.
.

miercuri, 7 decembrie 2016

"Spre văi de jad şi sălbăţie" - o proză a maturizării feminine



Spre văi de jad şi sălbăţie (Polirom, 2016) este primul roman al Veronicăi D. Niculescu, autoare a mai multor volume de proză scurtă (Adeb, 2004; Orchestra portocalie, 2008; Roşu, roşu, catifea, 2012; Simfonia animalieră, 2014, în pandant cu Hibernalia, 2016) şi excelentă traducătoare din limba engleză (a tradus cărţi de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lydia Davis, Tracy Chevalier etc.). Veronica D. Niculescu a scris, de asemenea, două volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014) – colaborări care pun deja în evidenţă o propensiune spre ludic a autoarei, un ludic bazat, pe de o parte, pe jocurile de limbaj, iar pe de alta, pe asumarea convenţiei poveştii, a basmului. De la acest ludic pleacă şi romanul de faţă, al cărui titlu de o imprevizibilă savoare lingvistică (şi muzicală) trimite către o lume de basm – care se va dovedi, de fapt, o lume a copilăriei cu întreaga ei libertate şi inocenţă. Cartea are o ramă („Partea întîi. Pe drum“, unde ni se spune limpede: „Povestea pe care vreau să o scriu nu există decît dacă eu mă aşez şi o scriu. Asta ar trebui să mă facă să îmi doresc să o scriu“), care se va închide în ultimele două pagini ale cărţii („Cred că povestea e gata. (...) Să public, să nu public, să public, să nu public...“). Această naratoare din rama metatextuală – ramă ce reface cadrul scrierii cărţii, dar şi îndoielile legate de actul propriu-zis al scrisului (ca altădată secvenţele metatextuale din proza optzecistă, în speţă nedelciană) – se va regăsi ca protagonistă a părţii a treia (şi ultima), partea cea mai amplă, în fond, a cărţii, purtînd titlul omonim („Spre văi de jad şi sălbăţie“). Între cele două, partea de mijloc reface – în fraze ritmate şi adesea cu rimă, în jocuri de cuvinte, alinturi şi răsfăţuri, dar în note simultan vesele şi triste – povestea micuţei prinţese Mereu da Flor („Mereu da Flor şi dragostea măiastră“ de Miranda Dortloft). După lectura părţii a treia, înţelegem că textul de mijloc este una dintre ficţiunile naratoarei iniţiale, devenite protagonistă în ultima parte a cărţii – ea se numeşte Miranda Corbeanu (Miranda Dortloft, pseudonimul literar). 

Romanul se construieşte, aşadar, din două tonalităţi/secvenţe de bază: secvenţa de basm (partea de mijloc) şi secvenţa realistă din ultima parte, ce reprezintă mai bine de jumătate din carte. Cred că – odată cu acest prim roman –, Veronica D. Niculescu lasă în urmă ludicul, gratuitatea jocurilor de limbaj, evoluînd către o proză cu tentă realistă. De fapt, e vorba de o proză a maturizării feminine, a vîrstelor succesive, în siajul Simonei Popescu, dar cu un accent special pe vîrsta copilăriei, un gest al întoarcerii insistente şi melancolice, aproape proustiene, către „paradisul pierdut“, care nu-i altceva decît „văile de jad şi sălbăţie“. Numai că aceste văi nu se află într-un spaţiu/timp al viitorului din poveste, ci undeva în urmă, în copilărie, iar toată mişcarea schiţată de naraţiune este una – proustiană – de întoarcere, de recul, de repliere şi refugiu. De altfel, scriitura Veronicăi D. Niculescu – în volumele de proză scurtă – este, cum am spus altădată, una prin excelenţă retractilă, „feminină“ în sens arhetipal. În cartea de faţă, aventura scrisului – care apare tematizat adesea – se suprapune, în fond, cu aventura devenirii protagonistei, a parcurgerii vîrstelor succesive – copilărie, adolescenţă, tinereţe – printr-un soi de rememorare. Aş da aici două citate-cheie, unul care devoalează sensul sintagmei din titlu, sintagmă cu iz de poveste şi de magie (autoarea mizează pe apropierea fonetică a „sălbăţiei“ de „sălbatic/sălbăticie“, iar „jadul“, ca şi „sălbăţia“, plantă erbacee, trimit la verdele naturii), şi un altul care explicitează această direcţie profundă a scrisului/fiinţei naratoarei (un alter ego al autoarei, în fond) către tot ce înseamnă categoria „micului şi slabului“ (condiţia literaturii înseşi, a „secundarului“, vorba lui Virgil Nemoianu). Iată: „În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sînt şinele trenurilor şi rîul, un sfîrşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vîrsta mea de animal sălbatic, liber şi blînd care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot degeaba ar fi –, un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci-şase ani, anii mei de sălbăţie şi de jad, cînd zburdam pe un cîmp, nici chiar albă, dar nici neagră, fără ham şi fără potcoave“ (p. 91). 

Celălalt citat prelungeşte această retractilitate, regresie melancolică (dar cu momente foarte intense) către zona umbrei, a discreţiei, a puterii soft, secunde/secundare, atît de specifice literaturii. Naratoarea, Miranda, spre deosebire de sora ei mai mare, de o frumuseţe flamboaiantă, exersează – cum atît de bine spune – „adorarea micului şi a slabului“ şi „soarta diurnă a unor fluturi de noapte“: „eu exersam (...) adorarea micului şi a slabului, a mutului şi a ştersului, ridicam în slăvi negrul ca supremă culoare care le cuprinde pe toate la un loc, ultracurcubeul, fără să ştiu deocamdată nimic despre doliul după propria ta viaţă, practicam cititul intensiv şi scrisul pe la capete şi margini de caiete, (...) atrasă inexplicabil de drumul ăsta îngust, lăturalnic, aşa cum nu te poate atrage decît ceea ce-ţi este de fapt însăşi soarta. Crezînd cu disperare în ceva ce acum pot numi soarta diurnă a unor fluturi de noapte“ (p. 166). 

Pentru naratoarea-personaj, viaţa se confundă cu literatura (cititul şi scrisul), iar literatura cu regresia, retragerea în umbră, izolarea, punerea lumii între paranteze; însăşi nostalgia copilăriei ca refugiu în natură, în libertatea şi sălbăticia naturală, reprezintă tot o fugă de lume, de social. Mai există o secvenţă foarte plastică ce ilustrează predilecţia pentru acest regim nocturn al existenţei/scrisului – pasajul care evocă (transfigurînd-o) „ora de beznă“ comunistă: „Mă fermeca liniştea atît de stranie a acelei ore, o linişte ce se înălţa din sutele de apartamente din tot cartierul şi din albiile fără fund ale străzilor pustii, dar cel mai tare îmi plăcea pătratul de timp perfect decupat, în care nimeni nu se mai ostenea să facă nimic. Ora aceea de noapte impusă, repetată vreme de cîţiva ani, mi-a fost unul dintre cele mai intime cotloane pe care le-am avut vreodată; ar fi trebuit să o resimt ca pe încă o lipsă, pe lîngă atîtea altele deja apărute, dar pentru mine chiar nu conta partea hîdă, savuram oaza de pace deplină, şi poate de aceea încă mai obişnuiesc, atunci cînd nimic altceva nu pare să funcţioneze, să mă închid în cameră seara cu o lumînare aprinsă, amuşinînd senzaţia extraordinară că, oricînd îmi doresc, pot stinge lumea din jur“ (pp. 104-105).

Despre „cotloane“ preferate – un fel de „văgăuni“, cu termenul Simonei Popescu – va mai fi vorba în această parte a treia, în secvenţele cele mai frumoase ale cărţii – cele care vorbesc despre copilărie, resuscitate de „ochii cu memorie“ ai naratoarei: „Cîinele pe care nu l-am avut niciodată, cîinele care sînt eu. Doar că eu mă trînteam acolo, între ierburi. Acolo scînceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. (...) şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pîlcuri înalte şi dese, populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau cîmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo“ (p. 80). Tot în copilărie, protagonista descoperă un al doilea spaţiu paradisiac, acela al bibliotecii (de cartier): „(...) totul este de-o mie de ori mai fantastic şi mai ameţitor decît în orice cofetărie. Probabil aceasta e clipa în care aflu ce înseamnă beţia. Poţi să iei orice şi nu te costă nimic“ (p. 99). Pe bibliotecară, Mălina Ivanovna, o fermecătoare rusoaică „cu pulover verde şi părul roşcat“ o va descoperi, mult mai tîrziu, într-o fotografie rătăcită într-o carte a iubitului ei, mai vîrstnicul Ivan Gruzin – deducem că rusoiaca se sinucisese din dragoste pentru acesta din urmă. 

Iubirea de tinereţe a Mirandei Corbeanu – anticipată, de fapt, de pasiunea pentru cărţi şi bibliotecă, va fi acest bibliotecar, Ivan Gruzin, de care naratoarea – întoarsă în oraşul natal după absolvirea facultăţii –, se apropie tot prin intermediul literaturii: împreună, se vor ocupa de manuscrisele enorme ale domnului Teodorescu (un alt bibliotecar local, dispărut între timp, figură memorabilă a cărţii) – notez aici că fragmentul semnat de domnul Teodorescu şi redat în carte (cei doi publicau săptămînal, într-o rubrică, textele bibliotecarului dispărut) mi se pare, din nou, unul din cele mai frumoase ale cărţii. El vorbeşte despre singurătate şi iubiri pierdute, ca un fel de ecou/ mise en abîme al/a naraţiunii pe care o avem în faţa ochilor – ea însăşi un spaţiu în care se naşte literatura, din singurătate şi iubire trădată. Cartea surprinde, aşadar, devenirea unei fetiţe, trecerea de la privirea magică asupra lumii la aceea dezvrăjită, deziluzionată, specifică vîrstei mature. Maturizarea dureroasă, trecînd prin iubirea trădată – Ivan Gruzin e un cuceritor egoist, dar şi un trişor, trădează iubirea Mirandei, dar şi încrederea dlui Teodorescu, de care se foloseşte, post mortem, pentru propria lui glorie literară –, include, pe de altă parte, şi experienţa familială, istoria propriei familii (părinţi şi bunici, familia germană a mamei – alte secvenţe de vieţi frînte, plus teoria „memoriei genetice a evenimentelor traumatice“). Aş remarca, totuşi, că partea de sfîrşit – povestea de iubire eşuată a Mirandei – este mai puţin reuşită, în ansamblul cărţii, mai digresivă (unele secvenţe puteau lipsi), metaforică (există un risc al metaforelor decorative), mai patetică, cu unele tonalităţi false. 

Veronica D. Niculescu este o prozatoare a detaliului şi a naturii, fascinată de ierburi, flori, păsări, vietăţi de toate soiurile, un ochi ascuţit, şi o sensibilitate exacerbată, care vibrează în fiecare descripţie. De fapt, mişcările naturii, vietăţile şi plantele sînt adesea, la scriitoare, cele care furnizează termenul de comparaţie, de reper, cînd vine vorba de viaţa oamenilor (comparaţiile şi metaforele animaliere sînt riscante, însă, cînd vine vorba de proză realistă). Mişcarea de recul a scrisului ei este redată şi de acest refugiu în natură, departe de prezenţa umană. Dincolo de anumite stîngăcii în proza realistă şi erotică, de unele excese metaforice şi digresive, primul său roman, Spre văi de jad şi sălbăţie, reprezintă cartea cea mai bună a scriitoarei, şi se deschide spre mize literare noi, de mai mare anvergură.



Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese, roman, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 246 p. 


Apărut în Observator cultural din 18.11.2016

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu