„Istoriile părinților și bunicilor noștri ne traversează“ - interviu cu scriitorul și editorul francez Jean Mattern

Jean Mattern, scriitor și editor la Gallimard, unde coordonează colecțiile „Du Monde entier“ și „Arcades“, a participat, în decembrie 2011, la una dintre cele trei seri ale FILB – în calitatea sa de romancier, proaspăt tradus în română cu al doilea său roman, De lait et de miel (2010)/Lapte și miere (traducere de Anca Băicoianu, Polirom, 2011). Primul său roman, Les Bains de Kiraly (2008)/Băile Király,  a apărut la noi în 2009 (Polirom, traducere de Silviu Lupescu). Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre cele două cărți ale sale.

Încep cu un citat din Băile Király: „Eram convins că dragostea pentru Laura ar fi fost de ajuns ca să umple spațiile albe ale unui trecut despre care nu voiam să-mi vorbesc nici mie însumi“ – spune Gabriel, cel care-și părăsește soția și se izolează, atunci cînd ea rămîne însărcinată. Lucrul acesta funcționează pentru personajul celui de-al doilea roman al dvs., Lapte și miere – care e, de fapt, tatăl lui Gabriel –, dar pentru Gabriel însuși nu. De ce această diferență de psihologie între cele două personaje, sau e vorba doar de o diferență de voință?
Înainte de toate, e o diferență de generație; ei nu au trăit același lucru și, desigur, e și o diferență de caracter. Gabriel, protagonistul primului roman, nu are același caracter ca al tatălui său, personajul principal – care nu are un nume – al celui de-al doilea roman. În plus, Gabriel poartă o rană suplimentară, e vorba de moartea surorii sale – și fiica naratorului din cel de-al doilea roman – la care se adaugă acea tăcere în care se simte închis, întemnițat, iar cînd soția lui rămîne însărcinată se simte prins într-un soi de paranteză din care nu poate ieși. E dificil să spui de ce se poartă așa. E vorba și de o moștenire. Naratorul celui de-al doilea roman e, într-adevăr, foarte voluntar. El a moștenit de la bunica sa acest mesaj: „Ajunge să vrei“, dar și el se lovește de limitele voinței.

Dar și ale tăcerii, de asemenea.
Da, într-adevăr, după moartea fiicei sale, e vorba mai ales de tăcerea soției sale, Suzanne, care nu reușește să facă față – în cuvinte – acestei morți. E un punct comun celor două personaje, tată și fiu: a trăi situații pentru care cuvintele lipsesc. Fie pentru că trauma este mult prea mare, fie pentru că Istoria cu majusculă nu ne permite să ne alegem cuvintele, fie pentru că evenimentele sînt mai puternice decît cuvintele.

Credeți că indivizii – destinele individuale – sînt mereu victimele Istoriei (cu majusculă)? Voința individuală joacă vreun rol în această poveste?
Mai întîi, nu cred că sîntem victime, dar ceea ce am vrut să arăt în cele două cărți e faptul că istoria intimă și istoria colectivă sau politică se întrepătrund uneori și există vieți în care amestecul celor două se produce într-un mod bun, iar altele în care întrepătrunderea istoriei individuale cu aceea colectivă produce durere, pierderi, doliu etc. Tatăl lui Gabriel nu a fost o victimă – e un cuvînt pe care evit să-l folosesc în roman –, dar face parte din acei oameni care au fost cumva „ejectați“ de Istorie și care își trăiesc micile lor istorii personale, intime. Cred că, din nefericire, istoria secolului al XX-lea este complet dramatică. Dincolo de genocid și de alte atrocități, există mulți europeni – pretutindeni – care au fost „ejectați“ din marea Istorie, ale căror vieți au fost sfărîmate pur și simplu de alegerile ideologice și politice ale celor de la putere; și cred că secolul al XX-lea ne va urmări încă multă vreme, pentru că e unul dintre secolele în care consecințele marii Istorii au fost printre cele mai dramatice asupra vieții oamenilor.

Cel de-al doilea roman este dedicat memoriei tatălui dvs. Întrebarea mea privește elementele biografice implicate de acest roman: în prezentarea dvs. se spune că sînteți originar dintr-o „familie est-europeană“. Aveți, într-adevăr, legături cu Timișoara?
E o chestiune importantă pentru mine de a spune că există, în carte, elemente care țin de propria biografie, dar în același timp și o țesătură ficțională. Pe de o parte, din necesitate, pentru că nu aveam toate datele situației, dar pe de altă parte, lucrul acesta ține de rațiunea profundă a scriiturii: uneori devii romancier tocmai pentru a umple spațiile albe, tăcerile, elementele pe care nu le ai; în momentul scrisului, nu există un bloc de lucruri știute și un altul de lucruri inventate, nu există pe de o parte realitate, și pe de alta ficțiune. Și ceea ce e aproape magic, în orice caz, fascinant în momentul scrisului este faptul că prin scriitură lucrurile se transformă: lucrurile știute și lucrurile pe care credem că le-am uitat ies la iveală în actul scrisului. Pe altele le completezi pur și simplu, scriitorul se transpune în psihologia personajului și povestirea începe să se nască. Ceea ce am vrut să pun în pagină în această carte-omagiu tatălui meu – care murise deja la data cînd am scris-o, deci nu am putut obține de la el răspunsurile pe care le voiam – este acel sentiment de abandon, de solitudine. Pentru că tatăl meu, la o vîrstă foarte fragedă, la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a trebuit să ia o decizie extrem de importantă pentru el: dacă să părăsească sau nu Timișoara. Era foarte tînăr și foarte singur, avea 15 ani și trebuia să ia singur această hotărîre. În timpul războiului, a fost foarte bolnav, tot singur, abandonat într-un spital militar, lipsit chiar și de cel mai bun prieten al său, rătăcit și el în istorie – povestea acestei prietenii e una centrală în carte –, și am vrut să descriu acest sentiment de singurătate absolută pe care îl putem resimți cîteodată. În acest sens romanul include elemente biografice; de altfel, tatăl meu vorbea foarte puțin despre aceste evenimente traumatizante din viața lui. Mi-a vorbit doar o dată, pe cînd eu aveam 15 ani, despre acel sentiment de abandon pe care el l-a trăit la aceeași vîrstă, atunci cînd se afla în spitalul militar, bolnav de tifos și abandonat de medici într-un colț al spitalului, fiindcă crezuseră că era vorba de un caz lipsit de speranță... Acel sentiment mi-a revenit 30 de ani mai tîrziu și cred că, de fapt, el a fost motorul cărții de față, Lapte și miere.

Atît Gabriel, cît și tatăl său vor recurge la confesiune, ajunși într-un moment-limită al existenței lor (primul cînd își părăsește soția însărcinată, al doilea – pe patul de moarte). Confesiunea aceasta îi va ajuta oare să se elibereze, să se salveze?
Cred că destinul ființelor umane e mereu deschis, pînă în ultima clipă a vieții lor, și am vrut să exprim asta în cele două cărți: faptul că nu sîntem siguri, pînă la finalul cărții, de evoluția lucrurilor.

Cititorul tot speră la un final fericit...
Era important pentru mine să las această libertate cititorilor, fiecare poate interpreta finalul într-un sens mai fericit sau nu. Dar, în orice caz, toate elementele conduc spre ceva pozitiv.

În Băile Király, Gabriel spune: „Nu mai am o limbă maternă, n-am avut-o nicicînd. Cea pe care aș fi putut-o avea părinții o vorbeau în șoaptă și doar atunci cînd credeau că sînt singuri“. Fabulosul său poliglotism – Gabriel e traducător – este un mod de a umple acest vid, lipsa de identitate?
Da, într-adevăr, dar mai e ceva: o limbă poate reprezenta multe lucruri. Poate fi ceva foarte carnal – cazul limbii materne, legate de imaginea mamei; dar o limbă poate fi și ceva foarte tehnic: doar o gramatică și un lexic. Iar pentru Gabriel e doar o gramatică și niște cuvinte, pentru că nimeni nu i-a transmis o limbă încarnată, de fapt. La mijloc e această problemă a încarnării lucrurilor; de asta el devine traducător, fiindcă jonglează foarte bine cu cuvintele, ele sînt ca un joc de șah pentru el. Raportul față de limbă e un lucru care mă fascinează. Putem vorbi o limbă în moduri foarte diferite. O putem încarna, interioriza, dar în egală măsură o putem stăpîni perfect fără să o interiorizăm, putem să o luăm de la capăt într-o limbă, într-o nouă viață – există mari scriitori care și-au schimbat limba de expresie, Nabokov, Conrad. Sau Herta Müller, care scrie în germană, dar spune că aude, în spatele cuvintelor germane, cuvintele românești, că aude muzica cuvintelor românești în timp ce scrie în germană. Poți foarte bine să te afli între mai multe limbi, să fii influențat de mai multe limbi. Tatăl meu nu a vrut niciodată să vorbească în familie româna sau maghiara; traumele războiului l-au făcut să vrea să uite aceste limbi – încă un lucru ce spune multe despre raportul față de limbă.

O întrebare legată de femeile din cele două romane: în primul, Laura, în cel de-al doilea, Zsuzsanna, devenită Suzanne; prima este exuberantă, deschisă, cealaltă, foarte voluntară, se adaptează rapid și perfect la limba și societatea franceză. Sînt ele mai puternice decît bărbații în traversarea acestor drame personale și a acestei istorii dramatice?
Nu știu asta, din experiența mea femeile sînt adesea mai pragmatice, Laura e cu siguranță mai pragmatică decît Gabriel. Suzanne este și ea pînă la un anumit punct, pentru că, chiar dacă va funcționa aproape ca un robot, pentru că știe că trebuie să se ocupe de ceilalți doi copii, după moartea fetei celei mari, ea se va vida, totuși, emoțional. E și un mod de a se pedepsi acționînd în felul acesta. Va fi ca un soi de cochilie vidă, la un moment dat, și naratorul spune, de altfel, că suferă de tăcerea soției sale. Prin toate îndatoririle vieții zilnice de familie, ea vrea să îndepărteze amintirea acestei nefericiri, și într-un fel, da, ea este mai puternică, pentru că reușește să funcționeze astfel, să meargă mai departe; dar plătește un preț foarte mare. Cred că femeile plătesc adesea un preț foarte mare în istorie, pentru că ele sînt cele care fac să avanseze lucrurile, spre deosebire de bărbați, dar adesea cu mari pierderi.

De ce exilul îi marchează atît de puternic chiar și pe copiii, și pe nepoții exilaților?
E o foarte bună întrebare. În cele din urmă, toți purtăm în noi această nevoie identitară. Reflectez mult asupra rațiunilor – să le spunem – psihologice ale acestei nevoi. Dar și societatea e aceea care fabrică nevoia de identitate, de „rădăcini“ – e un cuvînt pe care nu-l folosesc, îl detest cordial, e un cuvînt la modă, complet incapabil să evoce problematica la care ne referim. Identitatea e o adevărată problemă pentru fiecare ființă abandonată; ajungi întotdeauna la o vîrstă la care ai senzația că corespunzi cu „eul“ tău profund, cu ceea ce vrei să fii, ce ai putea fi. În loc să judec în termeni de „rădăcini“, aș spune mai degrabă că sîntem cu toții alcătuiți și traversați de istorii. Istoriile părinților și bunicilor noștri ne traversează. Și chiar și păstrînd tăcerea asupra lor, aceste istorii ne traversează, ne construiesc de fapt. În cazul lui Gabriel, în momentul cînd devine tată, toate aceste întrebări legate de exil, nu de rădăcini, dar de originea istoriilor care-l constituie devin extrem de acute. Sîntem făcuți din diverse memorii, și memoria noastră psihică, orologiul nostru psihic și biologic, provine și de la părinții și bunicii noștri. Sînt uneori lucruri inexplicabile, care țin de ordinea intuitivului, atunci cînd te simți, de pildă, în largul tău într-un anumit loc, într-o anumită cultură, limbă, chiar cu o anumită bucătărie. Cred că, în cadrul familiei, există o transmisie involuntară a acestor lucruri, chiar și atunci cînd nu vrei să le transmiți, cînd le ascunzi sub tăcere; sensibilitățile acestea continuă să se transmită cumva generațiilor următoare...

Sursa: Observator cultural