Condiţia umană, între lux şi
mizerie
Christian Kracht (n. 1966) este
un interesant – şi provocator – prozator elveţian de limbă germană, publicat
pentru prima dată în limba română cu romanul 1979 (Cartier, 2013, ediţia originală a apărut în 2001), în
traducerea – foarte bună – a lui Andrei Anastasescu. Scriitorul eleveţian este
o revelaţie pentru mine: comparat cu Houellebecq, seamănă, într-adevăr, prin
scriitura nudă şi directă, fermă şi fără menajamente, dură şi aflată undeva la
limita cinismului. Seamănă inclusiv prin viziunea neagră, prin ceea ce s-a
numit „antiumanismul“ lui (în special în Particulele
elementare, primul său roman), pentru că şi în 1979 al lui Kracht întîlnim aceeaşi lipsă de perspectivă, aceeaşi
explorare a umanului la limita lui, aceeaşi critică necruţătoare a
Occidentului, deşi e una à rebours, o
critică a Occidentului proiectat în „oglinda neagră“ a Orientului. Căci 1979 se petrece la Teheran, în 1979,
evident, anul revoluţiei islamice. „În timp ce Hugo von Hofmannsthal şi Robert
Byron practicau orientalismul, construind un Orient ce rămînea o simplă
proiecţie a Occidentului – s-a scris, cu justeţe în Frankfurter Allgemeine
Zeitung –, Persia lui Kracht e o oglindă neagră, care nu-i dezvăluie
Occidentului nimic altceva decît propria ignoranţă şi urîţenie“ (am citat de pe
coperta a patra a cărţii).
Diferenţa în raport cu francezul
Houellebecq (mai în vîrstă cu aproape 10 ani) este dată, însă, de ceea ce s-a
numit „dandysmul“ lui Christian Kracht, care aduce o tuşă aparte scriiturii
sale tranşante, reci şi eficace. Christian Kracht este fiul lui Christian
Kracht-senior, fostul director al Grupului Editorial Axel Spriger, e, aşadar,
un burghez care ştie ce e luxul şi bunul-gust high class – şi asta se vede foarte bine în roman –, dar un burghez
nonconformist, care ia în răspăr – fără să-l ignore – confortul rafinat pe
care-l aduc banii, confruntîndu-l de fapt cu situaţiile-limită ale umanităţii,
în care dispar fără urmă toate învelişurile sofisticate ale societăţii occidentale:
în pragul revoluţiei în Iran, în faţa morţii şi – poate şi mai rău – în
lagărele comuniste chineze, în care sfîrşeşte protagonistul, după călătoria
iniţiatică în Tibet, pe Muntele sfînt Kailash, unde e făcut prizonier de
soldaţii chinezi.
Personajul-narator al romanului,
designer de interior, se află într-o călătorie – turistică, declară el la un
moment dat autorităţilor – cu Christopher, un soi de geniu ratat, acum grav
bolnav; relaţia lor – de lungă durată, după toate aparenţele – este şi ea
agonizantă, Christopher îl tratează cu duritate şi chiar dispreţ (probabil şi
din cauza bolii), însă personajul-narator (căruia nu-i aflăm numele) continuă
să-l iubească şi să-i fie alături. Multe dintre notaţiile sale – care arată, pe
de altă parte, ochiul fin de prozator al lui Kracht (gesturi, posturi,
fizionomie) – indică atenţia lui tandră, uneori nostalgică, alteori
îngrijorată, pentru partenerul aflat într-o stare de degradare avansată. Din
capriciul lui Christopher, iubitul său a trebuit să înveţe mandarina, pe care
cel dintîi a prins-o în cîteva săptămîni; imprimeul paisley de pe batista de mătase Charvet (cadou de la Christopher la
Buenos Aires) e explicat doct (o ironie auctorială, amară, în subtext, şi la
adresa revoluţiei islamice a acelui an, 1979) de acelaşi Christopher, muribund:
„ – Batista paisley. O ai şi acum.
Ştii de unde provine, de fapt, motivul paisley,
atît de apreciat în Iran? Se spune că Omar, care i-a silit pe preoţii persani
să renege zoroastrismul şi să îmbrăţişeze islamul, l-a transformat într-un
simbol care exprima decăderea cultului zoroastrian. Uite, modelul reprezintă un
molid care se îndoaie. Iar molidul e emblema zoroastrienilor“.
Cei doi iubiţi – obişnuiţi cu
luxul, dar blazaţi şi neglijenţi în privinţa lui precum un dandy – se duc, la
începutul cărţii, la o petrecere high
class, în casa unui iranian bogat. Ochiul de designer al protagonistului sesizează
imediat, cu o competenţă de expert, maniera somptuoasă, dar discretă, în care e
decorat interiorul vilei: „Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper
Conran (fashion designer englez, gay, evident – n.m.) de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de
fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dra nici
prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire,
cu puţin înainte ca Napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.
Aşa era decorat hotelul Ritz din
Paris, de fapt era chiar stilul unui Grand
Hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de
ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, pînă la urmă, sexy.
Încăperile erau mai curînd
expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa
exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul-gust infailibil;
pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie-uri
din lînă de oaie, de un alb imaculat”. Biblioteca roşie zărită printr-o uşă
întredeschisă îi stîrneşte o serie de consideraţii savante şi fine despre
„roşul perfect” şi relaţia lui cu celelalte culori, consideraţii à la Huysmans, atunci cînd acesta din
urmă descrie oranjul – culoarea de elecţie a lui Des Esseintes pentru salon: „Roşul
perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se
găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere;
pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă
gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos,
cu nuanţe brun-violete“.
Întregul roman mizează (simbolic)
– ca un laitmotiv – pe contrastul puternic dintre luxul exorbitant al cîtorva
şi mizeria generală din Iran, şi în genere, la scară umană, pe contrastul
dintre splendoare şi mizerie, dintre opulenţă rafinată şi mizeria ignorantă,
dintre confortul suprem şi privarea extremă, abrutizantă, într-un final
criminală (e vorba de ororile din închisorile chineze comuniste). Totul într-un
stil percutant, concis, cu precizie şi eficacitate, fără risipă de cuvinte (iar
traducerea în româneşte, cum spuneam, e foarte bună).
În urma party-ului luxos şi
excesiv (lumea se droghează, un tînăr cu blazer Yves Saint Laurent şi svastică
pe piept pune în boxe muzica unei formaţii naziste etc.) de la vila iranianului,
aşezată la marginea unei păduri de haşiş – care precede (şi iranianul ştie
asta) atrocităţile revoluţiei islamice –, Christopher, rănit şi într-o stare
cataleptică (după alcool şi droguri) e dus de iubitul său la un spital iranian
mizerabil, unde şi moare în noaptea următoare. Naratorul – un fel de Meursault
camusian, privat de iubire şi căldură, cu o copilărie goală, din care nu-şi
aminteşte decît de „paharul cu lapte care-mi făcea silă” – meditează abrupt, sec
şi disperat la căpătîiul iubitului mort (care-i spusese, el însuşi: „Întotdeauna
m-ai plictisit. Doar că n-am vrut să fiu singur niciodată, asta a fost tot.
Acum plec şi o să rămîi tu singur“, s.a.). Întrebările pe care şi le pune
sînt cele dintotdeauna, directe, brutale, banale, cinice, şi totuşi disperate:
„Şi m-am gîndit: ce înseamnă tinereţea? În ce constă ea? Cu ce seamănă? Cu ceva
ce iubeşti? Se termină înainte să-ţi dai seama? E luminoasă, cîtă vreme toate
celelalte sînt întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispărut toate? De
ce trece totul atît de repede? Unde s-au dus anii? (...) Ce s-a ales de muşchii
mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd sport? Şi dacă da, cît de ridicol
aş fi? Ce e viaţa? Şi cum poate fi îmbunătăţită? Iar dacă se îmbunătăţeşte, cum
îmi voi da seama?“.
Aici intervine un alt personaj
memorabil, românul Mavrocordato! (cu numele sfîrşindu-se în vocala „o“,
italieneşte...) Romanul ia o turnură surprinzătoare, schimbînd complet
decorurile: de la apartamente luxoase şi societăţi secrete, de iniţiaţi plini
de bani, la peisajul arid al pelerinajului către Muntele sfînt Kailash, un alt
soi de iniţiere (religioasă) în privaţiune, cu iz de sacrificiu, cu un final
de-a dreptul culminant, captivitatea îngrozitoare în închisorile chineze
comuniste, la graniţa cu Tibetul. Fără să fie deloc ostentativ, romanul mizează
continuu pe şoc şi pe înlănţuirea de experienţe umane extreme, reuşind să fie o
carte extraordinară, cu puternică valoare simbolică – nemaipunînd la socoteală
referinţele literare nenumărate, multe dintre ele deliberate, la literatura
decadentă, Huysmans şi Oscar Wilde, la Camus, Houellebecq sau Bulgakov, cel din
urmă evocat de petrecerea exorbitantă, cu tentă diabolică, de la curtea
iranianului, sau chiar de personajul Mavrocordato, el însuşi unul diabolic (el
face referire la o confrerie secretă românească, sovieto-comunistă, de după
Primul Război Mondial, înfiinţată de bunicul său şi la care ar fi participat
şi... Tristan Tzara...).
Un gay misterios cu înfăţişare dark, un soi de profet şi de guru, Mavrocordato
(aluzie la spiţa domnească a Mavrocordaţilor?) îl „racolează” pe narator încă
de la petrecerea iranianului, avertizîndu-l asupra viitorului său, care va fi
unul de... sacrificiu pentru spiţa umană în derivă. Mai tîrziu, după moartea
lui Christopher şi în plină revoluţie stradală, el îl reîntîlneşte într-un apartament
luxos, bine camuflat, unde îi serveşte o cină... neagră pentru gourmets („cerb negru cu sos de prune“,
„orez negru cu stafide“ şi „budincă de
sînge cu dulceaţă de mure“) înainte de a-l trimite pe drumul... pelerinajului
şi al lagărului comunist chinez. Protagonistul este, în felul lui, un inocent
şi un open minded (cum îi spune chiar
Mavrocordato); secvenţele ascensiunii rituale către muntele sfînt – încălţat cu
pantofii Berluti ai lui Christopher (ajunşi ferfeniţă!) şi apoi cu încălţările
din pîslă fabricate de călăuză sunt extraordinare; la fel şi momentul – probabil
singurul din viaţa lui – al comuniunii, cu grupul de pelerini pe care-i
întîlneşte la coborîre, chiar înainte de a fi capturaţi cu toţii. Ambiguitatea,
însă, subzistă pînă la capăt, pentru că nu ştii dacă Mavrocordato l-a trimis pe
drumul iniţierii, către purificare, cunoaştere de sine, ori către pierzanie. În
orice caz, problematica binelui şi a răului, a inocentului şi a vinovatului, a
terorii umane şi politice face parte şi ea din miezul fierbinte al acestui
roman, pe cît de concis, pe atît de spectaculos. Spălat pe creier şi
îndoctrinat în închisorile chinezeşti, deţinutul – supus unor orori care ţin de
limita de jos a condiţiei umane – declară, în ultimele rînduri ale cărţii: „Eram
un deţinut model. Am încercat mereu să respect regulile. Am devenit mai bun. Nu
am mîncat niciodată carne de om“.
Cu ingrediente tari, de lux şi de
şoc, cu o scriitură puternică şi concentrată, acoperind marile teme ale
condiţiei umane (iubirea şi moartea, cunoaşterea de sine, iniţierea cu tentă
religioasă, catastrofele istorico-politice, capitalism şi socialism, Occident
şi Orient etc.), 1979 este o carte
zguduitoare, care-mi aminteşte de un Michel Houellebecq (din Particulele elementare) sau de un Lars von
Trier – ca efect, ca sentiment, la finalul lecturii.
Christian Kracht, 1979, traducere
din germană de Andrei Anastasescu, colecţia „Biblioteca deschisă“ (coordonată
de Vasile Ernu), Editura Cartier, Chişinău, 136 p.
Apărut în Observator cultural nr. 707/ 24.01.2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu