.
.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Christian Kracht, un scriitor-revelaţie





Condiţia umană, între lux şi mizerie


Christian Kracht (n. 1966) este un interesant – şi provocator – prozator elveţian de limbă germană, publicat pentru prima dată în limba română cu romanul 1979 (Cartier, 2013, ediţia originală a apărut în 2001), în traducerea – foarte bună – a lui Andrei Anastasescu. Scriitorul eleveţian este o revelaţie pentru mine: comparat cu Houellebecq, seamănă, într-adevăr, prin scriitura nudă şi directă, fermă şi fără menajamente, dură şi aflată undeva la limita cinismului. Seamănă inclusiv prin viziunea neagră, prin ceea ce s-a numit „antiumanismul“ lui (în special în Particulele elementare, primul său roman), pentru că şi în 1979 al lui Kracht întîlnim aceeaşi lipsă de perspectivă, aceeaşi explorare a umanului la limita lui, aceeaşi critică necruţătoare a Occidentului, deşi e una à rebours, o critică a Occidentului proiectat în „oglinda neagră“ a Orientului. Căci 1979 se petrece la Teheran, în 1979, evident, anul revoluţiei islamice. „În timp ce Hugo von Hofmannsthal şi Robert Byron practicau orientalismul, construind un Orient ce rămînea o simplă proiecţie a Occidentului – s-a scris, cu justeţe în Frankfurter Allgemeine Zeitung –, Persia lui Kracht e o oglindă neagră, care nu-i dezvăluie Occidentului nimic altceva decît propria ignoranţă şi urîţenie“ (am citat de pe coperta a patra a cărţii).

Diferenţa în raport cu francezul Houellebecq (mai în vîrstă cu aproape 10 ani) este dată, însă, de ceea ce s-a numit „dandysmul“ lui Christian Kracht, care aduce o tuşă aparte scriiturii sale tranşante, reci şi eficace. Christian Kracht este fiul lui Christian Kracht-senior, fostul director al Grupului Editorial Axel Spriger, e, aşadar, un burghez care ştie ce e luxul şi bunul-gust high class – şi asta se vede foarte bine în roman –, dar un burghez nonconformist, care ia în răspăr – fără să-l ignore – confortul rafinat pe care-l aduc banii, confruntîndu-l de fapt cu situaţiile-limită ale umanităţii, în care dispar fără urmă toate învelişurile sofisticate ale societăţii occidentale: în pragul revoluţiei în Iran, în faţa morţii şi – poate şi mai rău – în lagărele comuniste chineze, în care sfîrşeşte protagonistul, după călătoria iniţiatică în Tibet, pe Muntele sfînt Kailash, unde e făcut prizonier de soldaţii chinezi.

Personajul-narator al romanului, designer de interior, se află într-o călătorie – turistică, declară el la un moment dat autorităţilor – cu Christopher, un soi de geniu ratat, acum grav bolnav; relaţia lor – de lungă durată, după toate aparenţele – este şi ea agonizantă, Christopher îl tratează cu duritate şi chiar dispreţ (probabil şi din cauza bolii), însă personajul-narator (căruia nu-i aflăm numele) continuă să-l iubească şi să-i fie alături. Multe dintre notaţiile sale – care arată, pe de altă parte, ochiul fin de prozator al lui Kracht (gesturi, posturi, fizionomie) – indică atenţia lui tandră, uneori nostalgică, alteori îngrijorată, pentru partenerul aflat într-o stare de degradare avansată. Din capriciul lui Christopher, iubitul său a trebuit să înveţe mandarina, pe care cel dintîi a prins-o în cîteva săptămîni; imprimeul paisley de pe batista de mătase Charvet (cadou de la Christopher la Buenos Aires) e explicat doct (o ironie auctorială, amară, în subtext, şi la adresa revoluţiei islamice a acelui an, 1979) de acelaşi Christopher, muribund: „ – Batista paisley. O ai şi acum. Ştii de unde provine, de fapt, motivul paisley, atît de apreciat în Iran? Se spune că Omar, care i-a silit pe preoţii persani să renege zoroastrismul şi să îmbrăţişeze islamul, l-a transformat într-un simbol care exprima decăderea cultului zoroastrian. Uite, modelul reprezintă un molid care se îndoaie. Iar molidul e emblema zoroastrienilor“.

Cei doi iubiţi – obişnuiţi cu luxul, dar blazaţi şi neglijenţi în privinţa lui precum un dandy – se duc, la începutul cărţii, la o petrecere high class, în casa unui iranian bogat. Ochiul de designer al protagonistului sesizează imediat, cu o competenţă de expert, maniera somptuoasă, dar discretă, în care e decorat interiorul vilei: „Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper Conran (fashion designer englez, gay, evident – n.m.) de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dra nici prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire, cu puţin înainte ca Napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.
Aşa era decorat hotelul Ritz din Paris, de fapt era chiar stilul unui Grand Hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, pînă la urmă, sexy.
Încăperile erau mai curînd expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul-gust infailibil; pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie-uri din lînă de oaie, de un alb imaculat”. Biblioteca roşie zărită printr-o uşă întredeschisă îi stîrneşte o serie de consideraţii savante şi fine despre „roşul perfect” şi relaţia lui cu celelalte culori, consideraţii à la Huysmans, atunci cînd acesta din urmă descrie oranjul – culoarea de elecţie a lui Des Esseintes pentru salon: „Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“. 




Întregul roman mizează (simbolic) – ca un laitmotiv – pe contrastul puternic dintre luxul exorbitant al cîtorva şi mizeria generală din Iran, şi în genere, la scară umană, pe contrastul dintre splendoare şi mizerie, dintre opulenţă rafinată şi mizeria ignorantă, dintre confortul suprem şi privarea extremă, abrutizantă, într-un final criminală (e vorba de ororile din închisorile chineze comuniste). Totul într-un stil percutant, concis, cu precizie şi eficacitate, fără risipă de cuvinte (iar traducerea în româneşte, cum spuneam, e foarte bună).
În urma party-ului luxos şi excesiv (lumea se droghează, un tînăr cu blazer Yves Saint Laurent şi svastică pe piept pune în boxe muzica unei formaţii naziste etc.) de la vila iranianului, aşezată la marginea unei păduri de haşiş – care precede (şi iranianul ştie asta) atrocităţile revoluţiei islamice –, Christopher, rănit şi într-o stare cataleptică (după alcool şi droguri) e dus de iubitul său la un spital iranian mizerabil, unde şi moare în noaptea următoare. Naratorul – un fel de Meursault camusian, privat de iubire şi căldură, cu o copilărie goală, din care nu-şi aminteşte decît de „paharul cu lapte care-mi făcea silă” – meditează abrupt, sec şi disperat la căpătîiul iubitului mort (care-i spusese, el însuşi: „Întotdeauna m-ai plictisit. Doar că n-am vrut să fiu singur niciodată, asta a fost tot. Acum plec şi o să rămîi tu singur“, s.a.). Întrebările pe care şi le pune sînt cele dintotdeauna, directe, brutale, banale, cinice, şi totuşi disperate: „Şi m-am gîndit: ce înseamnă tinereţea? În ce constă ea? Cu ce seamănă? Cu ceva ce iubeşti? Se termină înainte să-ţi dai seama? E luminoasă, cîtă vreme toate celelalte sînt întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispărut toate? De ce trece totul atît de repede? Unde s-au dus anii? (...) Ce s-a ales de muşchii mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd sport? Şi dacă da, cît de ridicol aş fi? Ce e viaţa? Şi cum poate fi îmbunătăţită? Iar dacă se îmbunătăţeşte, cum îmi voi da seama?“.

Aici intervine un alt personaj memorabil, românul Mavrocordato! (cu numele sfîrşindu-se în vocala „o“, italieneşte...) Romanul ia o turnură surprinzătoare, schimbînd complet decorurile: de la apartamente luxoase şi societăţi secrete, de iniţiaţi plini de bani, la peisajul arid al pelerinajului către Muntele sfînt Kailash, un alt soi de iniţiere (religioasă) în privaţiune, cu iz de sacrificiu, cu un final de-a dreptul culminant, captivitatea îngrozitoare în închisorile chineze comuniste, la graniţa cu Tibetul. Fără să fie deloc ostentativ, romanul mizează continuu pe şoc şi pe înlănţuirea de experienţe umane extreme, reuşind să fie o carte extraordinară, cu puternică valoare simbolică – nemaipunînd la socoteală referinţele literare nenumărate, multe dintre ele deliberate, la literatura decadentă, Huysmans şi Oscar Wilde, la Camus, Houellebecq sau Bulgakov, cel din urmă evocat de petrecerea exorbitantă, cu tentă diabolică, de la curtea iranianului, sau chiar de personajul Mavrocordato, el însuşi unul diabolic (el face referire la o confrerie secretă românească, sovieto-comunistă, de după Primul Război Mondial, înfiinţată de bunicul său şi la care ar fi participat şi... Tristan Tzara...).

Un gay misterios cu înfăţişare dark, un soi de profet şi de guru, Mavrocordato (aluzie la spiţa domnească a Mavrocordaţilor?) îl „racolează” pe narator încă de la petrecerea iranianului, avertizîndu-l asupra viitorului său, care va fi unul de... sacrificiu pentru spiţa umană în derivă. Mai tîrziu, după moartea lui Christopher şi în plină revoluţie stradală, el îl reîntîlneşte într-un apartament luxos, bine camuflat, unde îi serveşte o cină... neagră pentru gourmets („cerb negru cu sos de prune“, „orez negru cu stafide“ şi „budincă  de sînge cu dulceaţă de mure“) înainte de a-l trimite pe drumul... pelerinajului şi al lagărului comunist chinez. Protagonistul este, în felul lui, un inocent şi un open minded (cum îi spune chiar Mavrocordato); secvenţele ascensiunii rituale către muntele sfînt – încălţat cu pantofii Berluti ai lui Christopher (ajunşi ferfeniţă!) şi apoi cu încălţările din pîslă fabricate de călăuză sunt extraordinare; la fel şi momentul – probabil singurul din viaţa lui – al comuniunii, cu grupul de pelerini pe care-i întîlneşte la coborîre, chiar înainte de a fi capturaţi cu toţii. Ambiguitatea, însă, subzistă pînă la capăt, pentru că nu ştii dacă Mavrocordato l-a trimis pe drumul iniţierii, către purificare, cunoaştere de sine, ori către pierzanie. În orice caz, problematica binelui şi a răului, a inocentului şi a vinovatului, a terorii umane şi politice face parte şi ea din miezul fierbinte al acestui roman, pe cît de concis, pe atît de spectaculos. Spălat pe creier şi îndoctrinat în închisorile chinezeşti, deţinutul – supus unor orori care ţin de limita de jos a condiţiei umane – declară, în ultimele rînduri ale cărţii: „Eram un deţinut model. Am încercat mereu să respect regulile. Am devenit mai bun. Nu am mîncat niciodată carne de om“.

Cu ingrediente tari, de lux şi de şoc, cu o scriitură puternică şi concentrată, acoperind marile teme ale condiţiei umane (iubirea şi moartea, cunoaşterea de sine, iniţierea cu tentă religioasă, catastrofele istorico-politice, capitalism şi socialism, Occident şi Orient etc.), 1979 este o carte zguduitoare, care-mi aminteşte de un Michel Houellebecq (din Particulele elementare) sau de un Lars von Trier – ca efect, ca sentiment, la finalul lecturii.



Christian Kracht, 1979, traducere din germană de Andrei Anastasescu, colecţia „Biblioteca deschisă“ (coordonată de Vasile Ernu), Editura Cartier, Chişinău, 136 p.


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu