius Daniel Popescu, scriitor emigrat şi afirmat în Elveţia după 1990), un grup de poeţi (dar şi prozatori) nouăzecişti formaţi în siajul optzeciştilor, avîndu-i ca mentori pe Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Intelectuali braşoveni de prim-plan, cei care au pus bazele Facultăţii de Filologie din Braşov (după 1990), şi în acelaşi timp buni prieteni, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu au plecat, pe rînd, prea devreme dintre noi; au lăsat, în schimb, o „moştenire“ literară durabilă, vizibilă (mai ales) în rîndul tinerilor absolvenţi de filologie braşoveni.

Format în spiritul acelei poetici a cotidianului optzeciste, al poeziei „denotative“ (cu termenul propus de Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne), Andrei Bodiu scrie, la rîndul său, o poezie a cotidianului – a detaliului banal, de zi cu zi, ori a incidentului (marcat cu dată şi an!), în sensul, aş spune, acelor „instantanee“ fotografice pe care le realiza celebrul Henri-Cartier Bresson. Aici e vorba de instantanee de viaţă marcate în/prin limbaj, de o poezie aşa-zicînd prozaică, ce se construieşte din notaţii sincopate ale cotidianului. Într-adevăr, poezia lui Andrei Bodiu din Firul alb funcţionează în acest ritm sincopat al instantaneelor cotidiene, spre deosebire, de pildă, de acea mişcare mai amplă, continuă, de „ritualizare“ a cotidianului din poezia/proza unui Marius Daniel Popescu şi, mai general, din poezia optzecistă: „Un om tînăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulînd gata să/ Te atingă din greşeală.// O femeie între două vîrste fardată/ Uşor nedormită vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/ Unui perete: «uimeşte-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două“. 

Am citat poemul Firul alb, care deschide şi dă titlul volumului, introducînd, prin sintagma „firul alb“, un laitmotiv – premonitoriu, aş spune acum – al morţii, al fragilităţii graniţei dintre viaţă şi moarte. Şi aş mai pune în relaţie adjectivul „alb“ cu tipul de notaţie „albă“, denotativă, deseori descriptivă, practicată de poet. Pe de altă parte, să nu ne lăsăm furaţi de taxonomii, de clasificări strict teoretice, fiindcă poemul e adeseori un amestec de denotaţie şi conotaţie, şi mai ales – aşa cum ţinea să remarce Alexandru Muşina – este definit de un ritm, de o sintaxă, care-l scoate din zona „pură“ a denotaţiei. Iată, în acest sens, un poem de mare frumuseţe, de mare melancolie (melancolia apare şi în alte poeme în carte), care face saltul de la denotaţie la metaforă: „Azi un şofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă ştiu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era dimineaţă şi lapoviţă într-un sfîrşit de octombrie/ Iar lumea mergea spre centru spre şcoli.// Mi-am strîns umerii atît/ Cît să iau în piept căldura din maşină.// Pînă la Livadă am schimbat guverne preşedinţi Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./ Purta ochelari cu dioptrii mari cît/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieşim“ (Taxi Driver). Un alt poem melancolic Philip Seymour Hoffman este la pagina 46: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr./ Ai luat un gît de şampanie./ Ţi s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalţi/ Fiecare era întruchiparea singurătăţii tale./ [...]/ Ai mai luat un gît de şampanie ai rîs/ glasul lui Truman Capote s-a auzit din/ Încăperea alăturată“. În poemul Miercuri seara, joi dimineaţa, apar, de altfel, explicit „melancolia şi resemnarea“ – stare difuză a întregului volum, care îmbracă adesea, într-un văl de ceaţă, notaţiile cotidiene ale poemelor; în surdină se insinuează, de fapt, tema morţii, numită ca atare în Omul fără stare ori în poemul 2 august 2011, unde, pe fondul consumerismului occidental instalat şi la noi – Carrefour, supermarket, cheesburger etc. – „discutăm despre cît de greu se găseşte astăzi/ un loc de veci“.

Poemele din Firul alb aparţin, cum spuneam, acestei poetici optzeciste a înregistrării realităţii cotidiene, a dezemfatizării textului poetic, a evitării convenţiilor şi clişeelor (vezi „ce convenţie cumplită/ ce clişeu ordinar“, înViaţa căprioarei), dar şi a folosirii numelor proprii, de persoane reale (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Radu Cosaşu etc.): „Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani.// Acum cînd mîncăm/ Creveţi scoici şi peşte/ Pe malul Mediteranei cu Adriana“ (Juan de Borbo). Andrei Bodiu consacră trei poeme (morţii) lui Alexandru Muşina: Lumină galbenă, Cu Caius, bînd bere într-un bar în care n-am mai intrat niciodată şi Alexandru Muşina, din care citez ultimele versuri: „Se lasă liniştea peste sat. Tu pui picior peste picior/ legeni puţin dreptul. Ne priveşti/ Cu ochii tăi obosiţi şi odihniţi deopotrivă“.

Am lăsat pentru final seria de şase poeme intitulate Viena copiilor, dintre care cel dintîi se potriveşte cumva acestor zile insurecţionale, de revoltă a tinerilor împotriva establishmentului: „Azi pe 24 aprilie copiii au luat// În stăpînire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ Împotriva guvernului.// Guvernul s-a făcut nevăzut./ Copiii au strigat în faţa clădirii din Hochburg apoi/ Au dat-o pe bere pe vin pe tării au coborît în metrou au/ Continuat să ţipe să vorbească tare foarte tare// De parcă nu toată lumea ar fi a lor“ (Viena copiilor (I)). Andrei Bodiu nu e un poet al subiectivităţii, stările şi emoţiile transpar cu discreţie, în surdină, din spatele notaţiilor prozaice, aproape impersonale. Poeticitatea se naşte, la el, din contingenţă, în proximitatea acestui „fir alb subţire“, care „desparte lumea în două“. În Firul alb – apărut, din păcate, postum –, Andrei Bodiu îşi dă toată măsura de poet: melancolic şi dominat de imaginea morţii, este un volum de mare calitate literară, de o mare fineţe a stării poetice ascunse în instantaneul prozaic.

Andrei Bodiu, Firul alb, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 72 p.

Apărut în Observator cultural nr. 798/ noiembrie 2015 

Adila şi provincia cuvintelor

Cu volumul Şi cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014), Adela Greceanu (n. 1975) se află la al patrulea volum de poezie, după Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... (1997), Domnişoara Cvasi (2001) şi Înţelegerea drept în inimă (2004), şi după un roman, Mireasa cu şosete roşii (2008). Adela Greceanu este dintre acei tineri poeţi ajunşi deja la un vârf al afirmării: Şi cuvintele sînt o provincie este, în acest sens, un volum de construcţie şi de viziune, un volum care atinge vârsta maturităţii poetice. Aşa cum mărturiseşte poeta (pe coperta a treia), deşi volumul în discuţie e publicat la distanţă de 10 ani de cel de-al treilea volum de poezie, şi precedat de un roman, fibra poetică – „structură şi limbaj, distanţă şi control”, cum spune Adela Greceanu – nu a părăsit-o niciodată: chiar şi în proză, Adela Greceanu este în mod esenţial poetă – însă o poetă cu abilităţi mai speciale, perfecţioniste, de construcţie şi viziune. „Poezia Adelei Greceanu are rigoare şi viziune – observă pertinent Marin Mălaicu-Hondrari, un alt poet de talent (practicant, şi el, al prozei poetice). Şi mai are ceva rar întâlnit în poezia feminină: umor”. 

Poeta însăşi şi Marin Mălaicu-Hondrari au spus deja câteva lucruri importante despre tipul de poezie cu care avem de-a face: o poezie care explorează, cu distanţă şi chiar umor, cu o mare atenţie pentru limbaj şi pentru construcţia textului, viziunea asupra lumii şi sensibilitatea feminină (prin intermediul protagonistei Adila). Departe de a fi ceea ce se consideră de regulă „poezie feminină” (marcată de visceralitate, explorare a interiorului, a fiziologiei feminine, de obicei la persoana I), poezia Adelei Greceanu este una narativă, axată pe redarea exteriorului, a incidentelor cotidiene (din cartier, din bloc, din trafic etc.), chiar cu transcrieri de limbaj oral – o coregrafie, o „comedie” a cotidianului atent pusă în scenă pentru a proteja, a masca, a ascunde tocmai ceea ce nu se spune: iar ceea ce nu se spune este vulnerabilitatea, căutarea unei identităţi şi a unui loc de refugiu, a unei „provincii” în vasta comedie – veselă şi tristă – a lumii. Refugiul acesta este, în fond, provincia cuvintelor – apanajul poetului, materialul întors aici pe toate feţele de Adela Greceanu – până la contemplarea vidă, de la distanţă, a unui cuvânt sau altul –, în tentativa ei sensibilă de a potrivi cuvintele peste real, de a găsi o noimă limbajului, lumii sau oamenilor din viaţa proprie. 

Iată, de pildă, poemul Tartină. Cvasinecunoscută. A gestiona o relaţie, care „dramatizează”, cu umor şi stupoare, exact cei trei termeni din titlu, plecând de la incidentele cotidianului, suportate de Adila, personajul feminin constant al cărţii şi alter ego-ul poetei: „Mai târziu, după ce terminase liceul,/ cineva i-a spus Adilei că este cvasinecunoscută./ Ani de zile a urmărit-o acest cuvânt/ şi mai ales particula «cvasi»./ Acel «cvasi», pe care cineva se căţărase,/ era un necruţător nu exişti./ Dacă i-ar fi zis simplu, omeneşte,/ nu cred că te cunosc,/ Adila ar fi putut exista.// Şi a mai fost un cuvânt de soiul ăsta,/ care-i trântea uşa-n nas,/ care-i spunea NU, categoric NU./ Din când în când/ în garsoniera ei vine un bărbat./ Cu el nu-i nevoie să spună nimic./ Dacă încearcă să spună ceva –/ despre cum a folosi «tartină»/ în loc de pâine cu unt sau sandviş,/ poate fi semnul unei mari tristeţi/ şi nu dovada aroganţei,/ şi despre cum o mare tristeţe/ poate pune o mare distanţă/între tine şi lume, o distanţă catego... – / el o întrerupe: ce drăguţă eşti!/ Într-o seară bărbatul ăsta i-a spus/ Nu ştiu cum să gestionez relaţia noastră./ De atunci pentru Adila/ «a gestiona»/ a devenit sinonim cu/ «tartină»/ şi cu/«cvasi»”.

Poemele din acest volum – care fac parte, toate şi rând pe rând, din arhitectura de ansamblu (şi sunt, în egală măsură, foarte bune şi foarte lucrate) – sunt scrise fie la persoana a III-a, ca mai sus, fie la persoana I, dând voce Adilei, personajul feminin prezent şi în volumele anterioare (vezi, de pildă, Domnişoara Cvasi). Treptat, însă, se insinuează un al doilea personaj feminin, reprezentat de persoana a II-a, de un „tu”, căruia Adila i se adresează la modul direct: „dar tu vrei să faci din provincia mea/ un mic centru,/ Un centru al disciplinei şi voinţei/ al hotărârii şi stăpânirii de sine” (Dimineţile cu tine). A doua figură feminină, fără nume, capătă accente simbolice, e o prezenţă de forţă, de autoritate, de supraeu freudian (sau chiar de mamă primordială). 

Adela Greceanu scrie o poezie de limbaj, de construcţie, cum nu întâlnim la poeţii douămiişti (e, practic, de vârsta lor), deşi pleacă, la fel ca ei, de la cotidian. Cu accente suprarealiste şi simbolice (mai puţin aici), cu un fin joc al regimurilor diurn vs nocturn (în Mireasa cu şosete roşii), Adela Greceanu propune aici o poezie cerebrală şi în acelaşi timp extrem de sensibilă, în care chestionează permanent feminitatea, nevoia de iubire, de frumuseţe, de identitate, de situare în lume, de pe poziţiile unui eu poetic care ştie să ia distanţă faţă de sine şi de limbaj, şi are chiar şi umor. A fi provincială vizavi de iubire, de feminitate, de frumuseţe devine un laitmotiv, un joc centru vs provincie, care pune în evidenţă marginalitatea perspectivei poetice, feminine, rezerva, refugiul, retractilitatea – mişcarea permanentă este aceea de a reda exteriorul pentru a proteja interioritatea!

Şi cuvintele sînt o provincie este, aşadar, un volum puternic, controlat, cizelat şi splendid ca o bijuterie, care confirmă, dacă mai era nevoie, o poetă ca Adela Greceanu. 

Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 72 p.

Apărut în România literară nr. 15-16/ 10 aprilie 2015

Autoficţiune şi „proză americană“

Debutat în 2004 cu romanul 69, în colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, şi autor al volumului de poezii instituţia moartă a poştei (Editura Casa de pariuri literare, 2011), Ionuţ Chiva revine anul acesta cu un volum de proză, Boddah speriat, în aceeaşi colecţie a Editurii Polirom care, la începutul anilor 2000, aducea pe piaţa literară românească o serie de tineri scriitori ce aveau să se facă cunoscuţi sub numele de „douămiişti“, un termen care implica, la rîndul său, cîteva caracteristici mai mult sau mai puţin generale: realism minimalist, cotidianism, mizerabilism, limbaj colocvial, mergînd pînă la argou, erotism, dezinhibare sexuală. Ionuţ Chiva a fost, în acea perioadă, chef de file al douămiiştilor, printre care se numărau Ioana Baetica, Adrian Schiop, Dan Sociu ş.a.

În poezie, douămiiştii s-au organizat în jurul revistei Fracturi (al cărei manifest a fost semnat de Marius Ianuş şi de scriitorul basarabean Dumitru Crudu) şi s-au promovat drept „fracturişti“ – printre ei figurează şi poeta Ruxandra Novac, care apare deseori (cu numele Ruxandra) în prozele (cele mai multe autoficţiuni) din recentul volum al lui Ionuţ Chiva. Spun aceste lucruri pentru că e interesant de văzut cum a evoluat această tînără promoţie (să-i zicem) de tranziţie postcomunistă în deceniul care-i desparte, deja, de debutul lor literar. Unii dintre ei – revoltaţii de atunci, rupţi brutal (aş zice programatic) de trecut, de memoria comunismului, dar deja dezamăgiţi de postcomunism, marginali, angajaţi în supravieţuirea capitalistă (lipsa banilor, joburi precare etc.) – au părăsit baricadele şi au plecat din ţară, cu arme şi bagaje: e cazul Ioanei Baetica, al Ruxandrei Novac, dar şi al lui Ionuţ Chiva. Alţii – ca Adrian Schiop ori Dan Sociu – continuă să activeze în ţară. Soldaţii de Adrian Schiop (roman, Polirom, 2014) şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem de Dan Sociu (poezie, Tracus Arte, 2014) reprezintă două titluri dintre cele mai bune ale acestui an, care vin din zona douămiiştilor. Evoluţia lor ţine, cred, de trecerea de la gestul pur de revoltă (socială, literară) la o anumită maturizare – nu numai biologică, să-i spun, dar şi de viziune şi, implicit, stilistică.

În acest peisaj, cartea lui Ionuţ Chiva mi se pare că rămîne undeva în suspans între revolta iniţială şi maturizarea de viziune/ stilistică. De altfel, o mare parte dintre texte par să fie mai vechi, par să ţină de perioada anilor 2000, împrumutînd, sub forma autoficţiunii, elemente din biografia autorului: student (Litere) şi scriitor aspirant, frecventarea celebrei cafenele de la Muzeul Literaturii Române şi a personajelor sale (vezi Alex, alter ego-ul autorului, prezent în mai multe proze, dar şi Ted, scriitorul de vreo cincizeci de ani, cunoscut al celui dintîi, apărînd şi el în mai multe proze, ba chiar împărţind cu primul o iubită, Sanda, poetă mediocră), slujba la ziar, escapadele amoroase şi estivale (la Vama Veche) etc. 

Ionuţ Chiva se încăpăţînează să rămînă în această zonă de frondă stilistică, de blazare socială şi existenţială extremă şi de marginalitate care devine, în textele cele mai recente, un soi de autoizolare (în străinătate) şi chiar de mizantropie, vizibilă în afecţiunea exclusivă pentru cîini – cîinele este personajul căruia i se dă maximum de atenţie în aceste texte (vezi Boddah speriat ori Ahil Peleianul, viaţa sa), singurul, de altfel, descris în detalii de comportament, ba chiar şi de interioritate – aşa cum se întîmplă în proza ce dă titlul cărţii, Boddah speriat, în care scriitorul se aventurează experimental în surprinderea stărilor interioare ale lui Boddah, companionul fidel, „un ciobănesc australian frumos, ruginiu cu alb, de un an, ceacîr, cu un ochi albastru marin, ghost-eye, cum le spuneau indienii mai demult cîinilor ca el, şi celălalt ca ambra“. Ionuţ Chiva se descurcă bine în pasajele de acest gen, ele au o anume frusteţe şi prospeţime senzorială, în incoerenţa lor intenţionat ingenuă: „Făceau ca vîntul prin frunze în pădurea plimbării cînd nu mai era alb, plecase, ca apa care nu se bea din spatele lui «acasă grădină» – ce e al nostru trecînd prin iarbă, din care se bea, ca în «maşină» cînd «boddah. mergem»“. Sau: „Făceau ca moartea mică din somn, ca mulţi dinţi şi fugi fugi, ca luminile care bubuie în cer «plînge»“. 

Boddah speriat, în ciuda dimensiunilor mici, este, am impresia, un text ambiţios, intertextual – pornind de la motto-ul din care aflăm că primul text de succes al lui Philip K. Dick a fost Roog, un text scurt, alcătuit din 1800 de cuvinte, despre un cîine (cu accente SF). Mica proză a lui Ionuţ Chiva nu mi se pare, însă, suficient de convingătoare, de puternică.

La fel se întîmplă cu o altă proză ambiţioasă ca proiect, Doi băieţi buni – o proză comportistă (să-i spun) în maniera Hemingway (dar şi cu trimiteri locale, în subtext, la Marin Preda). Trei bărbaţi – tatăl şi cei doi fii, Milu (cel mare) şi Radu – sînt surprinşi în conversaţie, pe drumul de munte (în decor de iarnă; copiii au costum de schi şi schiuri), către capcana de braconaj (să vadă dacă au prins ceva); tatăl se opreşte la cîrciuma de la cabana din zonă, iar băieţii se dau cu schiurile şi cercetează capcana, unde e prizonieră o vulpe. Relaţiile dintre cei trei – sărăcia, afecţiunea, ierarhia, absenţa mamei etc. – reies din golurile şi tăcerile povestirii. Cu toate acestea, nici Doi băieţi buni – deşi promiţătoare – nu este condusă atent pînă la capăt. Ionuţ Chiva are scăpări stilistice şi, în genere, nu are răbdarea să construiască un text pînă la capăt (la nivel factual, pare a avea şi unele scăpări). Din cînd în cînd, apar intruziuni omnisciente de prisos, comentarii din off de-a dreptul banale, ca aici: „– Da’ cum poţi, fratele meu, să faci totuşi pe tine, la vîrsta ta, că ţi-e lene să te pişi, tu nu te-ai gîndit că pînă la urmă tot o să faci pe tine? Începu să peroreze cuprins de indignare, gesticulînd cu mîna dreaptă în timp ce cu stînga îl cuprinsese pe după umeri conducîndu-l spre Bufet, şi aşa aveau să fie toată viaţa, Milu gesticulînd mereu dispus să-ţi dea un sfat şi să-ţi ţină o predică, Radu încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui“. În Un bar în care merg şi n-o să mai merg, reducerea la elementar, la bazic, a gesturilor protagoniştilor, dar şi a limbajului – un tînăr român îşi petrece serile într-un bar luxemburghez, cu căştile pe urechi şi prinzînd fragmente de fraze din jur, dar şi secvenţe disparate (mai degrabă ipotetice) din viaţa chelnerului – devine, în lipsa unei construcţii a prozei, a mizării pe un moment „tare“, pe un acroş, o simplă atitudine auctorială frustrantă pentru cititor şi sîcîitoare.

Proza cea mai bună a volumului (şi cea mai lungă, de altfel) este, în ce mă priveşte, Vorbeşte Alex – dar ea este, cu siguranţă, o proză mai veche (referinţe la mess, la lipsa mobilului etc.), ce se încadrează perfect în tiparul „douămiismului“: naratorul-personaj este, aşadar, Alex, un alter ego al scriitorului (aşa cum spuneam mai sus, personaj aici înşelat de iubită, Svetlana), iar textul este, aş zice, o autoficţiune „ca la carte“: el mixează elemente biografice, practică stilul oral, limbajul e colocvial şi pe alocuri argotic (argoul tinerilor „cool“), iar atitudinea pe care el o ilustrează în ansamblu e aceea specifică „generaţiei“ 2000 (termenul apare chiar la Ionuţ Chiva): criză existenţială şi identitară (hrănită şi de familii scindate, de noncomunicare), revoltă, un „hedonism” al prezentului care ascunde depresia, lipsa de sens şi de perspective, superficialitatea asumată din frica – declarată la Chiva – de profunzime, de privirea în perspectivă, de îmbătrînire.

Iată cîteva citate revelatorii: „N-am vorbit toată viaţa nimic cu ai mei“; „nicăieri nu eşti tu“; „Ce-o fi în capul lui (al unui bătrîn, n.m.) sau al maică-mii, ce mai mişcă acolo după scurtcircuitare, aş putea să mă gîndesc la asta vreodată fără să-mi fie frică?“; „singurătatea, nefericirea, tristeţea“. Sau: „mă gîndeam, deja beat, la generaţia mea (care înseamnă prietenii mei) hedonistă, lipsită de «profunzime», prin care nu înţelegeam vreo aplecare înspre hermeneutică, ci mai degrabă «profunzime» în sensul de manual în care imaginea unui copac reflectată în apă are mai mult volum decît în sine“. Din acelaşi registru, din aceeaşi zonă a „douămiismului“ fac parte şi prozele În anul morţii, în care protagonist este Ted, scriitorul cincuagenar, divorţat, cu o fetiţă – proză a cărei replică este chiar cea de mai sus (Vorbeşte Alex), dar şi Liniştea şi lumina, cu un titlu cu trimitere la Faulkner (protagonişti Alex şi Svetlana); sau Munca ne-a mîncat tinereţea şi asta este ce am muncit. Proze ale copilăriei – à la Salinger – sînt Dragostea m-a părăsit la 12 ani, Reparaţie (dar şi Doi băieţi buni). Ultimele două texte (Micuţa lucrează şi Fiica diplomatului) capătă o turnură experimentală, practicînd deliberat o alunecare în fantastic, din nou pe model american.

Prozele cele mai recente din Boddah speriat sînt, aşadar, ambiţioase ca program – Chiva scrie, aşa cum mărturiseşte, „proză americană“ – cu modele prestigioase ca Faulkner, Hemingway, Burroughs etc. –, însă nu suficient de convingătoare (deocamdată). Superficialitatea asumată îi joacă, uneori, feste, transformîndu-se într-un soi de narcisism şi de bravadă care nu se mai potrivesc la zece ani de la debut, şi nu mai reuşeşte, în nici un caz, să dea seamă de „criza existenţială“, „zona nervilor rupţi“, „crunta singurătate“, pe care le evocă autorul pe coperta a patra (şi aş mai adăuga aici folosirea unei limbi române destul de stranii, deformate, cu prepoziţii folosite incorect, nefiresc – lucruri care nu ţin, totuşi, de oralitatea stilului).

Ionuţ Chiva, Boddah speriat (povestiri), Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“,
Iaşi, 2014, 224 p. 

Apărut în Observator cultural nr. 745/ 24.10.2014