Un amplu studiu monografic al prozei lui Mircea Nedelciu
Iulia Dondorici
Privind retrospectiv nu numai
debuturile, ci și, în general, volumele generației de critici tineri mai mult
sau mai puțin impuși în ultimii ani, ceea ce atrage imediat atenția – remarca,
de curînd, Cosmin Borza, într-un articol din revista Cultura – este,
pe de o parte, diversitatea tematică abordată (de la literatura feminină
interbelică la proza anilor ’80, de la tratarea corporalității în literatură la
monografii ale celor mai importanți critici interbelici – și lista ar putea
continua), pe de alta, diversitatea metodologică, de strategii și grile
interpretative aplicate – fondate pe teorii din studiile culturale, sociologie,
noul istorism, estetica receptării, naratologie, istoria mentalităților
ș.a.m.d. Dacă criticul amintit vedea această configurație a „noii critici“ mai
degrabă în sens critic – căci eclectic, în lipsa unei coagulări identitare de
grup –, eu aș aprecia această diversitate ca binevenită, aducînd un aer
proaspăt într-o instituție precum cea a criticii autohtone, care, cu puține
excepții postdecembriste venite dinspre generația ’80 (Gheorghe Crăciun, Carmen
Mușat, Ion Bogdan Lefter și alți cîțiva), se hrănește, în continuare, din
teoriile și metodele criticilor români din interbelic, în cel mai bun caz, al
celor din anii ’60-’80. Dacă diversitatea este chiar semnul distinctiv al
tinerei generații de critici literari, mai problematică este originalitatea și
deschiderea spre actualitate a metodelor și instrumentelor de lucru. Acestea
din urmă rămîn mai degrabă trăsături singulare, dominantă în cîmpul nostru
critic rămîne valoarea estetică, chiar atunci cînd inadecvarea la obiectul
studiat este vizibilă cu ochiul liber (un exemplu este, aici, studiul Biancăi
Burța-Cernat despre proza feminină interbelică) sau cînd se străbat drumuri
critice deja bătute de nenumărate ori de-a lungul ultimelor decenii decembriste
(Alex Goldiș, cu volumul de debut Critica în tranșee. De la realismul
socialist la autonomia esteticului).
O excepție bine-venită de la
această tendință este volumul de debut al Adinei Dinițoiu – la origine, teza de
doctorat a autoarei –, apărut anul acesta la Editura Tracus Arte și intitulat Proza
lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții.
Respingînd absolutizarea grilei estetice – fără a o ignora însă, în capitolele
cu analize pe text ale prozei nedelciene – Adina Dinițoiu reușește să
prezinte, în ansamblul studiului ei, o imagine nuanțată și actuală a
scriitorului optzecist, realizată cu ajutorul unui montaj inteligent de metode
și strategii critice, pornind de la premisa că „astăzi – la început de mileniu
trei –, cînd literatura se situează altfel în spațiul public și cultural, cînd
pe lîngă valoarea estetică – atît de mult timp fetișizată –, ea își asumă din
ce în ce mai mult o valoare de cunoaștere, proza lui Mircea Nedelciu este un
document literar inestimabil – estetic, antropologic și uman – al anilor ´80,
al ultimului deceniu comunist, un muzeu de imagini retro în mișcare, în care
defilează cinematografic secvențele unui cotidian devenit deja istorie. În
contextul (încă) actual al unei recuperări artistice (film, teatru, arte
vizuale) a perioadei comuniste, proza lui Nedelciu este un loc – o sursă de
imagini, de atmosferă, de oameni – peste care nu se poate trece“.
A doua caracteristică remarcabilă
a acestui volum monografic al prozei lui Mircea Nedelciu este caracterul lui
exhaustiv – cititorul are în față nu numai detaliate analize de text ale
tuturor volumelor de proză ale lui Nedelciu – de la primul volum de proză
scurtă pînă la romanul postum neterminat Zodia scafandrului –, ci, în
premieră, și a articolelor scriitorului din presa postdecembristă. Aceeași
exhaustivitate se regăsește și la nivelul receptării – astfel, lucrarea oferă o
privire de ansamblu asupra tuturor aspectelor luate în discuție de-a lungul
timpului în legătură cu opera lui Nedelciu – de la apariția primelor volume
pînă în ultimii ani. Autoarea prezintă cu onestitate și distanță critică
pozițiile exegetice referitoare la obiectul analizei ei, le relaționează
nuanțat și le interpretează atît în contextul politico-istoric al apariției,
cît și din perspectivă contemporană.
Primele patru capitole ale
lucrării sînt mai degrabă de istorie literară, pornind de la înnoirile
teoretice aduse, la apariția lor pe scena literară, de reprezentanții cei mai
importanți ai generației ’80 și, în special, de Mircea Nedelciu. Platforma teoretică
a lui Nedelciu este analizată atît în contextul discuțiilor teoretice din anii
’80 din România, cît și pornind de la analiza surselor (Tel Quel, Le
Nouveau Roman), pentru a evidenția specificitatea scriitorului român,
punctele în care acesta adaptează „la mediu“ teoriile stîngii franceze, precum
și modul în care această poetică explicită se suprapune sau nu peste aceea
implicită, peste textele de proză în desfășurarea lor cronologică. Schimbarea
de paradigmă teoretică efectuată de optzeciști este discutată de autoare
pornind de la sintagma de „nouă autenticitate“, analizînd modul în care proza
nedelciană a transformat schema comunicațională a lui Jakobson. O temă
importantă, în cadrul problemei receptării și a teoriilor lecturii, este
relația cu cititorul – se știe că miza optzeciștilor a fost ceea ce ea numește
„educarea cititorului“, și cercetătoarea ține seama de această pretenție a
scriitorului în propriile analize de text din capitolele următoare. Teza ei
este formulată astfel: „Ceea ce frapează, dincolo de atenția specială acordată
cititorului («ideal» sau «implicit») în textul său literar, respectiv teoretic,
este racordarea acestui profil de cititor la realitatea socială contemporană:
cu alte cuvinte, Nedelciu nu vrea să renoveze proza în abstract, realizabil în
timpul ideal al lecturii, ci, din contră, cu mijloacele literaturii, el vrea să
intervină în real, să remodeleze, prin intermediul habitudinilor de lectură, un
om nou (care este, înainte de toate, un alt fel de cititor)“.
Capitolelor de istorie literară
și culturală le urmează trei capitole de analiză aplicată pe textele
scriitorului optzecist. Abordarea este una cronologică, dar analizele se
grupează nu de puține ori, chiar păstrînd acest cadru formal, în jurul unor
nuclee tematice și stilistice. Paginile poate cele mai interesante mi se par
acelea care cuprind analiza identității – individuale și sociale – în comunism,
pornind de la relația rural-urban („În orice caz, un ruralism constitutiv,
rafinat de cultură, de practica literaturii, de strămutarea la oraș se
regăsește la toți acești scriitori“), relația individ-grup-societate, așa cum
se configurează ele în creația nedelciană. Și sub acest aspect, proza este
văzută în contextul sociopolitic al epocii. Autoarea optează pentru conceptul
de „rezonanță“ în sensul lui Greenblatt: „Rezonanța textelor lui Nedelciu […]
se va măsura, așadar, prin recursul la context, la «forțele culturale» care
determină textul și cărora le este expresia: cenzura ideologică, nevoia
interioară de libertate și lupta prin text cu această cenzură, dublul limbaj,
așadar, complicitatea cu cititorul și îndemnul la lectura activă, adică la
rezistența la manipulare, prin deconspirarea convențiilor literare“. Teza de
bază a analizei este formulată în felul următor: scriitorul Mircea Nedelciu „nu
urmărește niciodată să transmită numai un «mesaj» estetic ori general-uman, ci
și unul concret, social-politic“. Atît în contextul regimului comunist, cît și
în cel postdecembrist, chiar dacă în moduri diferite, Mircea Nedelciu a susţinut
implicarea activă a scriitorului în viaţa publică, dorind să transforme
cititorul naiv într-unul avizat, transformare care ar fi trebuit să se
efectueze prin intermediul tehnicilor de lectură. Astfel, Nedelciu a optat
pentru o proză care să răpească falsul confort al cititorului, l-a condus
permanent spre „lectura-întrebare“, superioară „lecturii-torpoare“.
Tocmai
această permanentă raportare a textualismului, a tehnicilor literare, a
pozițiilor teoretice la cadrul social politic al vremii, ca și raportarea la
modele teoretice occidentale, plasarea operei lui Nedelciu nu numai într-un
context literar, ci și într-unul cultural și intelectual mai larg sînt
constante ale analizelor Adinei Dinițoiu și, poate, reușita ei cea mai
importantă.
Apărut în Observator cultural nr. 655/ 21.12.2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu