"Crăciun parizian" de Mihail Sebastian

Un text absolut minunat al lui Mihail Sebastian, din 1931, despre Crăciunul său parizian. Atmosferă pariziană a anilor ’30 şi un narator frisonând la „gîndul de a pierde Parisul pentru totdeauna“. Şi o evocare memorabilă a lui Albert, patronul barului Aux trois colonnes, modelul real al personajului lui Marcel Proust, Albertine Simonet:

                    

Crăciun parizian

Mihail Sebastian

                                                                                       

Dacă vrei să-l petreci cu mine, cititorule, fii la 8 seara în Place de la Convention. Am acolo întîlnire cu Damien Laurique. Nu-l cunoşti. E un băiat de 24 de ani, înalt, urît, vînjos şi prost îmbrăcat. În al patrulea an de medicină, mi se pare. Ziua e şofeur, noaptea face amor. Cînd învaţă pentru examene nu ştiu. Ştiu numai că le trece. 

Într-o dimineaţă de octombrie 1930, a urcat grăbit scările odăii mele din rue de Vaugirard.

– Vrei să faci un tur la Bois?

– Cu ce?

– Cu maşina mea. Un Talbot.

– Glumeşti.

– Nu.

A deschis fereastra şi mi-a arătat în colţ, lîngă Café du petit globe, o limuzină.

– Ce-i asta, Damien ?

– Suzanne Vilaut. 33 de ani. Văduvă. Moaşe în al V-lea arondisment. 18 rue Linne. Cunoscută acum două săptămîni, pe peronul metroului la Denfert-Rochereau. Trei nopţi de amor. Pe urmă un rendez-vous la care n-am venit pentru că eram răcit, altul pe care l-am pierdut fiindcă aveam curs. O scrisoare disperată. O scenă de un ceas. Şi maşina. Cumpărată pe numele meu, după cum arată această factură. Et voilà!

Acesta e Damien Laurique. Cititorule, nu vei spune că nu te-am prevenit. Dacă nu te sperie tovărăşia lui, sîntem înţeleşi. Astă-seară la 8.

Pînă atunci, eu am să fac o plimbare lungă şi domoală, de-a lungul bulevardelor. Îmi place lumea asta care aleargă de la un magazin la altul cu pachetele albe în mînă, vitrinele somptuoase de pe lîngă Operă, publicul care face coadă în faţa cinematografului Paramount, automobilele care astăzi mai mult decît în altă zi se „embouteillează“ şi, în fine, mesele cu mărunţişuri ale cameloţilor, înşiraţi pe marginea trotuarelor, de la Madeleine la Saint-Denis. Să-l ascultăm pe ăsta, bunăoară, care vinde piepţeni higienici:

„Doamnelor şi domnilor, nu sînt nici doctor, nici profesor – departe de a fi – dar pentru a prezenta evidenţa, mă întreb dacă trebuie să ai altă competenţă decît a doi ochi buni. Dacă vă spun că acest obiect, pe care îl ţin între degetul meu arătător şi degetul meu gros, este un pieptene, oricît aţi fi de sceptici, veţi trebui să recunoaşteţi că fac o afirmaţie incontestabilă. Dar dacă adaog că acest pieptene nu e un simplu pieptene, ci anume un pieptene higienic, veţi fi îndreptăţiţi să-mi cereţi explicaţii. Ei bine…“.

Doi paşi mai departe, un camelot vinde un aparat pentru păstrarea dungii la pantaloni şi în discursul de introducere îl citează pe Montaigne. Peste drum, un săpun miraculos pentru scoaterea petelor de cerneală. La o altă masă, un sistem nou de butoni de manşetă. Numărul miracolelor creşte cu fiecare pas. Dacă n-ai cumpărat trei obiecte măcar din toate cîte ai întîlnit înseamnă că n-ai ima­ginaţie. (Sau poate n-ai bani. Ştii, între noi, nu trebuie să te jenezi. Eu, de pildă, n-am.)

Mă opresc jumătate de ceas, în colţ la Richelieu-Drouot, la Café du Bresil. E locul pe care îl visez noaptea, cînd gîndul de a pierde Parisul pentru totdeauna mă cutremură. Aici se bifurcă bulevardul Poissonnière (Poisson­nière să fie?) în două: bulevardul Haussmann la stînga, des Italiens la dreapta. Pe fereastra mare a cafenelei, de la mesele mici şi albe de metal dinăuntru, primesc ca pe o defilare salutul sărbătoresc al străzilor. Este, lîngă mine, o fată îmbrăcată modest, drăguţă, surîzătoare, şi care mă aşteaptă poate pe mine – pe mine sau pe dumneata, nu se ştie bine –, pe întîiul bărbat în orice caz, care va şti să-i spună o vorbă amabilă. Cine ştie dacă nu e ea prietena pasionată şi burgheză, care îţi trebuie în acest anotimp?

