Cunoscutul poet bistriţean Dan
Coman (n. 1975) a publicat în 2012, la Editura Charmides, ERG, un frumos volum (inclusiv grafic) de poezie, care antologhează
poeme mai vechi ale sale, şi dintre cele mai bune. Dan Coman este autorul
volumelor de poezie anul cârtiţei galbene,
2003, ghinga, 2005, Dicţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani),
2009, al romanului Irezistibil (2010)
şi al „pseudomonografiei” (cum scrie pe coperta a doua) Parohia (2012).
Poet de factură (neo)expresionistă,
Dan Coman adună în ERG (despre care
nu aflăm, totuşi, ce înseamnă, deşi motto-ul cărţii: „ce înseamnă ERG?” trimite
la romanul Irezistibil, pag. 169) poeme
dominate de figuri ambigue, amorfe, „cârtiţa galbenă” şi mai ales „ghinga”, cea
din urmă un soi de „personaj” cunoscut al său, o figură feminină, aş zice
totemică, nelipsită de o latură ameninţătoare, înspăimântătoare: „cât mai puţin
despre moarte. despre viaţa dintre braţele ei. şi nimic/ nici un cuvânt care să
o trezească pe ghinga/ şi să-i îndepărteze mirosul./ văd rareori iar când văd
patruzeci de zile/ după aceea mi-e tot mai ruşine./ am rezistat tuturor
spaimelor dar în faţa mea/ încă mi se înmoaie picioarele” (poem). Sau: „tot ce a luminat până acum a luminat pentru umbra mea./
stau în bucătărie şi îmi pregătesc o cafea cu mişcări/ care aparţineau altădată
unei femei./ îmi adulmec spaimele până la capăt. iată:/ deasupra apei clocotite
o pojghiţă de gheaţă de la respiraţia mea.// treizeci de ani am deprins
nemişcarea./ treizeci de ani şi-a aruncat ghinga umerii asupra mea” (umbra).
Ce e interesant este faptul că spaima
aceasta feminină care poartă numele „ghinga” – în alte poeme mai apare o
ipostază feminină a ei, „o femeie înaltă” – pare a veni şi a nu veni, de fapt,
din exterior, ca o formă de agresiune asupra propriului „corp” (corpul
dezmembrat, dezintegrat, privit din afară – altă imagine recurentă a poemelor),
ci pare a fi, în acelaşi timp, din interior, un interior-exterior feminin-masculin.
Cu – aşa cum se spune în poemul citat mai sus – „mişcări care aparţineau
altădată unei femei”. De altfel, spaima aceasta să-i spunem existenţială, care
mizează pe ambiguitatea masculin-feminin, evoluează, în poeme mai târzii, către
un narcisism auctorial corectat de o anumită ironie, pe alocuri sarcastică.
Acest narcisism (sarcastic)
atinge un punct culminant, de pildă, într-un poem de dragoste, în care ceea ce Dan Coman numeşte „dragostea mea
pentru mine” (vezi şi poemul omonim) e figurată tot masculin-feminin, ca un act
de dragoste al poetului asupra propriului său corp, asupra căruia se apleacă precum
un bărbat asupra unei femei: „cu adevărat: niciodată n-am încetat să-/ mi
vorbesc altfel decât unei femei/ dar astăzi neruşinarea a depăşit orice
închipuire./ astăzi când tocmai reuşisem să-mi adorm trupul/ iar tensiunea
dintre mine şi el aproape că se risipise./ numai că nimic nu a fost mai
puternic şi nimic nu m-a putut opri:/ m-am ridicat în toată splendoarea mea
deasupra trupului meu/ şi l-am ţintuit între perne/ şi întocmai ca unei femei
i-au fost de-ajuns/ câteva mişcări puternice şi pline de precizie/ pentru ca
strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele”.
Într-adevăr, toate poemele de dragoste din volum sunt
autocentrate, în ciuda prezenţelor feminine (precum teodora sau „femeia înaltă”),
prezenţe dacă nu marginale, atunci asimilate cumva propriului trup auctorial.
Vorbeam de imaginea recurentă a
corpului dezintegrat şi de dedublare, de privirea din exterior. Iată o secvenţă
din poemul duminica: „îmi măsor
înălţimea. mă cântăresc trecându-/ mă dintr-o mână într-alta. sunt bine./ sunt
proaspăt. mai şiret ca oricând mă admir cu coada ochiului./ pe furiş îmi
plesnesc gambele şi înaintez. iar duminica/ duminica din ambele părţi rinichii
îmi/ lovesc inima şi mă entuziasmează./ s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă/
ridic din pat ţinându-mă de păr./ cu mâna dreaptă îmi mişc picioarele şi/
înaintez. nici nu ating pământul./ soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca
întotdeauna/ luminez singur de jur împrejur. (...)/ deschid gura şi alunec cu
totul în afara ei/ ca un miros acru dintre buzele unui necunoscut”.
Aş vrea să spun, la final, că
poemele cele mai bune sunt cele în care se păstrează o anume violenţă –
(neo)expresionistă – a imaginilor viscerale, a dezintegrării corpului, în care
se întreţine acea spaimă cu chip feminin, iar nu cele în care intervin
autoironia şi narcisismul cu tentă sarcastică.
Apărut în România literară, decembrie 2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu