Spre văi de jad şi sălbăţie (Polirom, 2016) este primul roman al Veronicăi D.
Niculescu, autoare a mai multor volume de proză scurtă (Adeb, 2004; Orchestra
portocalie, 2008; Roşu, roşu, catifea,
2012; Simfonia animalieră, 2014, în
pandant cu Hibernalia, 2016) şi
excelentă traducătoare din limba engleză (a tradus cărţi de Vladimir Nabokov,
Samuel Beckett, Don DeLillo, Lydia Davis, Tracy Chevalier etc.). Veronica D.
Niculescu a scris, de asemenea, două volume în colaborare cu poetul Emil
Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede
(2009) şi Cad castane din castani (2014)
– colaborări care pun deja în evidenţă o propensiune spre ludic a autoarei, un
ludic bazat, pe de o parte, pe jocurile de limbaj, iar pe de alta, pe asumarea
convenţiei poveştii, a basmului. De la acest ludic pleacă şi romanul de faţă, al
cărui titlu de o imprevizibilă savoare lingvistică (şi muzicală) trimite către
o lume de basm – care se va dovedi, de fapt, o lume a copilăriei cu întreaga ei
libertate şi inocenţă. Cartea are o ramă („Partea întîi. Pe drum“, unde ni se
spune limpede: „Povestea pe care vreau să o scriu nu există decît dacă eu mă
aşez şi o scriu. Asta ar trebui să mă facă să îmi doresc să o scriu“), care se
va închide în ultimele două pagini ale cărţii („Cred că povestea e gata. (...)
Să public, să nu public, să public, să nu public...“). Această naratoare din
rama metatextuală – ramă ce reface cadrul scrierii cărţii, dar şi îndoielile
legate de actul propriu-zis al scrisului (ca altădată secvenţele metatextuale
din proza optzecistă, în speţă nedelciană) – se va regăsi ca protagonistă a
părţii a treia (şi ultima), partea cea mai amplă, în fond, a cărţii, purtînd
titlul omonim („Spre văi de jad şi sălbăţie“). Între cele două, partea de mijloc
reface – în fraze ritmate şi adesea cu rimă, în jocuri de cuvinte, alinturi şi
răsfăţuri, dar în note simultan vesele şi triste – povestea micuţei prinţese
Mereu da Flor („Mereu da Flor şi dragostea măiastră“ de Miranda Dortloft). După
lectura părţii a treia, înţelegem că textul de mijloc este una dintre
ficţiunile naratoarei iniţiale, devenite protagonistă în ultima parte a cărţii
– ea se numeşte Miranda Corbeanu (Miranda Dortloft, pseudonimul literar).
Romanul se construieşte, aşadar, din două tonalităţi/secvenţe de bază:
secvenţa de basm (partea de mijloc) şi secvenţa realistă din ultima parte, ce
reprezintă mai bine de jumătate din carte. Cred că – odată cu acest prim roman
–, Veronica D. Niculescu lasă în urmă ludicul, gratuitatea jocurilor de limbaj,
evoluînd către o proză cu tentă realistă. De fapt, e vorba de o proză a
maturizării feminine, a vîrstelor succesive, în siajul Simonei Popescu, dar cu
un accent special pe vîrsta copilăriei, un gest al întoarcerii insistente şi
melancolice, aproape proustiene, către „paradisul pierdut“, care nu-i altceva
decît „văile de jad şi sălbăţie“. Numai că aceste văi nu se află într-un
spaţiu/timp al viitorului din poveste, ci undeva în urmă, în copilărie, iar
toată mişcarea schiţată de naraţiune este una – proustiană – de întoarcere, de
recul, de repliere şi refugiu. De altfel, scriitura Veronicăi D. Niculescu – în
volumele de proză scurtă – este, cum am spus altădată, una prin excelenţă
retractilă, „feminină“ în sens arhetipal. În cartea de faţă, aventura scrisului
– care apare tematizat adesea – se suprapune, în fond, cu aventura devenirii
protagonistei, a parcurgerii vîrstelor succesive – copilărie, adolescenţă,
tinereţe – printr-un soi de rememorare. Aş da aici două citate-cheie, unul care
devoalează sensul sintagmei din titlu, sintagmă cu iz de poveste şi de magie
(autoarea mizează pe apropierea fonetică a „sălbăţiei“ de
„sălbatic/sălbăticie“, iar „jadul“, ca şi „sălbăţia“, plantă erbacee, trimit la
verdele naturii), şi un altul care explicitează această direcţie profundă a
scrisului/fiinţei naratoarei (un alter ego al autoarei, în fond) către tot ce
înseamnă categoria „micului şi slabului“ (condiţia literaturii înseşi, a „secundarului“,
vorba lui Virgil Nemoianu). Iată: „În faţă e o margine mereu necunoscută a
lumii, sînt şinele trenurilor şi rîul, un sfîrşit de poveste, iar în spate e
casa pierdută, e raiul meu şi e vîrsta mea de animal sălbatic, liber şi blînd
care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot
degeaba ar fi –, un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste
decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci-şase ani,
anii mei de sălbăţie şi de jad, cînd zburdam pe un cîmp, nici chiar albă, dar
nici neagră, fără ham şi fără potcoave“ (p. 91).
Celălalt citat prelungeşte
această retractilitate, regresie melancolică (dar cu momente foarte intense)
către zona umbrei, a discreţiei, a puterii soft,
secunde/secundare, atît de specifice literaturii. Naratoarea, Miranda, spre
deosebire de sora ei mai mare, de o frumuseţe flamboaiantă, exersează – cum
atît de bine spune – „adorarea micului şi a slabului“ şi „soarta diurnă a unor
fluturi de noapte“: „eu exersam (...) adorarea micului şi a slabului, a mutului
şi a ştersului, ridicam în slăvi negrul ca supremă culoare care le cuprinde pe
toate la un loc, ultracurcubeul, fără să ştiu deocamdată nimic despre doliul
după propria ta viaţă, practicam cititul intensiv şi scrisul pe la capete şi
margini de caiete, (...) atrasă inexplicabil de drumul ăsta îngust, lăturalnic,
aşa cum nu te poate atrage decît ceea ce-ţi este de fapt însăşi soarta. Crezînd
cu disperare în ceva ce acum pot numi soarta diurnă a unor fluturi de noapte“
(p. 166).
Pentru naratoarea-personaj, viaţa se confundă cu literatura (cititul
şi scrisul), iar literatura cu regresia, retragerea în umbră, izolarea, punerea
lumii între paranteze; însăşi nostalgia copilăriei ca refugiu în natură, în
libertatea şi sălbăticia naturală, reprezintă tot o fugă de lume, de social. Mai
există o secvenţă foarte plastică ce ilustrează predilecţia pentru acest regim
nocturn al existenţei/scrisului – pasajul care evocă (transfigurînd-o) „ora de
beznă“ comunistă: „Mă fermeca liniştea atît de stranie a acelei ore, o linişte
ce se înălţa din sutele de apartamente din tot cartierul şi din albiile fără
fund ale străzilor pustii, dar cel mai tare îmi plăcea pătratul de timp perfect
decupat, în care nimeni nu se mai ostenea să facă nimic. Ora aceea de noapte
impusă, repetată vreme de cîţiva ani, mi-a fost unul dintre cele mai intime
cotloane pe care le-am avut vreodată; ar fi trebuit să o resimt ca pe încă o
lipsă, pe lîngă atîtea altele deja apărute, dar pentru mine chiar nu conta
partea hîdă, savuram oaza de pace deplină, şi poate de aceea încă mai
obişnuiesc, atunci cînd nimic altceva nu pare să funcţioneze, să mă închid în
cameră seara cu o lumînare aprinsă, amuşinînd senzaţia extraordinară că,
oricînd îmi doresc, pot stinge lumea din jur“ (pp. 104-105).
Despre „cotloane“ preferate – un fel de „văgăuni“, cu termenul Simonei
Popescu – va mai fi vorba în această parte a treia, în secvenţele cele mai
frumoase ale cărţii – cele care vorbesc despre copilărie, resuscitate de „ochii
cu memorie“ ai naratoarei: „Cîinele pe care nu l-am avut niciodată, cîinele
care sînt eu. Doar că eu mă trînteam acolo, între ierburi. Acolo scînceam şi mă
rugam să nu cresc niciodată. (...) şi atunci mă aruncam în valurile oceanului
de ierburi enorme, pîlcuri înalte şi dese, populate cu mii de fiinţe minuscule,
dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau cîmpurile şi văile, de
n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo“ (p. 80). Tot în copilărie, protagonista
descoperă un al doilea spaţiu paradisiac, acela al bibliotecii (de cartier): „(...)
totul este de-o mie de ori mai fantastic şi mai ameţitor decît în orice
cofetărie. Probabil aceasta e clipa în care aflu ce înseamnă beţia. Poţi să iei
orice şi nu te costă nimic“ (p. 99). Pe bibliotecară, Mălina Ivanovna, o fermecătoare
rusoaică „cu pulover verde şi părul roşcat“ o va descoperi, mult mai tîrziu,
într-o fotografie rătăcită într-o carte a iubitului ei, mai vîrstnicul Ivan
Gruzin – deducem că rusoiaca se sinucisese din dragoste pentru acesta din urmă.
Iubirea de tinereţe a Mirandei Corbeanu – anticipată, de fapt, de pasiunea
pentru cărţi şi bibliotecă, va fi acest bibliotecar, Ivan Gruzin, de care naratoarea
– întoarsă în oraşul natal după absolvirea facultăţii –, se apropie tot prin
intermediul literaturii: împreună, se vor ocupa de manuscrisele enorme ale
domnului Teodorescu (un alt bibliotecar local, dispărut între timp, figură
memorabilă a cărţii) – notez aici că fragmentul semnat de domnul Teodorescu şi
redat în carte (cei doi publicau săptămînal, într-o rubrică, textele
bibliotecarului dispărut) mi se pare, din nou, unul din cele mai frumoase ale
cărţii. El vorbeşte despre singurătate şi iubiri pierdute, ca un fel de ecou/ mise en abîme al/a naraţiunii pe care o
avem în faţa ochilor – ea însăşi un spaţiu în care se naşte literatura, din
singurătate şi iubire trădată. Cartea surprinde, aşadar, devenirea unei fetiţe,
trecerea de la privirea magică asupra lumii la aceea dezvrăjită, deziluzionată,
specifică vîrstei mature. Maturizarea dureroasă, trecînd prin iubirea trădată –
Ivan Gruzin e un cuceritor egoist, dar şi un trişor, trădează iubirea Mirandei,
dar şi încrederea dlui Teodorescu, de care se foloseşte, post mortem, pentru propria lui glorie literară –, include, pe de
altă parte, şi experienţa familială, istoria propriei familii (părinţi şi
bunici, familia germană a mamei – alte secvenţe de vieţi frînte, plus teoria „memoriei
genetice a evenimentelor traumatice“). Aş remarca, totuşi, că partea de sfîrşit
– povestea de iubire eşuată a Mirandei – este mai puţin reuşită, în ansamblul
cărţii, mai digresivă (unele secvenţe puteau lipsi), metaforică (există un risc
al metaforelor decorative), mai patetică, cu unele tonalităţi false.
Veronica D. Niculescu este o prozatoare a detaliului şi a naturii,
fascinată de ierburi, flori, păsări, vietăţi de toate soiurile, un ochi
ascuţit, şi o sensibilitate exacerbată, care vibrează în fiecare descripţie. De
fapt, mişcările naturii, vietăţile şi plantele sînt adesea, la scriitoare, cele
care furnizează termenul de comparaţie, de reper, cînd vine vorba de viaţa
oamenilor (comparaţiile şi metaforele animaliere sînt riscante, însă, cînd vine
vorba de proză realistă). Mişcarea de recul a scrisului ei este redată şi de
acest refugiu în natură, departe de prezenţa umană. Dincolo de anumite
stîngăcii în proza realistă şi erotică, de unele excese metaforice şi
digresive, primul său roman, Spre văi de
jad şi sălbăţie, reprezintă cartea cea mai bună a scriitoarei, şi se
deschide spre mize literare noi, de mai mare anvergură.
Veronica D. Niculescu, Spre văi de
jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese, roman, Editura
Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 246 p.
Apărut în Observator cultural din 18.11.2016
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu