Mircea Nedelciu la marginile literaturii
Ramona Hărşan
Monografia – impresionantă nu doar la nivel cantitativ – ce
marchează debutul editorial al Adinei Dinițoiu propune, înainte de toate, o (re-)așezare
a lui Mircea Nedelciu în raport cu „marginile literaturii” [J.Derrida]. Sau,
mai precis, în raport cu „marginile” propriei sale literaturi, așa cum se arată
ele astăzi, la mai bine de un deceniu de la dispariția sa. Scriitorul este,
aici, confruntat cu limitele și victoriile explorărilor sale – formale, sociale,
politice, existențiale – în care s-a aventurat (uneori imprudent) „pentru a
afla cât de departe [...] duce bătaia cuvintelor” [p.42]. Este vorba, însă, la
Adina Dinițoiu, mai degrabă de un demers recuperator – extrem de binevenit, cu
atât mai mult cu cât opera prozatorului, (încă) insuficient studiată, tinde(a) deja
să alunece, încet dar sigur, spre „marginile” memoriei colective.
Gestionând admirabil (chiar dacă cu unele reluări și
suprapuneri) un material prozastic și documentar extrem de voluminos și de
complex, Adina Dinițoiu știe și unde să plaseze accentele în așa fel încât
liniile de forță ale cercetării să permită o abordare cât mai apropiată de
exhaustivitate a subiectului. Într-o manieră bine structurată și cursivă din
punct de vedere retoric, autoarea argumentează (consecvent) teza conform căreia
specificul scriiturii nedelciene ar consta în tentația permanentă (și
programatică) de a estima (și/sau supraestima) „puterile literaturii” asupra extra-literarului
(i.e. politicul și moartea). Reiese astfel, cu claritate sporită, intenția subversivă
(anticomunistă) a „marii metafore sociologice” nedelciene.
O altă preocupare majoră în economia cărții (căreia i se
dă curs de-a lungul unor vaste desfășurări introductive) este și aceea de a asigura
contextul potrivit de interpretare și profilare a literaturii lui Mircea
Nedelciu în cadrul optzecismului. Discursul „ferm, dar fără urmă de
încrâncenare” [C.Mușat] al Adinei Dinițoiu nu ocolește, aici, (fostele) puncte
nevralgice ale discuției: ferindu-se să empatizeze cu „iluziile” gauchiste sau
„literaturocentrice” ale autorului desantist, cercetătoarea abordează frontal
controversele legate de influențele marxizante care marchează gândirea
scriitorului sau problematica discuție despre „postmodernismul” (fie el și
autohton) al unora dintre scrierile sale. Toate acestea pornind de la o largă
sinteză a cercetărilor anterioare (referințele curente sunt A. Oțoiu, I.B.
Lefter, M. Cărtărescu, G. Crăciun, C. Dobrescu, C. Mușat, S. Cordoș ș.a.).
Analizele pe text din a doua parte a opusului (unde sunt
abordate separat proza scurtă și romanele) urmăresc, în principal, evoluțiile
experimentului la Nedelciu în cele două aspecte ale sale (textual și extra-textual),
tendința prozatorului de a prefera, spre sfârșitul carierei, un anumit
„biografism” (corespunzător „accidentului biografic” al bolii și apropierii
morții) în detrimentul „textualismului” „de frondă” al începuturilor, dar și
continuitatea pe linia subversivității (din ce în ce mai pregnante) a
discursului. Un singur „reproș” s-ar putea formula, poate, referitor la
ansamblul cărții – necesitatea (incomplet satisfăcută) de a „deschide” opera
scriitorului spre un context universal mai amplu (conceptual vorbind), ceea ce
ar fi favorizat (pe alocuri) o mai curajoasă desprindere de direcțiile interpretative
ale criticii românești formulate anterior. Printre meritele volumului se numără
(în afara tezei majore a cercetării) tocmai unele luări de poziție (distanță) semnificative
în raport cu exegezele anterioare și interpretările de finețe ale textelor.
Dincolo de utilitatea imediată a acestui studiu de
referință pentru cercetarea literaturii române contemporane, însă (și aici mă
refer la valoarea practică, „de întrebuințare” a monumentalei sinteze
întreprinse), monografia Adinei Dinițoiu este indiscutabil și o tentativă
curajoasă de (re-)aducere în discuție a operei unui scriitor care
reprezintă, în sine, o pagină de istorie literară încă insuficient investigată.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu