Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist "La Quinzaine littéraire"

"Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare" 

                           Interviu cu Hugo Pradelle, jurnalist la revista La Quinzaine littéraire

 Am avut ocazia, la Gaudeamus, să stau de vorbă cu tînărul jurnalist Hugo Pradelle, de la prestigioasa revistă La Quinzaine littéraire, fondată în 1966 de Maurice Nadeau (care crease iniţial, în 1953, o altă revistă importantă, Les Lettres nouvelles) şi a cărui personalitate (şi longevitate) continuă să marcheze, după o jumătate de secol, profilul revistei în care au semnat, încă de la început, nume celebre, precum Roland Barthes sau Jacques Derrida. La Quinzaine littéraire e o revistă complet independentă de lumea editorială, care apare în 10.000 de exemplare pe număr, care trăieşte din abonamente şi nu-şi plăteşte redactorii şi colaboratorii.

Aş vrea mai întîi să ne vorbeşti despre formaţia ta universitară şi despre cum ai ajuns să colaborezi la Quinzaine littéraire.

Am făcut studii de literatură comparată la Universitatea Paris VIII, o universitate alternativă, mulţi ani la rînd foarte marcată din punct de vedere politic; am ajuns acolo în vremea licenţei şi am început să pregătesc o lucrare de literatură comparată, sub îndrumarea lui Tiphaine Samoyault, un nume important în peisajul intelectual francez actual (a tradus, cu echipa ei, Ulise de Joyce), e specialistă în problemele legate de traducere, în particular. Am făcut, sub îndrumarea ei, o maîtrise şi un DEA.

Pe ce temă?

În jurul unor texte centrate pe imaginea sanatoriului. Un corpus de texte: Paul Gadenne, care nu e cunoscut în România, un scriitor din anii ’30-’40, mort în anii ’50, apoi Bruno Schultz, Blecher; şi alături de aceştia am lucrat mult pe texte de Thomas Mann, Thomas Bernhard. Ulterior, am început să mă interesez în mod special de Blecher şi de chestiunile legate de „irealitate“. Am strîns firele teoretice plecînd de la noţiunea de „irealitate“ de la Blecher şi am reconstruit corpusul de texte: Pessoa, Artaud, dar păstrînd o parte din textele de la început, texte din Kafka sau Bruno Schultz.

În Franţa, există un sistem de burse de excepţie pentru studenţii propuşi de profesorii lor, care-ţi asigură trei ani de salariu pentru realizarea tezei. Am obţinut aşa ceva. Dar cum eu nu aveam în plan o carieră universitară, în cercetarea mea nu am respectat anumite constrîngeri academice şi, într-un final, am decis că nu voi susţine această lucrare. Şi într-o zi, Tiphaine mi-a spus că Maurice Nadeau, de la Quinzaine littéraire, caută pe cineva care să se ocupe de o serie de texte dificile, contemporane, în cadrul revistei, pentru care membrii comitetului de redacţie nu au timp sau preocupări directe, şi că ea i-a vorbit de mine şi i-a propus ca eu să scriu un articol pe marginea unui text de Olivier Cadiot. Am scris articolul, Maurice l-a citit, l-a publicat, deşi, la momentul acela, nu i-a plăcut foarte mult. După care am scris un alt articol, la distanţă de o lună, despre o carte autobiografică a lui Christian Prigent – Maurice l-a publicat din nou, deşi nici de data asta nu i-a plăcut în mod special. Apoi mi-a încredinţat cartea unui autor care se numeşte Yannick Haenel, şi care apoi a scris o carte ce a avut succes, Jan Karski: în 2007, publicase o carte care se numea Cercle, şi care mie nu mi-a plăcut absolut deloc. Şi i-am spus lui Maurice că nu vreau să fac un articol negativ.

La Quinzaine se scriu şi articole negative?

Da, dar nu foarte des, şi în general se scriu articole negative despre chestiuni importante. Dau un exemplu: recent, în revistă, a fost un articol foarte negativ despre ultima carte a lui Tony Morrison, Home, o carte care a avut critici pozitive peste tot, în vreme ce americanistul de la Quinzaine a publicat un text negativ, în care a demontat cartea scriitoarei americane. Dar asta e pentru că e vorba de Tony Morrison şi e necesar să ai un punct de vedere asupra cărţii ei.

În ce mă priveşte, am scris totuşi articolul cu pricina, era pentru la rentrée, iar Maurice Nadeau m-a chemat la redacţie să stăm de vorbă. Aşa se face că ne-am întîlnit într-o miercuri după-masă: m-a întîmpinat un bărbat foarte în vîrstă, impresionant; am stat de vorbă despre mine, despre literatură, despre autorii care îmi plac. De fapt, era chiar ziua în care se reunea comitetul de literatură – căci la Quinzaine comitetul de literatură se reuneşte miercurea (în alternanţă cu comitetul de ştiinţe umane), la fiecare 15 zile. Oamenii începuseră să vină, iar Maurice m-a prezentat şi m-a invitat să mă aşez într-un colţ şi să asist la şedinţa de redacţie. La finalul şedinţei, mi-a spus: ne vedem deci peste 15 zile. Era în 2007: de atunci, am fost practic integrat comitetului de redacţie şi am venit la fiecare şedinţă. Cred că Maurice m-a plăcut şi avea nevoie, la vremea aceea, de o persoană tînără în redacţie.

Erai cel mai tînăr?

Da, eu şi Tiphaine, care are ceva mai mult de zece ani peste mine. Şi în felul acesta m-am regăsit în cercul acestor oameni pasionanţi, şi am început să fac diverse lucruri; la început mă ocupam mult de literatura franceză, apoi, într-o zi, a sosit la redacţie un volum gros de Roberto Bolano, 2666, şi, din întîmplare, Jacques Fressard, cel care se ocupa de literatură hispanică la revistă, era bolnav, şi mi s-a dat mie cartea la recenzat. Ca urmare, am făcut un articol amplu, care a atras atenţia cititorilor, iar Maurice şi-a adus aminte că eram, de fapt, comparatist, şi din momentul acela am început să mă ocup de spaţii culturale diferite, în general, de spaţii ale căror limbi le cunosc (spaniolă şi engleză). Pentru că la Quinzaine funcţionează acest principiu: fiecare vorbeşte despre ceea ce cunoaşte, este specialist în domeniu. Cînd Anne Sarraute, fiica lui Nathalie Sarraute, a decedat, eu şi Tiphaine am început să ne ocupăm de împărţirea cărţilor care soseau la redacţie pentru a fi recenzate.

Vă sosesc multe cărţi la redacţie? În ce ritm?

Da, toate cărţile ajung la redacţie, mai puţin, poate, cele de la edituri obscure. Şi da, în Franţa e un ritm de publicare foarte susţinut, aşa încît, practic, la fiecare 15 zile sosesc cărţi noi. Un editor mare precum Gallimard publică pe trimestru 30-40 de cărţi, de pildă. Oamenii îşi aleg cărţile în funcţie de interesele, de preocupările lor, după care sînt complet liberi să scrie ce şi cum doresc. Pe de altă parte, pe lîngă comitetul de redacţie, avem şi colaboratori externi, care sînt convocaţi, de pildă, atunci cînd cei din redacţie nu au competenţele necesare pentru a recenza o anume carte (de pildă, o carte din literatura greacă etc.). Dacă e nevoie să se scrie despre o carte de literatură germană, atunci facem apel la un specialist de literatură germană. Pe literatură anglo-saxonă, avem, de exemplu, doi specialişti, un specialist pe literatură irlandeză, unul pe literatură britanică de secol XIX etc., de regulă universitari. Pentru recenzarea cărţilor sînt convocate competenţele fiecărui membru al comitetului, pentru a fi acoperite diverse spaţii culturale, european, asiatic, american etc. Eu mă ocup de literatură hispanică, americană, din cînd în cînd de cîte un autor sloven, dar şi de Günter Grass, de pildă, un scriitor pe care-l cunosc foarte bine.

Şi nimeni nu e plătit pentru colaborările sale.

Nu, nimeni. Singurele persoane care sînt plătite sînt secretara şi secretarul de redacţie, dar acesta din urmă cu jumătate de normă.

Ai o pagină, o rubrică a ta?

Nu, dar în general am 1-2 articole pe număr. În mod normal, un articol are în jur de 9.000- 10.000 de semne, deci mult mai ample decît articolele din celelalte reviste. În mod excepţional, cînd apariţiile editoriale sînt numeroase, pot avea chiar şi trei texte. Am început, aşadar, cu literatura franceză, iar apoi am început să-mi folosesc competenţele şi cunoştinţele mele de comparatist şi să-mi extind, în revistă, plaja de preocupări: am acum un articol despre literatura marocană, altul despre Saramago, pentru că ştiu bine literatura portugheză etc.

În revistă există şi pagini de teatru, de film, despre celelalte arte.

Da, pe teatru există un specialist, Monique Leroux, profesor universitar şi critic de teatru. E apoi Lucien Logette, un formidabil critic de cinema, pe care îl apreciez mult, care colaborează şi la alte reviste (scrie mult despre filme şi evenimente cinematografice despre care se vorbeşte mai puţin). Sînt foarte mulţi oameni care cumpără revista pentru pagina lui Lucien, pentru punctul său de vedere asupra filmelor sau a cărţilor de cinema recenzate, despre Festivalul de la Cannes (a scris, de pildă, un text critic la adresa ultimului film al lui Cristian Mungiu). Există, evident, articolele despre artă (multe expoziţii, carte de artă) şi articole de muzicologie, dar în mare, jumătate din revistă e consacrată literaturii şi poeziei. Restul revistei, în funcţie de actualitate, e consacrat cărţilor de politologie, sociologie, psihanaliză, istorie, mediu înconjurător etc. (de care se ocupă cei din comitetul de ştiinţe umane).

Revista apare la fiecare 15 zile. În ce măsură ţineţi cont de actualitate atunci cînd vă alegeţi cărţile despre care scrieţi?

Sigur că ţinem cont de actualitate, de noile apariţii, dar încercăm mereu să echilibrăm lucrurile. Nu sîntem sclavi ai actualităţii literare, totuşi. Maurice Nadeau are o expresie foarte frumoasă cînd vorbeşte despre celelalte ziare şi reviste culturale. El spune: „celelalte reviste vorbesc despre tot ce le copleşeşte”, adică despre tot ceea ce apare nou. Despre ceea ce vorbeşte toată lumea. În vreme ce noi nu vorbim întotdeauna despre ceea ce interesează pe toată lumea (de pildă cărţile lui Sylvie Germain, un autor de altfel respectabil). În schimb, preferăm să vorbim despre cărţi mai puţin discutate în reviste, în orice caz avem această libertate şi flexibilitate de a reveni asupra unor apariţii şi cărţi mai puţin discutate. Putem reveni asupra unei cărţi apărute cu cîteva luni în urmă, dar evident nu scriem despre cărţi apărute cu cinci ani în urmă. Cînd vine vorba despre cărţi de Echenoz, Carrère, Modiano, Le Clézio, oamenii aşteaptă punctul de vedere de la Quinzaine, noi îl dăm, desigur, dar cu un anumit timp de reflecţie, nu neapărat în actualitatea strict imediată. De aceea, articolele din Quinzaine sînt puţin mai tardive. Cer un plus de timp şi energie, pentru că scopul nostru este să oferim articole de fond, care să nu fie fastidioase, desigur, dar care să păstreze, în acelaşi timp, o anumită exigenţă şi expertiză; ele nu oferă o simplă opinie sau promovare a cărţii, ori un rezumat al ei. Critica nu e un act secundar sau parazit, ci o dimensiune foarte importantă a scrisului, astăzi.

A scrie aici e şi un act de prestigiu?

Da, de recunoaştere, aş zice, pentru că e o revistă foarte veche, marcată de personalitatea lui Maurice Nadeau, care continuă să o conducă. A scrie aici e echivalent cu a da dovadă, în ochii cititorilor şi ai celor din domeniu, de o serie de competenţe, de exigenţe care te ajută mai departe în ceea ce faci. Opinia ta contează.

Aş vrea să te întreb, totuşi, la final şi ca urmare a celorlalte dezbateri de la tîrg la care ai participat, dacă La Quinzaine littéraire ţine la a avea, astăzi, o ţinută elitistă printre celelalte reviste culturale.

Aş vrea să-ţi dau aici ceea ce noi numim „un răspuns de normand“: „poate că da, poate că nu” (rîde). Dacă cineva te întreabă: trebuie s-o iei la dreapta sau la stînga să ajungi în cutare oraş?, răspunsul de normand e: poate că nu sau poate că da. Voi răspunde aşa. Rezultatul acesta e: e o revistă mai elitistă. Nu-mi place lumea „elitistă”, foarte conotată în Franţa ca fiind ceva care exclude, care ar fi rezervată unei „elite”, unui grup restrictiv, deja instruit în avans. Or, revista nu e aşa: sînt cititori ai noştri care nu sînt profesionişti şi care sînt, totuşi, capabili să înţeleagă cel puţin o parte a articolelor din revistă. Revista e elitistă în sensul în care e citită de puţină lume şi în special de oameni care se interesează în mod special de literatură. La Quinzaine littéraire, alături de Le Matricule des Anges (a doua revistă interesantă şi exigentă, după mine, inspirată de modelul Quinzaine), e printre puţinele reviste complet independente de lumea editorială, în paginile ei nu există, de pildă, publicitate de carte etc.

Ţinuta aceasta nu derivă dintr-un principiu savant, ci pentru că aşa simţim nevoia să scriem: inteligent şi avizat, însă clar, lizibil, accesibil la lectură. Maurice spune întotdeauna: „nu public un articol dacă nu înţeleg despre ce e vorba în el, altfel nu vor înţelege nici cititorii”. Textul trebuie, întîi de toate, să fie clar, apoi poate fi îndrăzneţ, inovator, poate oferi ce punct de vedere doreşte (cu care Maurice poate să nici nu fie de acord).

Apărut în Observator cultural nr. 652/ 30.11. 2012