Dar să fiu rezonabil. Mă aşteaptă Damien Laurique.

Îl găsim rezemat de automobil, cu pipa în gură, cu mîinile în buzunare, discutînd cu o fată pe care a oprit-o probabil din drum, ca să-i treacă de urît. Ne-a văzut. Se aşază liniştit la volan, ne face semn să luăm loc şi porneşte.

– Bonsoir, la petite!

Nu se mai uită îndărăt. Ne oprim departe, sus, într-o curte pe rue Alésia, unde locuieşte prietenul nostru Lucien Routaud, pictor tînăr, singurul căruia mă codesc să-i tipăresc aici numele lui adevărat, fiindcă ştiu că va fi, fără îndoială, într-o zi, celebru. Deocamdată, ţine cu chirie într-o curte imensă de faubourg, într-o clădire leproasă, cu o intrare obscenă, la etajul trei, o enormă mansardă, care-i serveşte de atelier, dormitor, sufragerie şi – pentru astă-seară – sală de bal. La el serbăm reveillonul (dar am uitat să-ţi spun că reveillon se chiamă la Paris noaptea asta dintre 24 şi 25 decembrie – nu ca la noi noaptea Anului Nou – la nuit de Saint Sylvestre aceea, sărbătoare mai puţin însemnată).

În mansarda lui Lucien e multă lume. N-am să ţi-i prezint pe toţi. Te las să te descurci singur. De-ajuns să afli că femeia foarte brună şi foarte frumoasă din colţ este o argentiniană, pe care a „făcut-o“ Antoine Loiseau acum vreo trei ani şi care, de atunci, plăteşte toate chefurile – nu pentru Antoine, de care s-a săturat, dar pentru Maurice Verdier, cu care ar vrea să se culce şi cu care n-are să se culce niciodată, pentru că el e pederast şi nimic altceva. Un „tip“ şi Maurice Verdier ăsta. Catolic, camelot al regelui, poet, farceur; are viziuni mistice şi, din cînd în cînd, cam la vreo trei luni o dată, face o excrocherie, din plictiseală. Ceea ce, te asigur, poate fi o meserie.

Pe ceilalţi, femei şi bărbaţi, cunoaşte-i singur!

Eu am să mă ocup cu acest vin de Anjou, cel mai nuanţat pe care l-am băut vreodată; are trei gusturi, asemeni albastrului de lac alpin, care are trei tonuri sub fiecare bătaie de soare. Fonograful lui Lucien cîntă Ne dis rien, romanţă care nu ţi-o fi spunînd dumitale mare lucru, dar care mă emoţionează pe mine, ori de cîte ori o aud, pentru nu ştiu ce mister de amor vinovat, într-un ceas de beţie şi confesiuni.

Pe masă, stridii şi foie gras. Celelalte feluri de mîncare nu prezintă interes: aleg într-adins lucrurile de „culoare locală“, puţin pentru pitorescul poveştii, puţin pentru vanitatea mea de străin francizat. Te sfătuiesc să mănînci stridii cît mai multe, chiar dacă nu eşti obişnuit, căci altfel ai atrage atenţii bănuitoare şi s-ar putea să se afle că eşti „métèque“. Ceea ce e puţin neplăcut.

Dar vinul – le bon vin de France – a trecut peste această adunare jumătate mondenă, jumătate boemă. Atelierul lui Lucien nu mai e de recunoscut: se dansează, se angajează mici istorii de amor, se pun la cale – în colţuri – farse. Cineva cîntă un cîntec de sală de gardă, trivial şi inteligent, altul răspunde cu o romanţă la modă:

Le coeur d’une femme

Cause bien des drames...

Bruna argentiniană îl caută din ochi – doi ochi pe care şampania i-a făcut tragici – îl caută pe Maurice Verdier, care discută aprins cu Robert Joly, „amanta“ lui.

C’est l’heure où commencent des choses qu’on ne dit pas. Să plecăm. E după 1, două femei sînt bucuroase să se plimbe cu noi. Damien Laurique e dispus să ne conducă. Cu automobilul lui, facem exact şase minute pînă în rue de Gaîté (rue de la joie, spune André Salmon) şi de acolo, lăsînd maşina în stradă, vom porni pe jos să facem turul cîtorva baruri. Bunăoară ăsta – Maldoror – boată abia deschisă, care va trăi două săptămîni şi se va închide pe urmă, fiindcă barurile autentice sînt ca florile autentice: mor.

Pereţii sînt acoperiţi cu plăci de tablă subţire, albă, strălucind cu efecte de mătase, cînd luminile se sting pentru tango. Curioasă culoare metalică, ce vibrează parcă la sunetul tărăgănat al acordeonului. Femeia care dansează cu tine te întreabă să-i spui numele tău mic: semn că vrea să te iubească şi că e tristă. Pe mesele scunde din jur, paharele cu cock­tail au lumini interioare de piatră scumpă. Dacă în primele cinci minute de la intrare, nu-ţi aminteşti că dumneata eşti un domn inteligent şi cu spirit critic, rişti să iei vraja în serios. Mai tîrziu, va fi prea tîrziu.

E mai prudent să ne ducem. Deschizi uşa altui bar, vezi o femeie frumoasă la o masă şi ai vrea să ştii de ce asculţi cîntecul negrului de la jazz, păstrezi în mînă paharul cu liqueur pe care l-ai cerut, îl priveşti cum îşi schimbă focurile sub bătaia reflectoarelor turnante, întrezăreşti departe, la o altă masă, o figură cunoscută, ai vrea să te ridici, renunţi pe urmă, fiindcă ţi-e lene şi pentru că ţi-e teamă să te angajezi pentru restul nopţii.

Restul nopţii? E trei trecute. Dacă ţii să mai prinzi un moment bun în rue de Lappe, să mergem. Şi pe urmă ai băgat de seamă că Damien a schimbat două irevocabile priviri cu femeia din dreapta? Peste două minute nu-l vom mai putea urni din loc.

Am pornit-o. Spre Piaţa Bastiliei. Vîntul pe care-l auzi izbind în ferestrele portierelor, cursa asta de-a lungul Senei, trecerea vijelioasă pe podul Austerlitz.

Nu e bine să-ţi opreşti automobilul în rue de Lappe. E o provocare. Îl lăsăm lîngă staţia de metro şi o luăm pe jos spre rue de Lappe. Strada pederaştilor, gosselor, femeilor pierdute şi apaşilor. Oarecare mondenitate subliniată, departe de a-i lua locul farmecului, îi adaugă nu ştiu ce aer factice de irealitate şi teatru coborît în viaţă.

De-a lungul străzii vreo zece baruri, care se cheamă cu o vorbă intraductibilă „babs-musettes“. Să trecem pe lîngă cel dintîi (Bouscabal) prea elegant şi burghezit, populat cu mame oneste şi fete de măritat. Şi îna­inte de a ne opri la barul meu preferat – bar Noygues –, să te duc la capătul uliţei, într-o cîrciumă infectă şi amuzantă, care se cheamă Aux trois colonnes şi care are oarecare celebritate literară. Pentru că patronul locului este... cum să-ţi spun eu ca să nu te superi?

Ai auzit dumneata de Marcel Proust? Ai citit À la recherche du temps perdu? Îţi aminteşti de Albertine Simonet, admirabila fecioară de pe malul înserat de la Balbec? Ei bine, această Albertine se chema în realitate Albert. Astăzi, omul care a fost subiectul acestei geniale substituiri este stăpînul barului Aux trois colonnes. Priveşte! E domnul cărunt rezemat de speteaza scaunului din dreapta. Cînd întoarce capul, din profil, recunoşti urmele unei mari frumuseţi apuse. Altfel, e un om în vîrstă, puţin obez, cu un surîs „făcut“ şi cu ceva decorativ în gest, care indică pederastia şi amintirile literare.

Dar eu n-am venit să-ţi prezint dumitale curiozităţi istorice. Să ne întoarcem la barul Noygues, unde este acordeonul cel mai muzical din cîte ştiu. Ascultă-l de aici şi spu­ne-mi dacă sunetul ăsta ameţit, tărăgănat, placid, dar cu tresăriri brutale, nu e mai tare decît alcoolurile băute astă-seară şi nu te îmbată brusc ca o plantă cu otrăvuri ascunse.

Barul Noygues! Dansatorii entuziaşti şi obosiţi, fetele care n-au bani de consumaţie şi stau lipite de pereţi ca să privească, marinarii efebi, englezii în smoking, patronul care suspendă dansul la jumătate şi strînge taxa (Passons la monnaie!... La monnaie s’i’ou plaît! Passons la monnaie!), 25 de centime de pereche, 25 centime pentru care capeţi o fisă de cositor cu o inscripţie autentică – bon pour une danse –, menajurile care se fac şi se desfac înaintea ochilor tăi, prieteniile care se leagă peste un pahar de menthe verte...

Barul Noygues! Rău am făcut că te-am adus aici, pentru că nu înţelegi nimic, pentru că te simţi insultat, pentru că eşti un băiat bine crescut şi habar n-ai de ce fata de lîngă dumneata, cu ochii înlăcrimaţi şi pe jumătate închişi, cîntă cu un glas fals şi sincer:

Je suis née dans le faubourg Saint-Denis

Et je suis restée une gosse de Paris...

Uneori, un flic – sergent de stradă impunător şi sceptic de altminteri – îşi arată la fereastră chipul. El ştie bine că un ceas mai tîrziu, pe la şase dimineaţa, s-ar putea să fie pe aici o istorie cu pumnale şi sînge. O aşteaptă. Dar noi, nu din prudenţă, ci din nerăbdarea de a schimba decorul, ne întoarcem la Mont­par­nasse, unde luminile cafenelelor mari – Rotonda, Domul, Selectul şi Cupola – fac de la depărtare o imagine incandescentă de cinematograf.

Va fi greu să găsim un loc în sala aceasta vastă a Cupolei. Opreşte-te un moment în prag. Aruncă-ţi privirea în cerc: unde ai mai văzut vreodată un asemănător tablou de culoarea, mişcarea şi diversitatea ăstuia ? Femei foarte elegante, domni în frac, boemi cu plete, chinezi, ananiţi, americani...Toţi oamenii ăştia au venit, după o noapte petrecută aiurea, să termine reveillonul aici, poate pentru că au nevoie de „soupe à l’oignon“ a Cupolei, dar mai ales pentru că le e necesară această ultimă beţie a luminii de noapte, pînă cînd cealaltă lumină, a zorilor, se va zări murdară, îngheţată şi ostilă, dincolo de fereastră.

Recunoşti la mese diferite cîteva figuri, pe care îţi aminteşti a le fi văzut la începutul nopţii la Lucien Routaud. A trecut atîta timp de atunci! Cîteva zile parcă. Fiecare şi-a trăit noaptea asta cum a vrut, unii ca pe un spectacol, alţii ca pe o nebunie. C’est comme ça que nous sommes, ar spune Lucien în deliciosul lui accent tuluzan, apăsînd silabele mute de la sfîrşitul cuvintelor.

Dar Damien Laurique unde a dispărut? Era acum o clipă aici. Intrase cu noi. L-am văzut eu. Nu mai este. Nici automobilul pe care îl oprise lîngă trotuar, înaintea uşii de la intrare, nu mai este. O femeie. Sau numai capriciu. Are să-mi povestească el mîine. Dar oricum e păcat, fiindcă ţineam să ne ducă la Sacré-Coeur, sus, pe „butte“. Va trebui să luăm metroul, primul metrou de la 6,1/2 şi să coborîm departe la staţia Abesse. Dumneata, dacă eşti obosit sau dacă vrei să te refaci, du-te la hale să bei o ceaşcă cu viandox. Aşa se obişnuieşte. Eu trebuie, însă, să mă opresc jumătate de ceas, sus, pe treptele bisericii Sacré-Coeur, catedrala albă care prezidează de acolo, de pe acel deal din Montmartre, tot Parisul. Dinăuntru se aude orga, care cîntă pentru şase cerşetori şi pentru Dumnezeu. Nu intru. Dar rămîn acolo, rezemat de coloană, mirat de singurătatea asta regăsită, simţindu-mă bine şi umilit în ploaia măruntă, cufundat într-o noapte care se termină, pe pragul zilei ce începe cu dunga vînătă care taie cerul departe, mai înaltă decît turnul Eiffel. Aşa. Liniştit.

Nu-mi plac deşteptările brusce.

(Cuvântul, vineri, 25 decembrie 1931)

Apărut în Observator cultural nr. 655/ 21.12.2012