Comedia melancolică a ficţiunii

Debutat cu poeme în Tablou de familie (1995), reluate apoi în volumele Bucla (1999) şi Centrifuga (2005), şi autor al unui prim roman, Cum mi-am petrecut vacan­ţa de vară (2004, reeditat 2007, 2011), scris în stilul ironic-asumat al compunerii şcolare, T.O. Bobe a publicat în 2011 un alt volum, Contorsionista, de proză scurtă de data aceasta. Format la Cenaclul Litere (condus, la sfîrşitul anilor ’90, de Mircea Cărtărescu), T.O. Bobe – alături de Ana-Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu, Angelo Mitchievici (foştii săi colegi de cenaclu) – e din categoria autorilor de proză estetizantă, arborescentă, cu accente poetice, o proză modulară, fantasmatică, ce virează în permanenţă spre imaginar.

Cu fraze ample ca ale sud-americanilor – desfăşurate adesea preţ de o pagină de carte –, cu preponderenţa substantivelor şi a adjectivelor (cum făcea, în anii ’80, şi Gheorghe Crăciun), lăsînd în suspans naraţiunea prin omisiuni şi elipse verbale, povestirile lui T.O. Bobe se încheagă din atmosfera învăluitoare, hipnotică, din aglomerări de detalii şi descripţii infinitezimale, din glisări permanente între nivelurile temporale (într-un du-te-vino trecut-prezent-viitor), adică au, aşa cum spunea titlul unei cărţi a sa, forma unei bucle, în vreme ce tipul de percepţie al celui care le construieşte e mai degrabă acela al unui poet, dar şi al unui regizor de film – accent pe detalii, pe secvenţe, pe unghiuri, pe lumină.

În volumul Contorsionista, dincolo de latura estetizantă şi formalistă pe care deja i le cunoşteam, T.O. Bobe e un autor pe deplin postmodern, în modul ironic, metatextual în care abordează, reciclează, rescrie teme şi stiluri literare. Nimic nu e inocent, totul e dublu, totul se curbează în pliuri care trimit ironic la diverse motive şi stiluri culturale. Pe de altă parte, riscul acestui tip de scriitură ţine tocmai de virtuozitatea formală, care, la limită, poate ajunge un mecanism în sine, ce se învîrte în gol (şi riscul acesta apare în proze precum aceea omonimă, Contorsionista, în Nemuritorul sau în Tandreţea felinelor mici).

Însă, dincolo de riscuri, există în carte pagini de mare splendoare, în care scriitura arborescentă, pluristratificată, hipnotică te cucereşte. Ele sînt mai ales paginile din Cum am întemeiat Montrealul – pentru mine proza cea mai bună a cărţii, o mică bijuterie; la ea mă voi şi referi mai jos. Alături de această proză aş mai adăuga încă una – cum deja au făcut-o şi alţi critici – Bună dimineaţa, cimpanzeeo (aceasta ceva mai jucată, mai alintată şi lungită, poate, prea mult). Cele două texte dau măsura valorică a Contorsionistei, o carte inegală, de altfel îndelung cizelată şi rescrisă, aşa cum mărturiseşte T.O. Bobe pe coperta a patra.

Cum am întemeiat Montrealul este o proză situată, aş zice, sub zodia ironiei, dar şi a melancoliei postmoderne, în care registrele de limbaj şi nivelurile temporale se amestecă savuros, într-o comedie (melancolică) a ficţiunii.

Un narator, pare-se, de secol XVII, care aparţine unui grup de colonizatori francezi ai „lumii noi“ americane, scrie „istoria“ „despre istoria aşezării întemeiate de noi“ – Montrealul, pentru a cărui denumire, „Mont Real, în cinstea celor ce ochii le văd, ori Mont Royal, spre închinăciune mai-marelui nostru“ membrii grupului se tot dispută –, dar povestea se organizează, de fapt, în jurul unui personaj, Jumanji. E vorba de un personaj amnezic (care nu-şi cunoaşte numele, botezat astfel de colonizatorii creştini fiindcă fusese găsit, naufragiat, la jumătatea distanţei dintre noapte şi zi), ce pare a veni, în fond, din altă epocă, fiindcă umorul povestirii de aici se trage, din contrastul între limbajul şi tipul de percepţie/ cunoaştere al naratorului şi cel al personajului (mai puţin limbajul, căci el nu se exprimă direct).

Proza e construită ritmic – frazarea e muzicală, scriitura amestecă limbajul învechit, tip roman de aventuri, cu intruziunile de replici postmoderne –, secvenţele narative sînt punctate de un pasaj-refren, pe care îl redau mai jos, şi care poate fi citit ca un fel de mise en abîme, de artă poetică a autorului, a tehnicii sale de lucru şi a viziunii pe care ea o face să iasă la suprafaţă: „Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămîne ne­scris, însă de unde vom şti dacă în amintire se cuvine a rămîne păstrat doar ceea ce sîntem siguri că am văzut cu lumina ochilor noştri şi ceea ce au văzut şi alţii, în alte timpuri, la rîndul lor, de unde vom şti dacă se cuvin a fi păstrate doar cele dovedite în şirul de mărgele al timpului a fi lucruri reale, repetîndu-se ele aidoma, mereu şi mereu, aşa cum în fiecare dimineaţă soarele răsare la răsărit şi în fiecare seară găinile se culcă atunci cînd apune? De unde vom şti dacă nu cumva tocmai acestea s-ar cuveni ascunse sub un obroc, căci lumea îndeobşte le cunoaşte prea bine, şi dacă cele ce ar merita a rămîne consemnate pe veci nu sînt, dimpotrivă, cele pe care întîiaşi dată le întîlnim şi din pricina asta nu sîntem siguri că ele apar aievea pe lume, socotindu-le doar născociri? [...] Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămîne nescris, însă de unde vom şti dacă nu cumva cele îndeobşte scufundate în adîncul uitării, cele ce poate că numai o singură dată izbucnesc într-o sclipire de o clipită la suprafaţă, oglindindu-i acesteia minciuna repetată la nesfîrşit, dacă nu cumva tocmai acestea nu sînt sîmburele adevărului cel mai adevărat şi dacă nu cumva în lipsa lor s-ar cuveni să purcedem a răzui cu mare grijă, dar fără a pregeta, coaja celor ce ne învăluie în iluzii şi fals?“.

Tonul acesta melancolic-muzical face farmecul poveştii şi el se regăseşte în secvenţele, la fel de frumoase, ale descrierii „nălucii“ feminine cu „nădragi“ bărbăteşti, care-i fascinează, pe de o parte, pe colonizatori, iar pe de alta, pe indienii veniţi să-i ucidă, dar deturnaţi de apariţie şi împinşi de ea la sinucidere. Şi totul priveşte exact aceeaşi temă a iluziei, a ficţiunii, a „maiei“ care îi învăluie şi-i seduce atît pe unii, cît şi pe ceilalţi.

Fascinat, Jumanji – pentru care consemnează istoria naratorul, spre a-l ajuta să-şi reamintească numele – pleacă în urmărirea nălucii:

„Cu barba în vînt şi straiele fluturîndu-i în lături, ca o mare pasăre pe cale să se destrame, Jumanji a sărit atunci dintre fortificaţiile întărite după putinţa şi scurtul timp ce le-avusesem cu o zi înainte, s-a repezit spre ea, înnotînd cu hainele cenuşii prin aerul rece, jilav, în vreme ce sălbaticii încă mai murmurau ca o tubă înfundată în depărtări: «Koué!», «Koué!», «Koué!», «Koué!» [...] l-am primit cum parcă nu mai ajunge odată la ea, cum se îndreaptă spre şirurile hipnotizate de indieni, cum îi spulberă pe aceştia, năpustindu-se îna­inte, spre arătarea care îl aştepta, îl chema cu zîmbetul liniştit, dureros, de dinaintea marilor despărţiri. «Miraaa!» striga Jumanji în alergare spre ea, deasupra lui zburînd sălbaticii zvîrliţi [...] Căci, aşa cum am amintit, trupul ei nu era din carne, ci abur, căci prin ea se străvedea în hăţişurile din jur, aşa că bietul Jumanji încerca în zadar să apuce văzduhul, să îl cuprindă în braţe şi să îl dezmierde cu mîinile lui bătucite“. În numele acestei iluzii, al acestei hipnoze (ficţionale) cu formă feminină –, în descrierea căreia se citeşte (şi) intertextul eminescian al Mirei şi al frumoasei fără corp – Jumanji va şi muri, de altfel, înecat în ocean.

Mai adaug cîteva exemple pentru ilustrarea comicului lingvistic, ce contrapunctează lirismul melancolic al secvenţelor citate mai sus. Companionii naratorului se numesc aşa: căpetenia e Paul de Chomedey de Maison­neuve (blagoslovit mereu cu apoziţii de genul: „fie-i numele de rîsul curcilor“, „fie-i numele ars de secetă“ etc.), iar ceilalţi: Jagardel, Belforadel, Fortinbras, Guinon, Basil de Retrovinil ş.a.m.d. Făcînd un salt de limbaj (complice cu cititorul), căpetenia Paul li se adresează astfel: „Nu mai bolovăniţi ochii şi duceţi-vă după ăla să vedem ce moaş-sa pe gheaţă de demon a cărat după el pînă prin pustietăţile astea!“ (aluzie la Jumanji, hipnotizat de nălucă). În urma femeii cu trup de aer, Jumanji găseşte o serie de desene post­moderne, care capătă consistenţă din vălul iluziei: imagini cu oraşe moderne, cu oameni îmbrăcaţi ca în secolul al XX-lea sau imagini cu picioare de femeie („dar fără fustă şi chiar fără nădragi, de toată ocara“) încălţate în pantofi cu toc. Iar alături de desene, apar – pe spatele colilor – şi „versuri meşteşugite“, pe care naratorul şi Jumanji trebuie să le pună cap la cap, dînd la iveală povestea Susanei. Mă opresc aici cu exemplificările. Cum am întemeiat Montrealul e, indubitabil, o proză hipnotică, melancolic-ironică despre ficţiune (lanţuri ficţionale) şi iluzie artistică.

Aproape toate celelate proze – asupra cărora nu mă voi opri aici – sînt centrate tot pe figuri feminine, reale sau imaginare, prezenţe concrete sau evocate: în special Bună dimineaţa, cimpanzeeo, Cea mai frumoasă femeie din lume, Irina. I se duce un fir la ciorap (ceva mai mult realism, o aluzie la comunism, se întîlneşte în Răpirea din serai, o poveste de dragoste clandestină într-o încăpere de la ţară, cu carpetă kitsch pe perete). Sînt tinere femei adesea narcisiste, a căror cochetărie e uneori excesivă (cu toate accesoriile feminine de rigoare: parfumuri, ciorapi şi body-uri de mătase etc.), dar care, în general, se situează mai degrabă în cadrul unei sensibilităţi (neo)romantice decît în acela al unei senzualităţi propriu-zise.

 Apărut în Observator cultural nr. 653/ 07.12. 2012