Despre „amorţirea trupului şi a minţii“

Autor al romanelor Ce se ştie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) şi al volumului de povestiri Lampa cu căciulă (2009), scriitorul (şi scenaristul) ieşean Florin Lăzărescu a publicat recent un nou roman, Amorţire (Polirom, 2013). Desprins din, să-i spunem, „şcoala“ tinerilor prozatori ieşeni a prozei cotidianului (Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu) – cu diverse ramificaţii, de la caz la caz, către absurd, derizoriu, anecdotic etc. –, Florin Lăzărescu, care a excelat în proza anecdotică, umoristică, cu poantă (în volumul de povestiri Lampa cu căciulă), încearcă aici un roman de o mai mare anvergură, mutînd anecdoticul într-o zonă mai gravă, transformîndu-l de fapt într-o poveste (alegorică) despre sensul (lipsa de sens) a existenţei, despre zădărnicia (cu trimiteri biblice, la Ecleziast), lipsa de „noimă“ (cu un termen recurent în carte) a oamenilor şi lucrurilor. Ideea e avenită, demersul în sine este justificat – el marchează o evoluţie narativă care era de aşteptat la un scriitor interesat de romanul de anvergură, cu miză existenţială –, însă trebuie spus, din capul locului, că – în ce mă priveşte – realizarea stilistică a cărţii lasă mult de dorit. Tonalitatea nu-şi găseşte sunetul firesc, potrivit – şi asta se simte de la primele pagini –, iar frazele şchioapătă adesea, stîngace, cu o sintaxă defectuoasă (multe greşeli de construcţie sintactică şi multe scăpări de literă se pot imputa, la rigoare, şi redactorului de carte). Deşi cu personaje care se anunţă interesante şi cu un joc al simbolurilor destul de lucrat – începînd chiar cu acela care dă titlul cărţii, „amorţire“, care indică simultan letargia existenţială a protagonistului, Evghenie, un marginal, fost anticar şi scriitor în pană de inspiraţie, dar şi boala incipientă a gazdei sale, Valeria, care suferă de maladia Alzheimer –, romanul nu-i iese lui Florin Lăzărescu.

Cred că vina nu e atît a construcţiei şi a personajelor, ci, aşa cum spuneam, e una legată de scriitură: frazele, dialogurile nu curg firesc, iar consideraţiile legate de scris, de literatură, de sensul existenţei – în mod voit ironice, cinice ori punînd în evidenţă caracterul lor derizoriu – nu reuşesc totuşi să depăşească tonul pur anecdotic. Şi aş mai avea o rezervă, legată de numele celor două personaje cu care debutează romanul, cei doi prieteni într-ale literaturii, Evghenie şi Cazimir. Numele lor par a semnala introducerea unui plan alegoric, ei par două personaje à la Ştefan Agopian, iar nu eroi ai unui cotidian tipic prozei realiste. Or, Florin Lăzărescu nu renunţă, de fapt, nici la proza cotidianistă – toate celelalte personaje au nume cît se poate de frecvente, de tipice, Valeria, Mădălina (fiica ei, iubita lui Evghenie), Zaharia ş.a.m.d. –, context în care ezitarea între proza alegorică şi cea realistă derutează o dată în plus.

Evghenie e, aşadar, un marginal – mutatis mutandis, un fel de Zacharias Lichter – care sfidează, în felul său (prin letargie, „amorţire“) regulile sociale (carieră, familie, casă, job – „fentează“ existenţa, cum spune naratorul), dar şi un scriitor aflat în pană de inspiraţie, traversat de impulsul de a scrie un roman, blocat însă în faţa paginii albe, a temei propriu-zise. Cu toate acestea, Evghenie e un anxios, nu un frondeur social, el suferă frecvent de atacuri de panică şi acuză tot felul de simptome care nu corespund nici unei boli anume, ci sînt mai degrabă reacţii somatice ale spaimei şi lipsei de sens pe care le resimte în interior. Iată, în acest sens, unul dintre cele mai plastice – dar şi simbolice – pasaje ale cărţii: „După controlul medical amănunţit, nici măcar nu reuşise să afle de la doctori un nume precis al bolii de care suferea. Doar lucruri vagi – distonie neurovegetativă, agorafobie, ipohondrie, depresie, anxietate – cu care nu se identifica niciodată pînă la capăt. Citise zeci de cărţi despre fiecare în parte, sute de forumuri cu mărturisiri apropiate suferinţelor sale, dar niciodată nu se putuse identifica pînă la capăt cu simptomatologia descrisă. Şi cum nu suporta ca suferinţa sa să nu aibă un nume, la un moment dat i-a găsit el unul: amorţire. Ştia că la atît se reduc problemele sale de sănătate. Nimic grav, nimic concret, nimic care să te omoare. Doar o amorţire a trupului şi a minţii. Însă acest «atît» îl afecta şi [sic!] mai mult decît orice boală concretă“.
 

Pe de altă parte, de „amorţire“ suferă şi Valeria, deşi într-un sens diferit: ea acuză progresiv, deşi iniţial nu vrea să accepte evidenţa, simptomele maladiei Alzheimer, iar „amorţirea“ simbolică a conştiinţei, în cazul lui Evghenie, îşi găseşte un pandant – la Valeria – în pierderea propriu-zisă a memoriei şi a conştiinţei din pricina bolii: „Nici sirenele tuturor salvărilor de pe lume par că nu o mai pot deştepta pe Valeria din amorţire“, notează naratorul către sfîrşitul romanului. Iar chiar la final apare un pasaj simptomatic, în care „spaima“ existenţială a lui Evghenie se transferă din nou Valeriei: spaima, scrie naratorul, e indestructibilă, dincolo de memorie sau conştiinţă, te naşti cu ea, ţine de condiţia umană, deşi e, probabil, un atavism, o reminiscenţă animalică: „Iar dacă crezi că nu mai există nimic, că toate ţi-au fost definitiv şterse de pe creier, izbăvindu-te totodată de bucurie şi de chin, mereu rămîne frica. Aceasta vine oricum de la sine, pe timp de pace sau de război, din secunda în care te naşti, dacă nu cumva o ai încă din burta mamei tale. E singurul lucru de care nu te poţi descotorosi nici măcar prin uitare, orice ai face, chiar şi să fii cu totul lipsit de memorie, pentru că spaima e prezentă în tine, în fiecare celulă, tot timpul.
[...] Valeriei nu i-au mai rămas decît lipsa de noimă a ceea ce vede în jur şi frica pură, animalică, din care nu mai poate pricepe nimic“. Florin Lăzărescu mizează aşadar – în construcţia în pandant a celor două personaje – pe acest joc literal vs simbolic, pe sensul literal, respectiv figurat al amorţirii şi spaimei.

Evghenie este, în felul acesta, nu numai un marginal şi un reflexiv, dar şi un personaj de tip aşa-zicînd existenţialist, marcat de angoasă, dar şi – la nivel de conştiinţă, nu de simptomatologie – de „lipsa de noimă a ceea ce vede în jur“ (seamănă întrucîtva cu protagonistul din Circul nostru vă prezintă:, romanul cu tentă existenţialistă al lui Lucian Dan Teodorovici).
Personajul lui Evghenie permite şi introducerea unor consideraţii teoretice privitoare la scris, citit, literatură sau la raportul dintre cuvînt şi imagine. Sînt notaţii ironice sau eseistice, dar din păcate, ele nu reuşesc să depăşească acel nivel anecdotic de care vorbeam mai sus, sînt deseori previzibile, dacă nu chiar nişte truisme. Cazimir, confratele său într-ale literaturii – un personaj care apare doar la începutul şi la finalul cărţii, într-un soi de ramă a textului – îi declară astfel: „Mare parte din critici sînt nimic mai mult decît nişte autori rataţi care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înşişi să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul”. Editorii sînt, continuă el, „alţi rataţi care ciugulesc din resturile de mălai rămase după ce adevăraţii afacerişti au neglijat să măture locul“. În fine, ca un punct culminant, literatura contemporană îi apare aceluiaşi Cazimir în lumina unei metafore... rurale: „[...] literatura contemporană e, i-a mai mărturisit Cazimir, o căruţă la care trag foarte mulţi boi, în toate direcţiile, fără să le pese vreodată cu adevărat de încărcătură. Pentru cine să scrii, chiar şi dacă ai avea ceva autentic de spus? La ce bun o carte în plus?“.

Evghenie, însă, are chef să scrie un roman – chiar dacă nu are nici o idee despre subiect –, se apropie de patruzeci de ani şi simte că „e vremea să publice o carte“. Cititorul e puţin derutat pentru că nu ştie exact în ce măsură Florin Lăzărescu îşi ironizează personajul şi în ce măsură îl ia în serios. După ce renunţă la mica lui afacere cu un anticariat (cărţile, depozitate în pivniţa Valeriei, sînt inundate de apă de la o ţeavă spartă, îngheaţă şi sînt aruncate la gunoi), Evghenie vrea să se apuce de scris – o dorinţă vagă, fără nici un subiect în minte –, dar pînă la sfîrşitul cărţii nu reuşeşte să treacă de cîteva pagini, drept urmare, cartea promisă (lui Cazimir, Valeriei) va fi o ediţie încropită din 17 poeme mai vechi, însoţite de fotografii, intitulată 17 X 17 poeme & fotografii. Episodul e caricatural – aşa cum este şi un altul, în care Evghenie se întîlneşte cu un influent personaj local pentru a-i cere sprijin de publicare, atunci cînd va termina cartea: în cele din urmă, „publicarea“ cărţii echivalează cu fotocopierea ei alb-negru în vreo douăzeci şi cinci de exemplare, cu costurile cele mai reduse cu putinţă, iar „editura“ – căci promite şi ISBN, şi un număr de şapte exemplare ca „depozit legal pentru Biblioteca Naţională“ – se confundă de fapt cu „cel mai mare centru de copiere din oraş“. Întreprinderea e un fiasco, Cazimir e dezamăgit de volumul xeroxat ce recondiţionează poeme mai vechi, un exemplar e dăruit vagabondului Zen (care pare ceva mai încîntat), iar Valeria – care îi oferise, pe vremea cînd boala Alzheimer era abia la început, o sumă de bani pentru publicarea romanului – îl întîmpină acum complet amnezică şi cu accese de violenţă. 

Florin Lăzărescu ezită astfel între registrul caricatural şi cel grav,provocînd o anumită derută la lectură şi nereuşind cu adevărat să depăşească anecdoticul înspre angoasa existenţială (cu excepţia cîtorva pasaje, citate mai sus). Inclusiv istoria vieţii Valeriei – prezentată de ea succint – ezită să se fixeze într-unul din cele două registre: cel grav (Evghenie descoperă pasiunea fostului ei soţ, Darie, pentru fotografie – o pasiune comună – şi se inspiră din fotografiile aceluia) sau cel anecdotic (Valeria află de pe Google că Darie, soţul dispărut subit într-o zi de acasă şi ajuns călugăr la Athos, o minţise în tinereţe zicîndu-i că Beatles-ii concertaseră la... Oneşti).
Amorţire – în ciuda simbolisticii şi a deschiderii prozei anecdotice către proza de anvergură, cu implicaţii existenţiale – nu reuşeşte să convingă cititorul, iar deficienţa principală e, încă o dată, una stilistică, de scriitură, de frazare, dar şi de balans indecis între registrele stilistice.

Apărut în Observator cultural nr. 678