Radu Afrim: "Năpasta" – o montare spectaculoasă

Dacă nu îl ştiţi – încă – pe regizorul de teatru Radu Afrim, trebuie neapărat să mergeţi la spectacolele sale complet inovatoare. Aseară am avut ocazia să văd ultima lui montare, Năpasta – da, singura dramă scrisă de I.L. Caragiale. S-a jucat în mod excepţional, miercuri, 22 ianuarie, şi joi, 23 ianuarie, la Sala Studio a Teatrului Naţional. Anul acesta, Năpasta lui Afrim va avea o audienţă internaţională, pentru că a fost selectat să participe la ediţia a 21-a (din septembrie 2014) a prestigiosului Festival Internaţional de Teatru Ex Ponto de la Ljubljana, Slovenia. Iniţiat în 1993, Festivalul Ex Ponto reuneşte, în fiecare an, o selecţie impresionantă de spectacole ale unor teatre din spaţiul central- şi sud-est-european, fiind totodată şi o activă platformă de dialog pe teme de stringentă actualitate. Tema precedentei ediţii a Festivalului s-a intitulat, de pildă, „Unde este limita?”.

Spectacolele lui Radu Afrim – penultimul, tratat într-o manieră asemănătoare, dar în registru comic, a fost Visul unei nopţi de vară, 2012, după Shakespeare – ar putea foarte bine să ilustreze tema de mai sus: unde se situează limita unei interpretări, în ce priveşte piesele de teatru, clasice ori moderne, sau: unde se află limita unei montări de teatru – poate fi ea combinată cu dansul, cu coregrafia, cu proiecţiile video, cu muzica? Răspunsul lui Radu Afrim este unul clar: nu există o limită, spectacolul de teatru, astăzi, este unul foarte complex, e mai mult decât teatru, este mişcare, dans, chiar şi magie (în Năpasta sunt două secvenţe, discrete, de magie!). Radu Afrim reuşeşte – în montări spectaculoase, baroce (ca vestimentaţie, lumini, muzică, explozii de culoare) – să capteze aerul timpului, energia tinerească, suflul vital al epocii, folosind (grupuri de) actori tineri şi mizând foarte mult pe corporalitate şi pe sexualitate în jocul actorilor (în vestimentaţie, gestică, posturi, mişcare de scenă). În ce priveşte textul unor piese clasice – ca Năpasta lui Caragiale, sau Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare –, regizorul a optat pentru updatarea extremă a limbajului, aducerea lui la zi, ba chiar cu coloratura specifică jargonului tinerilor. Publicul lui Afrim e, covârşitor, unul tânăr (inclusiv în spirit) şi sunt convinsă că e printre puţinii regizori care ar reuşi să capteze atenţia elevilor, să zicem, cu montările lui nonconformiste de texte clasice.

Năpasta lui Afrim e cu totul altceva decât drama lui Caragiale. Şi totuşi – ca şi în Visul unei nopţi de vară –, regizorul reuşeşte, în toată mişcarea lui de deconstrucţie postmodernă şi de reinterpretare, să păstreze laitmotive, accente, aluzii, tonalităţi din sound-ul vechi, clasic al textului. El procedează, într-un fel, aşa cum făcea Picasso în picturile lui „cubiste”, în care, în ansamblul ameţitor, reconfigurat, al portretelor, mai zăreşti câte un ochi, cîte o mână, aşezate la locul lor, din chipul de pornire. Abordarea aceasta foarte la zi, postmodernă, a lui Afrim e cu atât mai riscantă în cazul unei piese precum Năpasta, care e, întâi de toate, o dramă, iar apoi, una cu subiect... rural.

Acţiunea se petrece, la Afrim, pe o scenă cu deja tradiţionalele lui decoruri minimaliste şi piese de mobilier tip Ikea: în stânga o canapea albă, în dreapta un mic bar, în spatele căruia se vede o bibliotecă. În fundul scenei stânga – un ecran de proiecţii, în dreapta, spre ieşirea din scenă – o maşină de cusut şi un Isus sculptat, de un roşu strident. N-am amintit, însă, elementul de bază, teribil: pământul negru de pe jos, în loc de podea. Iată cum Afrim sparge supleţea modernă, uşor ironică, a decorului cu acest element ce-ţi dă fiori şi reconstituie atât de bine atmosfera bine-cunoscută a dramei lui Caragiale. La care se adaugă muzica extraordinară interpretată de cunoscuta Luiza Zan (şi de Valentin Luca) ce aduce în prim-plan, încă o dată, accente melodice tradiţionale, deconstruite în stil jazzistic. 

Anca e aici o creatoare de modă, un fashion designer, după toate indiciile: în spatele scenei se află o maşină de cusut, pe perete Anca desenează, din când în când, piese vestimentare şi, într-o scurtă secvenţă, ia măsurile şi croieşte o fustă pentru unul dintre figuranţii de pe scenă. Grupul de personaje de fundal – grupul de dansatori, practic – revine deseori pe scenă, punctând secvenţele dramatice dintre Anca (Crina Semciuc), Dragomir (Mihai Călin), soţul ei actual, care-l ucisese pe Dumitru în urmă cu zece ani, respectiv Gheorghe, un alt pretendent la mâna Ancăi. Şi, desigur, Ion, nebunul (un extraordinar Marius Manole), cel care fusese condamnat, în locul lui Dragomir, pentru uciderea lui Dumitru (primul soţ al Ancăi). Dar probabil că vă mai amintiţi subiectul Năpastei lui Caragiale. Ei bine, toate aceste personaje, rând pe rând sau în grupuri, se mişcă provocator, dansează şi se rostogolesc – obsedant, ca tot atâtea întruchipări ale vinei, ale păcatului, ale morţii – pe pământul de sub picioarele lor desculţe, înnegrite.

Întregul detur fashion al piesei iniţiale îşi află explicaţia în finalul superb, spectaculos: când Anca îl denunţă pe Dragomir, ea îi cere lui Gheorghe să anunţe „presa, lumea”, iar în clipa aceea, pe ecranul din spate apare o proiecţie cu copertele revistelor de modă, iar apoi un cadru roşu-însângerat, cu o lumină à la Wong Kar Wai (sau... David Lynch – în cadru scrie mare: ANCA), pe care se desfăşoară o adevărată paradă de modă (costume semnate de Cosmin Florea): o paradă carnavalescă a morţii, personaje cu iz oriental (samurai, curtezane) ori european, cu veşminte somptuoase, încărcate de simboluri ale morţii. Există şi grupuri statuare, samurai care se duelează cu săbiile, femei-vampir cu buzele însângerate sau – cel mai impresionant – grupul statuar Pieta. Mă opresc aici – fiindcă e greu să epuizezi într-un text complexitatea spectacolelor lui Afrim şi, în orice caz, pasul esenţial este să mergeţi să vedeţi pe viu piesa, fiindcă merită. 

Apărut pe Catchy.ro