Un roman iniţiatic şi decadent

Poetul Octavian Soviany a publicat în 2011, Viaţa lui Kostas Venetis, care s-a dovedit a fi şi unul dintre cele mai bune romane ale anului trecut. Iar anul acesta i-a apărut romanul Arhivele de la Monte Negro, care, aşa cum mărturiseşte autorul pe coperta a treia, pare să fie volumul al doilea al unei „posibile trilogii“, din care ar mai rămîne de scris cea de-a treia parte, Nemţoaica. Arhivele de la Monte Negro reprezintă, însă, o versiune revăzută a romanului Textele de la Monte Negro, apărut în 2003 la Editura Pontica. Aici, Kostas Venetis e un personaj de fundal, căci evenimentele ce se petrec sînt ulterioare morţii lui, făcînd, aşadar, din Arhivele de la Monte Negro cea de-a doua parte a trilogiei (deşi cartea aceasta a fost scrisă înaintea Vieţii lui Kostas Venetis). Cred că prefaţa de „lămurire“ a autorului de la romanul Viaţa lui Kostas Venetis poate furniza cîteva elemente de înţelegere şi pentru Arhivele de la Monte Negro, fiindcă, în acesta din urmă, naratorul este unul enigmatic, greu de stabilit, pierdut în spatele unor multiple nuclee poematico-narative, separate în text, sistematic, prin puncte de suspensie. În schimb, în Viaţa lui Kostas Venetis, naraţiunea e liniară, iar naratorul e evident – însuşi Kostas Venetis, un desfrînat şi un „vrăjitor“, magician de circ, care, aflat în pragul morţii, îi dictează iubitului său, aşa-numitul Nemţoaica, povestea propriei sale vieţi, ca un fel de spovedanie, căci „dacă binele se face din voia lui Dumnezeu, şi răul se face tot din voia lui Dumnezeu“.

În „Cîteva cuvinte de lămurire ale autorului“ ni se spune, aşadar, că Viaţa lui Kostas Venetis reprezintă traducerea unor texte-document din „mica arhivă“ Kostas Venetis a autorului, texte adunate în timp de pe la tîrgurile de vechituri. Kostas Venetis era pomenit, se mai spune, în „agendele unui ofiţer austriac, probabil bolnav de schizofrenie, ca şi în manuscrisul voluminos al unui călugăr, mort de curînd în mănăstirile de la Meteora“. Ei bine, acel ofiţer austriac bolnav de schizofrenie pare să fie naratorul celei de-a doua părţi a anunţatei trilogii. Ca să-i mai dau o dată cuvîntul autorului: „aici Kostas e mai curînd un personaj de fundal, care pare să tuteleze, totuşi, din umbră, o aventură iniţiatică a cărei miză ar putea fi tocmai Mîntuirea sau, dacă vreţi, ieşirea din labirint...“ (textul de pe coperta a treia).

Scriitura lui O. Soviany este, într-adevăr, una de forţă, o scriitură tensionată, iniţiatică – liniară în primul roman, fragmentară, dar în cercuri succesive, în cel de-al doilea. Romanul de acest tip, iniţiatic şi hipnotic, un roman al traversării de bolgii pînă în pragul revelării transcendenţei – aici întîlnirea finală cu „căutătura cercetătoare a tatălui meu“ (divinitatea) – e mai degrabă rar în peisajul literar actual, asigurîndu-i autorului o poziţie aparte. Cele două cărţi se plasează, în acelaşi timp, şi în descendenţa decadentismului matein, ai cărui crai de Curtea Veche par, la final, să iasă din scenă învăluiţi ei înşişi într-o aură de transcendenţă.

Intertextual şi livresc (şi ofiţerul austraic, rănit în război, ciung de o mînă, ţine un soi de jurnal, căci la un moment dat medicul lui, care-i diagnostichează schizofrenia, îi citeşte şi apoi îi arde manuscrisele), Arhivele de la Monte Negro e un nesfîrşit patchwork postmodern – nucleele poematico-narative tratează multiple identităţi ale personajului (la limită naratori distincţi) şi multiple situaţii, dar toate înfăţişate într-un spaţiu concentraţionar, fie el închisoare, mănăstire, sanatoriu, spital etc., avînd fiecare cîte un supraveghetor –, un roman care preia, însă, convenţii mai vechi, de secol XIX chiar: aceea a mărturisirii, a confesiunii, a jurnalului şi mai ales cea a textului de ficţiune prezentat drept document, drept traducere a unei arhive (de unde, probabil, şi schimbarea operată în titlu la a doua ediţie, Arhivele de la Monte Negro, ca şi afirmaţia din prefaţa de la Viaţa lui Kostas Venetis, care spune că: „singurul merit al paginilor care urmează este acela de a fi, întrucîtva, o operă arhivistică“ [sic!].

Amestec de istorie şi ficţiune, uzînd de un limbaj suculent şi de o frază nervoasă, sigură pe ea, poematică şi încărcată de tensiune, Arhivele de la Monte Negro îl prind pe cititor în mrejele secvenţelor concentrice şi ambigue, ducîndu-l pe nesimţite cu ele către marea întîlnire finală (doar sugerată), şi reuşesc această performanţă fără un epic cursiv şi linear. Cum spuneam, romanele lui Soviany sînt cărţi de forţă – şi de tensiune acumulată progresiv, de la o secvenţă la alta, condusă către o culminaţie finală – aici iluminare şi revelaţie: „Întind mîinile în direcţia copilului, care suge liniştit la sînul Mariei-Christina. Aceasta îmi observă gestul, iar obrazul ei de italiancă se destinde într-un surîs.

În cameră este multă linişte şi multă lumină. [...] Liuba mă trage după ea, de-a lungul unui coridor boltit, conducîndu-mă într-o încăpere plină de cărţi legate în piele şi de tablouri.

Aşezat la un birou masiv, un bătrîn scrie ceva, cu spatele către noi. E îmbrăcat într-o redingotă albastră ca cerul. Iar genunchii mei încep să tremure groaznic în timp ce mă pregătesc să înfrunt căutătura cercetătoare a tatălui meu” (finalul cărţii, cu simboluri transparente, al Fecioarei cu pruncul şi al Tatălui).

Desfrîu şi purificare, violenţă şi suavitate (la drept vorbind, mai mult violenţă) se unesc în acest traseu iniţiatic parcurs (în realitate sau vis, nici nu contează) de personajul-narator – înconjurat de o galerie de personaje psihopompe, aş spune, deşi purtînd masca grotescului – în căutarea tatălui (o călătorie dantescă, aşa cum se spune pe coperta a patra). Personajul pare a se numi, după spusele sale, Ulrich von Lichtenstein, ofiţer austriac ajuns „prizonierul călugărilor din Monte Negro“, unde e îngrijit/supravegheat de Sora Francisca, într-un spaţiu concentraţionar (cînd mănăstire, cînd castel) guvernat de „fratele-stareţ“. Evident, e vorba de o alegorie – una dintre multele alegorii schiţate de secvenţele poetico-narative ale cărţii –, dar şi de o repliere postmodernă asupra lor, căci naratorul spune, la un moment dat: „În mîinile călugărilor au apărut lumînările aprinse şi cruci­fixele. Şi nu e nimeni să-mi explice această alegorie“. Într-o altă secvenţă, e urmărit de un comisar de poliţie pentru că ar fi, în ochii aceluia, un conspiraţionist revoluţionar împotriva Imperiului austro-ungar (autorul pleacă de la personajul real Luigi Lucheni, anarhistul care a asasinat-o în septembrie 1898, la Geneva, pe Elisabeta, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei): „Sînt în realitate fiul unui ţigan pe nume Kostas Venetis – unul dintre adepţii lui Vladimir Ulianov şi ai lui Lev Davidovici Troţki şi al unei aristocrate degenerate, fac parte dintre acei declasaţi ce, ascunşi prin canalele oraşului, pregătesc revoluţia mondială.

Acum e rîndul meu să izbucnesc într-un hohot de rîs. Pomenesc despre sîngele vărsat pentru ţară şi împărat şi despre şuieratul obuzelor de pe frontul italian. Despre felcerul bătrîn dintr-un spital de campanie, despre prietenul împuşcat în plămîn şi despre sala de biliard de la Schönbrun, unde Kaiserul a avut bunătatea să-mi întindă două degete pătate de nicotină“. Cel mai probabil, personajul este un schizofrenic, aşa cum îl diagnostichează medicul, care-i citeşte caietele de însemnări zilnice şi apoi i le aruncă în foc.

Dar firele narative, încîlcite, nu au atît de mare importanţă. Putem accepta, spre uşurarea lecturii, convenţia personajului schizofrenic, care dezvoltă identităţi multiple şi halucinează convulsiv, dînd naştere unor scene de mare splendoare în violenţa lor imagistică (cu rare momente de suavitate, cum e viziunea paradiziacă, avînd-o drept călăuză pe fetiţa Liuba, de la pp. 98-99). Iată doar una dintre aceste secvenţe, de un erotism violent şi carnavalesc: „Bineînţeles că n-am omorît-o pe Nastenka, deşi acum am dobîndit siguranţa că mă înşală. Adunîndu-mi ultimele puteri, m-am tîrît printre buruienile care cresc cît statul de om în apropierea bordeiului şi ceea ce era pînă atunci o bănuială a devenit certitudine.

La nici o sută de paşi de culcuşul pe care zăceam într-o somnolenţă prevestitoare a agoniei, Nastenka se dăruia călăilor mei, tuturor acelor preacuvioşi care, despuiaţi de sutanele lor cernite, îşi dădeau la iveală şezuturile păroase şi picioarele strîmbe.

Şi se lăsa dezmierdată cu gura de bărbaţii fardaţi din castel, care o răsplăteau cu calupuri de ţigări ieftine şi sticle de şampanie, pe care Nastenka avea neruşinarea să le deşerte în faţa mea, în timp ce degetele mele înfrigurate se strecurau între coapsele ei“.

Erotismul infuzează, de altfel, cele două romane ale lui Octavian Soviany, un erotism carnavalesc, vinovat, al desfrîului şi al incestului, pîndit de crimă şi de nebunie, şi care antrenează o galerie de personaje groteşti sau bizare: Nastenka (iubită, devenită soţie a personajului-narator, care moare după ce naşte un copil mort), fetiţa – schizofrenică? – Liuba, supusă într-o secvenţă unei decapitări violente, Robusta, doamna von Klausus şi fetele ei, Maria-Christina, Dostoievski, bătrînul epileptic, Guss etc., y compris umbra lui Kostas Venetis.

Naraţiune alegorică şi iniţiatică (traversări ale infernului, succesive probe ale ieşirii din labirint), roman decadent – personajul-narator se visează, matein, vlăstarul unor familii aristocrate – şi poem oniric, Arhivele de la Monte Negro amestecă visul, ficţiunea şi istoria într-o scriitură intertextuală de mare virtuozitate şi rafinament lingvistic. Sper ca, în scurtă vreme, Nemţoaica, cel de-al treilea voleu al trilogiei anunţate, să închidă o excelentă serie romanescă, a unui poet convertit, cu succes (în ciuda propriilor rezerve), la proză.

Text apărut în Observator cultural nr. 634/27.07.2012