.
.

miercuri, 25 februarie 2015

Puterea cuvintelor în ţara „partidului unic”




Născut la Craiova în 1963, absolvent de Silvicultură la Braşov şi emigrat în Elveţia în 1990, Marius Daniel Popescu este un scriitor român de limbă franceză care şi-a cucerit notorietatea în Elveţia, odată cu obţinerea prestigiosului Premiu „Robert Walser”, în 2008, pentru romanul de debut, La Symphonie du loup (Éditions José Corti, 2007)/ Simfonia lupului (Editura Humanitas, 2008, traducere de Emanoil Marcu). Cel de-al doilea roman al său, Les Couleurs de l’hirondelle (José Corti, 2012) a apărut şi el în traducere românească, în 2014, cu titlul Culorile rîndunicii , la Editura Polirom (traducere de Simona Modreanu). De altfel, acesta din urmă reprezintă – aşa cum declară autorul (în interviul pe care mi l-a acordat pentru Observator cultural nr. 752/ 12.12.2014) – a doua parte a unei trilogii care explorează, într-o manieră stilistică şi narativă aparte – cu ecouri din Noul Roman Francez, pe filiera scriitorilor optzecişti – propria biografie, în comunism, a scriitorului. 

Roman la persoana a II-a, fragmentar şi muzical (nu degeaba se numeşte Simfonia lupului), cu o frazare poetică, ritmată şi uzând cu abilitate de pluriperspectivism, Simfonia lupului are în centru un personaj (ca un fel de alter ego al autorului) urmărit pe parcursul formării sale ca individ – care înseamnă, cu alte cuvinte, situarea în lume şi în limbaj. Protagonistul rămâne orfan de tată la începutul adolescenţei – părinţii lui erau, oricum, divorţaţi – şi este crescut de bunică, în anii comunismului. Formarea propriei conştiinţe coincide, pentru acest copil care-şi pierde modelul patern, cu descoperirea unei lumi/societăţi în care limbajul şi realitatea sunt scindate, nu mai au nici o legătură unul cu cealaltă (pe măsură ce realitatea devine din ce în ce mai sumbră, iar societatea – din ce în ce mai controlată de „partidul unic”).

Membru al Grupului de la Braşov – alături de Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina („mentorii” optzecişti ai grupului), Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea –, Marius Daniel Popescu (nefilolog prin formaţie) este puternic influenţat de preocupările şi lecturile literare ale braşovenilor (recomandate de Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina). Fără să fie, aşadar, un spirit teoretic, Marius Daniel Popescu dobândeşte – cu toate acestea –, prin frecventarea lui Gheorghe Crăciun, obsesia limbajului în actul scrisului, a rolului şi a sensurilor lui. Pe de altă parte, problematica limbajului se conjugă cu experienţa comunismului – o experienţă alienantă, care arată atât de limpede, în situaţii de viaţă concrete, schizofrenia, manipularea cuvintelor, la limită „inutilitatea” lor (cu un termen al bunicului protagonistului) în raport cu realul pe care îl desemnează. „Când a venit partidul unic la putere – îi spune bunicul protagonistului –, am suferit enorm, ca atâţia alţii. Partidul ăsta unic a pervertit chiar şi puţinele cuvinte care ne rămâneau credincioase. Cuvântul «casă» şi-a pierdut orice sens, oamenii nu mai ştiau care era casa cui”. Bunicul dinspre mamă făcuse jocul puterii comuniste, dar ajunsese la închisoare, trimis de „tovarăşii lui din partidul unic”. „Să faci puşcărie pentru că nu te-ai înţeles cu tovarăşii la împărţeala prăzii e ceva ruşinos” – îi spune celălalt bunic, şi continuă: „Eu n-am fost educat în felul ăsta şi, când am auzit că bunicul tău e la puşcărie, am înţeles că membrii partidului unic, pe lângă vorbăria lor găunoasă, erau nişte hiene care se sfâşiau întruna pentru mai multă putere, mai mulţi bani, mai multă influenţă şi mai mult lux. Eu eram de mult retras în garsoniera mea, îl cunoşteam pe Dumnezeu şi rugăminţile pe care le adresa lumii, cunoşteam inutilitatea cuvintelor”. 

Copil şi adolescent, protagonistul se gândeşte seara, retras în odaia lui din casa bunicii, „la stăpânirea şi la echivocul cuvintelor”.  Iată un pasaj splendid, de pură poezie (la persoana a II-a)– aşa cum sunt adesea nenumăratele secvenţe din care se compune cartea –, în care e surprinsă conştiinţa în formare, de viaţă şi de limbaj, a copilului. Pasajul evocă atât de bine privirea inocentă şi inaugurală a copilului: „Ai visat că era Paştele, mai era cam o săptămână până la Paşte şi te-ai urcat în cireşul care înmugurea. Te uitai la muguri, îi sărutai unul câte unul şi îţi imaginai florile care se pregăteau pentru albine, pentru tine. Flori albe de cireş. Flori albe, cu miile, în curtea bunicii, albine cu sutele în curtea în care trăiai, petale de flori albe, cu miile, pe pământul primăvăratec, brazde de pământ proaspăt arat într-un amestec de petale de flori de cireş şi miros de fân ars. Erai în piramida ta, îţi regăseai catacombele, cuvintele erau în tine şi dormeau”. 




„Ai trăit  douăzeci şi opt de ani într-o lume pe care partidul unic voia s-o acapareze” – se spune în altă parte. „Numele tău nu mai era al tău. Partidul unic transformase numele oamenilor într-un singur nume. Partidul unic era partidul figuranţilor”. Pe de altă parte, este evocat poetic („maşina de scris” este o metaforă, o mise en abîme a scrisului însuşi, dar şi – în context social – a rescrierii istoriei) şi momentul schimbării, începutul revoluţiei din 1989: „Toate maşinile de scris din ţară erau înregistrate de poliţia partidului unic. (...) În seara aceea, zăpada, sângele, frigul, lacrimile au spălat toate maşinile de scris din ţară. Membrii partidului unic şi-au abandonat maşinile de scris. Studenţii vorbeau despre revolta care se întindea în mai multe oraşe ale ţării, voiau să plece acasă, aveau de încheiat socoteli cu membrii partidului unic, simţeau că într-o clipă deveniseră clapele unei maşini de scris imense. Ţara devenise o maşină de scris uriaşă, fiecare pas al fiecărui om se împleticea învăţând să scrie altfel. Membrii partidului unic trăiau marea spaimă a domniei lor de scribi oficiali. Istoria nu mai şchiopăta. Nu mai era convalescentă”. 

Simfonia lupului  e structurată pe două planuri şi aduce la suprafaţă temporalităţi diferite: trecutul în comunism al personajului (copiăria, adolescenţa, prima tinereţe), respectiv prezentul său elveţian, viaţa de cuplu, de soţ şi de tată a două fetiţe. În cel de-al doilea plan al romanului, de pildă, tatăl îi spune fetei mai mari, reluând în alt registru problema limbajului, a cuvântului, a materialului cu care lucrează scriitorul, artistul, în genere: „Îi vorbeşti despre cuvinte. Îi vorbeşti despre culori. Îi spui că cele mai frumoase cărţi şi cele mai frumoase tablouri sunt cele care abia dacă folosesc cuvinte sau culori. (...) În orice carte sau în orice tablou, trebuie să pornim de la nuditatea celorlalţi pentru a-i transforma în cuvinte şi în culori. Trebuie să găsim cuvintele şi culorile nudităţii pentru că naşterea şi moartea nu au haine şi nici ambalaj. Trăim pentru că suntem goi şi tot de asta murim”.

Temporalităţile, vocile, perspectivele se schimbă deseori în Simfonia lupului; ele au, însă, un punct comun, care este reprezentat de memoria şi identitatea protagonistului. Jocul memoriei lui, între prezent şi trecut, comunism şi postcomunism, România şi Elveţia face să se acumuleze, fragmentar, aluvionar, toate secvenţele narative – de mare forţă poetică (în sensul acelei ritualizări a banalului despre care vorbeau optzeciştii în poezie) – care alcătuiesc romanul. În plus, Marius Daniel Popescu este şi un scriitor pasionat de spectacolul vieţii, de relaţia cu ceilalţi, de diversitatea enormă a limbajelor, pe care le recuperează în literatură (aici îmi aduce aminte de Mircea Nedelciu) – cu alte cuvinte, de ceea ce el numeşte„obsesia relaţională cu lumea, cu viaţa, cu vibraţia, cu ceilalţi – în sensul ăsta, eu transform totul în literatură, în stilul acela vibraţional, descriptiv al literaturii mele. E vorba, la mine, de un stil emoţional, şi nu de unul formal, textul se naşte din vibraţia cu lumea” (am citat din interviul pe care mi l-a acordat pentru Observator cultural).

Simfonia lupului e, într-adevăr, un roman puternic, vibrant, cu o frază încărcată de emoţie – vi-l recomand cu încredere. Marius Daniel Popescu este unul dintre scriitorii români contemporani de prim rang, care a avut şansa de a se afirma în Elveţia. Un scriitor cu o voce aparte, originală şi puternică, în peisajul francofon, dar şi un personaj insolit, şofer de autobuz şi patronul jurnalului literar Le Persil/Pătrunjelul în viaţa de toate zilele.


Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2008, 376 p.


Apărut pe Bookaholic 


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu