"Ploile amare" de Alexandru Vlad

Citesc pe îndelete, adică savurez, un roman minunat, pe care l-am mai pomenit aici, Ploile amare (Editura Charmides, 2011) de Alexandru Vlad (optzecistul clujean). E un roman care avansează lent, cu răbdare şi fineţe, cu fraze melodioase, mângâietoare, cizelate ca la Flaubert.

Un sat ardelean izolat ca o redută din pricina ploilor „amare”, care nu se mai opresc de săptămâni bune; şi un autor care ne arată că se poate face o proză flaubertiană, de rafinament, pe un material rural (cum poate nici eu n-aş fi fost convinsă, adeptă a citadinismului cum sunt). Iată un fragment:

Topit în întunericul serii din care părea că-şi lua şi nuanţa pielii sale umbrite, îl lăsă pe Pompiliu să-şi împartă aşteptarea neprecizată în două părţi inegale cu luxul unei ţigări adevărate. Astăzi toată lumea îmi dă câte ceva. Dar cine vindea oare păsări de curte acum, când hrana devine mai preţioasă decât pot fi vreodată banii, buni poate doar în timp de pace, linişte şi prosperitate? Apoi îşi aminti brusc ce-i spusese Marta cînd interpunea cuvinte fără şir în intimitatea crescândă dintre ei, cum că prin sat s-ar fura găini, noaptea şi cu tehnici perfecţionate care depăşeau versatilitatea vulpilor. Prima bănuială a căzut, firesc, pe colonia de ţigani, trişti şi parşivi, aşezaţi la cotul pârâului. Dar Îngeraşul nu era ca oricare din colonie. Fusese chiar elev de liceu câţiva ani. Putea el face aşa ceva, el care venea la bibliotecă şi îi cerea Crimă şi pedeapsă? Furios pe sine şi umilit, era speriat de ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi fost prins cumva cu o găină de furat, fără rost să se justifice c-ar fi vorba de o încurcătură, acum când multă lume e capabilă de soluţii ingenioase pentru a face rost de mâncare. Îşi aprinse ţigara aceea primită poate ca să se mai calmeze când va realiza situaţia (oare cum îşi face Îngeraşul rost de ţigări, când el, Pompiliu, nu putea?) şi trase adânc un fum în piept. Ţigara i se păru bună pentru că nu era prima şi pentru că îi recunoştea abia acum gustul, după ce le schimbase de câteva ori, după capriciile crâşmarului care se îndurase din când în când să-l considere printre administrativii satului şi să-l servească fără clasicele bileţele.

         Când Îngeraşul se întrupă din întunericul deja păstos, aproape fără nici un fel de zgomot, destul de aproape încât putu să-i simtă respiraţia, auzi până şi ploaia pe mantaua celuilalt, împerecheată cu răpăitul de stropi de pe propria manta, într-o dublă surdină. Pompiliu ciuli urechea să audă dacă a adus cumva vietatea promisă şi găbuită pe întuneric cu o mână lungă şi nesimţită, precum un gât de lebădă neagră ce se strecura printre ele. Nu se auzea nimic. Pompiliu fu aproape uimit să constate că şi de data aceasta îl încerca o undă de dezamăgire, pe care o reteză punând întrebarea:

                   - Ei, ai găsit ceva?

În mintea lui întrebarea era insinuantă şi trebuia să-i sugereze celuilalt că n-ar fi fost luat chiar prin surprindere de metode, în caz că acestea ar fi fost cele bănuite.

- Cum să nu, răspunse Îngeraşul cu disponibilitate, ignorând însă orice sugestie neclară prin neutralitatea răspunsului său. Luă uşor mâna lui Pompiliu şi i-o conduse cu grijă, aproape cu tandreţe, spre propria pelerină, unde Pompiliu simţi cu un fel de spaimă (ca atunci când vâri indecis mâna într-o scorbură) penajul catifelat al păsării, alunecă în josul gâtului spre penele mai aspre şi mai mari ale aripilor. Era o găină de casă, calină, mai uşoară şi cu picioare mici, ce-şi găsi loc sub mantaua udă pe dinafară cu o mişcare de cuibărire aproape recunoscătoare.