Adriana Babeţi - Premiul "Cartea Anului", acordat de revista "România literară"

 Minunata poveste a amazoanelor

Adriana Babeţi, cunoscuta profesoară universitară de la Universitatea de Vest din Timişoara, reputată eseistă şi traducătoare – coautoare, alături de Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, a primului nostru roman postmodern, Femeia în roşu (Cartea Românească, 1990) şi autoare, printre altele, a antologiei Barbey D’Aurevilly, Dandysmul (selecţie şi traducere; Polirom, 1995, 2013), urmată de impresionanta Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004) – „recidivează“ în 2013 cu un eseu la fel de impresionant, Amazoanele. O poveste (Polirom), un adevărat eveniment editorial al anului care s-a încheiat. Cartea Adrianei Babeţi – rod al multor ani de cercetare şi de scris – este un tom de aproape 700 de pagini (plus bibliografie, indice de nume proprii şi indice de locuri) care se ocupă de istoria mitologică şi culturală a amazoanelor, din Antichitate şi pînă în contemporaneitate. Riguroasă, scrisă cu pasiune (lucru de care depune mărturie fiecare pagină), dar şi cu acribie, punînd la bătaie o bibliografie amplă şi variată, cercetarea Adrianei Babeţi demonstrează – la modul irefutabil – existenţa unei veritabile amazonologii. Studiu cultural exhaustiv, trecînd cu aceeaşi pasiune şi erudiţie de la mitologia greacă şi romană la textele literare, din Evul Mediu, Renaştere şi pînă în modernitatea europeană, de la domeniile filozofic, istoric, medical etc. la cele ale modei, orfevreriei, vestimentaţiei, imaginii corpului, fără să ignore „valurile“ feministe din cultura europeană (de care imaginea stilizată a amazoanei moderne e, inevitabil, legată), Amazoanele. O poveste reprezintă o carte extraordinară, cu multe „intrări“, ale cărei capitole pot fi citite cursiv sau într-o ordine aleatorie, o carte savurată pe îndelete sau consultată atunci cînd e nevoie.

O carte plină de farmec

Scrisă alert şi captivant – în ciuda informaţiei bogate, docte şi a referinţelor numeroase –, ea va cuceri, cu siguranţă, nu numai publicul de specialitate, ci şi marele public, fiindcă autoarea se lasă prinsă, ea însăşi – cu nostalgia unei amintiri marcante din copilărie –, în mrejele unei „poveşti“. Aşa cumDandysmul era intitulat „o istorie“, cartea despre amazoane – fiinţe incerte, la limita, deseori fragilă, dintre mit şi realitate – este numită „o poveste“, pentru că lucrează nu cu date istorice, ci cu materia impalpabilă a imaginarului omenesc. E o carte, în ultimă instanţă, plină de farmec, străbătută de subiectivităţi asumate personal şi circumscrisă biografic, a unui „intelectual şarmant“. 

Adriana Babeţi alege ca strategiile sale de „atacare“ a subiectului să fie întocmai strategiilor prezentate în tratatele de luptă: capitolele mari se numesc, rînd pe rînd, „Îmbărbătare“, „Atac“, „Incursiune“, „Contraatac“, „Încercuire“, „Asalt“, „Paradă“ şi „Retragere“. În punctul acesta intervine elementul biografic: marcată de amintirea jocurilor de strategie militară, învăţate în copilărie de la un bătrîn ofiţer, care îi fabricase din carton şi hîrtie o machetă a „Timişoarei fortificate“, cercetătoarea şi-a dorit, cu ani în urmă, să scrie un studiu despre „arme şi litere“, despre amestecul, similarităţile ori diferenţele celor două, sfîrşind prin a elabora un studiu despre... femeile războinice, adică amazoanele.

Adriana Babeţi se pliază atît de bine subiectului abordat încît procedează ea însăşi ca o amazoană, atacîndu-l „războinic”, cu multă forţă şi impetuozitate, să spunem masculine, şi pe toate „fronturile“. În ciuda numărului de pagini, a bibliografiei şi a varietăţii metodelor de lucru, cartea nu dă semne de oboseală, analizele sînt vii şi pertinente, reuşind să comunice şi cititorului entuziasmul, vibraţia personală ale cercetătoarei. Pe lîngă resursele mitologice şi literare (specialitatea autoarei, de altfel, căci predă literatură comparată) – la care apelează în capitolele „Atac“ şi „Incursiune“ –, Adriana Babeţi recurge şi la „artileria grea”, dînd dovadă de erudiţie şi de o perspectivă de anvergură: „Arme (şi tot atîtea ştiinţe) puternice: în principal, istoria, arheologia, antropologia şi filozofia. Iar pe parcurs, pînă la finele cărţii, ori de cîte ori a fost nevoie, am cerut întăriri. Mitologia comparată, istoria artei, sociologia, studiile de gen, teologia, etnologia, psihanaliza, medicina, ba chiar şi etologia ne-au sporit din cînd în cînd efectivele şi ne-au ajutat să atacăm subiectul din unghiuri mereu noi“, scrie ea în debutul „Apărării ofensive“ (din capitolul „Contraatac“).

Ce sînt, aşadar, amazoanele? Au existat ele cu adevărat? Sînt întrebările de la care porneşte cercetătoarea, prilej pentru savuroase incursiuni în etimologie (vezi „Onomastikon“ din capitolul „Atac“), dar şi în textele istoricilor greci din Antichitate, fiindcă – în mod paradoxal – amazoanele sînt menţionate mult mai des, şi în descrieri mai detaliate, în textele istoricilor decît în textele de ficţiune ale epocii. „Amazonlandia“ se prezintă, „la finalul atacului“ (vorba autoarei), în felul următor: „zecile de tărîmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei. Ţara fără margini s-ar fi întins, cu tot cu poveştile ei, din Libia în Sciţia şi din nordul Turciei pînă în Caucaz, din Tracia în Boemia, ba chiar peste mări şi ţări, în cele două Indii. Îmi era însă limpede un singur lucru: că grecii le trimiteau cu închipuirea pe aceste femei bărbătoase dincolo de hotarele lumii lor civilizate, în negurile barbariei, alături de oamenii ciudaţi. Ba chiar alături de monştri”. Aici Adriana Babeţi face loc unei afirmaţii-cheie, un fir roşu al cercetării: imaginea amazoanei – aşa cum

s-a manifestat ea în timp, de la o epocă la alta, cu stilizările de rigoare – reprezintă un fel de turnesol pentru evoluţia mentalităţilor europene. Aceasta pentru că amazoana reprezintă, multă vreme, categorii de tipul: marginalitate, ciudăţenie, barbarie, ba chiar monstruos.

Trăsăturile caracteristice ale amazoanelor în textele antice includ, aşadar, mărci precum: pe de o parte armele (lance, suliţă, arc, platoşă, coif), călăritul, agresivitatea şi forţa fizică, curajul, iar pe de altă parte apropierea de natură, instinctualul, sexualitatea puternică, barbaria, dar şi respingerea bărbaţilor. Cu toate acestea, în mitologie, literatură, pictură, reprezentări pe vase etc. imaginea lor arată graţie şi frumuseţe, atenţie pentru vestimentaţie şi podoabe – inaugurînd un lung drum cultural care implică, peste timp, aspecte mentalitare plasate de autoare sub titlul de „amazonstyle“: bodybuilding, nutriţie, tendinţe vestimentare, hair styling, bijuterii.

Amazoanele în spaţiul românesc

Apariţia şi dispariţia amazoanelor din cultura variilor epoci indică şi un anumit nivel mentalitar în raport cu emanciparea femeilor; amazoana modernă este, prin forţa lucrurilor, şi o feministă. Adriana Babeţi se ocupă şi de reacţiile bărbaţilor la acest tip de femeie, mai ales în societatea românească, cu puternice accente patriarhale şi misogine, aflată (mereu) în decalaj faţă de Europa Occidentală. Fac aici trimitere la subcapitolul „«Zoe, fii bărbată!» sau amazoneritul la români“ (din cadrul „Incursiunii“), în care Adriana Babeţi cercetează imaginea amazoanei în cultura română – care este „tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată“. După toate aparenţele, amazoanele apar pentru prima dată în capitolul I dinHronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, text scris între 1719-1722, iar într-o operă de ficţiune – în Manoil (1855), romanul lui D. Bolintineanu.

Analiza merge de la lexicoanele şi enciclopediile româneşti, literatura populară şi textele istoriografice de pînă la paşoptişti şi puţinele consemnări ale amazoanei în literatura paşoptistă pînă la perioada interbelică, ceva mai bogată la acest capitol, odată cu debutul emancipării femeilor: „Oare de ce – se întreabă, pe bună dreptate, autoarea – poemaţionul eroi-comic al lui Ion Budai-Deleanu, inspirat de marile epopei ale Antichităţii şi ale Renaşterii, dar şi de spiritul ironic-parodic al Luminilor, nu scoate la iveală o figură feminină războinică? E prea devreme la noi, în 1800, ca – de pildă – voinicul ce-i răsare lui Parpangel din pădure, îmbrăcat în «zaoa luminoasă », să fie o Bradamante autohtonă, şi nu Argineanul cel viteaz?“.

În perioada interbelică, o epocă a sincronizării culturale cu Occidentul şi a emancipării feminine fără precedent, paginile dedicate amazoanei, „cel mai radical tip de femeie independentă“, marcat obligatoriu prin „agresivitate şi mînuirea armelor“, rămîn extrem de puţine. Ele apar cu preponderenţă la avangardişti, la Saşa Pană, dar şi în poeme de Ion Barbu (Dionisiacă) sau Arghezi (portretul moşieresei din ciclul 1907). „Amazoane“ adaptate modern sînt şi Ada Razu, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu, sau Floarea Codrilor, femeia-haiduc, personajul de inspiraţie folclorică al lui Panait Istrati. În mod straniu, remarcă autoarea, amazoana apare mult mai des în textele româneşti de tip tradiţionalist, de inspiraţie folclorică, decît în cele citadine, moderniste. Capitolul se încheie strategic în manieră „abruptă“, lăsînd în suspensie spaţiul cultural postbelic, ca o invitaţie pentru tinerii cercetători de a continua investigaţia cu forţe noi.  

Un model (radical) de feminitate

Adriana Babeţi surprinde cu forţă şi pertinenţă modul în care amazoana, acest model de feminitate antică, migrează – în decursul timpului – de la marginalitate la o zonă centrală în modernitate, înglobată fiind de mişcările feministe europene, iar de aici şi mai departe, în cultura pop, cultura de larg consum a postmodernităţii, unde e prelucrată abundent (vezi „Secolul XX şi amazoanele «pentru toţi»): „Chiar dacă, de pildă, printre scriitorii interesaţi de stilizarea în spirit modernist a acestor femei se numără între cele două războaie mondiale şi nume mari (Marcel Proust, Virginia Woolf, William Faulkner, Arthur Schnitzler, Marguerite Yourcenar, Georges Bataille, D.H. Lawrence, Karel Čapek), trebuie recunoscut că aceştia o fac fie incidental (Proust, Faulkner, Lawrence, Schnitzler, Čapek), fie ca un simplu exerciţiu de imaginaţie (Woolf, Yourcenar, Bataille).

În schimb, ele proliferează în artele vizuale, în film, seriale TV, jocuri pe calculator, BD-uri etc. Cercetătoarea atrage atenţia aici, cu fineţe şi flexibilitate, asupra graniţei greu de trasat între aşa-numita arta înaltă vs arta de consum, deseori subiectivă, dependentă de gustul personal: „Ar fi vorba de spre două categorii care se sustrag comercialului pur: pe de o parte, cărţile sau filmele cu femei războinice care aparţin, e drept, unor specii populare (capă şi spadă, thriller, SF etc.). Fără a fi capodopere, ele rezistă onest la o sumară judecată estetică, deoarece, în genul lor, sînt realizate cu un profesionalism cert. Şi, pe de alta, ar fi cîteva producţii «cu amazoane » ale unor autori postmoderni, opere de primă linie, care apelează la elemente din recuzita artei de larg consum, dar îi dau produsului final o anvergură estetică impresionantă“ (în prima e citată trilogia suedezului Stieg Larsson, Millenium, dublu ecranizată; în cea de-a doua: peliculele Kill Bill a lui Tarantino sau Tigru şi dragon a lui Ang Lee).

Mă opresc aici, pentru că, oricum ai face, o cronică la acest volum nu reprezintă decît o survolare a materiei Amazoanelor.... Aş vrea să mai semnalez, de pildă, paginile splendide despre „amazoanele decadenţilor“, în spiritul mai vechii istorii a Dandysmului..., sau capitolul penultim, „Parada“, care portretizează o serie de amazoane celebre (printre ele: Pentesileea, Jeanne d’Arc, Madeleine de Maupin, Orlando, Albertine). De notat şi un întreg cîmp lexical propus de autoare, pe jumătate serios, pe jumătate ludic: amazonografie, amazonic, amazonolog, amazonologie ş.a.m.d. Amazoanele... Adrianei Babeţi reprezintă, încă o dată, un eveniment editorial al anului 2013, o carte de neratat şi o investiţie sigură, fiindcă erudiţia cercetătoarei este una plină de vibraţie personală şi de farmec stilistic.

Adriana Babeţi
Amazoanele. O poveste
Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2013, 740 p.

Apărut în Observator cultural nr. 711/ 21.02.2014 

Împreună cu Adriana Babeţi, la lansarea Amazoanelor..., vineri, 21 februarie 2014, la Librăria Bastilia:

Foto: Cezar Gheorghe

Un interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

 

„Fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele”

Scriitoarea Ana Maria Sandu, autoarea cărţii Aleargă (despre care am scris aici), un mic „jurnal de jogging” şi de supravieţuire, în fond (în confruntarea cu crizele vieţii la 30 +), mi-a răspuns la cîteva întrebări legate de viaţă, de scris, de... alergat, de modul în care poţi să mergi mai departe, să nu abandonezi „cursa” de zi cu zi, să-ţi accepţi fiecare etapă din viaţă, fiecare vîrstă, cu „provocările” ei.

Scrii de câţiva ani buni la Aleargă, acest „jurnal de jogging” (cum îi spui în carte), faţă de romanele tale anterioare (Fata din casa vagon şi Omoară-mă) e un text asumat personal, un text care vorbeşte despre crizele vieţii – pragul vârstei de 30 +, întrebările legate de sensul vieţii, teama de îmbătrânire, de moarte –, un text, aşadar, care te expune cumva în faţa cititorilor. În ce relaţie te afli acum cu textul publicat (te face vulnerabilă, te întăreşte)?

Cred că fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele. Pentru un scriitor urmele acestea lăsate pe parcurs sînt cumva mai apăsate, mai vizibile. Scrisul e și o mărturie a trecerii prin lume. Cărțile devin niște dovezi cît se poate de clare că ai încercat să înțelegi ceva din ce ți s-a întîmplat ție și celorlalți. Oricît de departe s-ar duce ficțiunea, o carte vorbește printre rînduri și despre autorul ei, despre ce-l preocupă, ce visează sau ce îl obsedează. Nu se poate altfel. Alegi să spui o poveste și nu alta, decupezi lumea în felul în care o vezi și o simți tu.

În scris nu m-am menajat niciodată. Nu mi-am ales subiecte dintr-o zonă de confort și mi-am împins limitele cu fiecare carte, în încercarea de a mai adăuga un element esențial la acel desen care nu poate fi descifrat decît atunci cînd e complet. Toate personajele mele îmi seamănă. Sînt proiecțiile mele fidele sau, din contră, deformate.

Literatura te expune în general. Materialul din care sînt croșetate cărțile sînt poveștile, emoțiile, angoasele, sentimentele umane. De asta ne regăsim în ele și empatizăm cu eroii lor. Ne spun adevăruri importante despre noi și în asta stă, de fapt, miracolul.

Aleargă e mai apropiat de prima mea carte, Din amintirile unui Chelbasan, care e tot un text asumat și tăios, care vorbește despre feminitate, transformări, piei uscate, lăsate în urmă. Mi-ar plăcea ca o dată la un deceniu să public o astfel de carte care să vorbească despre mine și experiența mea din acea perioadă a vieții. Două decenii le-am acoperit deja J

Am scris Aleargă în cîțiva ani. Din acest motiv, poate, am trecut cu textul acesta prin toate fazele posibile: cele în care mi-a plăcut, cele în care mi-am zis că n-o să-l public și o să-l scriu pînă la sfîrșitul vieții și tot așa. Pînă în punctul în care mi-am dat seama că am nevoie să-i pun punct ca să pot merge mai departe. Pentru că nu puteam reface la infinit aceeași cursă pentru că nu mai eram aceeași alergătoare.

O dată ce decizi să publici un text înseamnă că i-ai tăiat cordonul ombilical. Și el e pe cont propriu. Ții la el, dar se îndepărtează de tine. Bucuria cea mai mare e cînd cineva îl citește și îți spune apoi că ai scris, fără să știi, chiar despre el. Nici măcar nu l-ai cunoscut vreodată, pe cititorul acesta care s-a regăsit perfect și a vibrat la textul tău… Trebuie să recunosc, e un sentiment extraordinar. Și mi s-a întîmplat des cu Aleargă.

O dată ce am reușit să scriu un text și să-l duc la capăt mă simt mai puternică. Vulnerabilitatea topită în el începe să producă anticorpi vitali.

Care sunt, în opinia ta, cele mai eficace metode de a depăşi o asemenea criză, de a merge mai departe, de a nu abandona? Scrisul e oare un privilegiu, în acest caz?

Fiecare ne găsim propriile metode. Nu există rețete sau pilule pe care să le poți prescrie pentru a scăpa de frica de bătrînețe, de spaima că viața ta nu e chiar ce ți-ai dorit, că timpul trece și că nu se întinde ca o peltea etc.

Cred că poți începe prin a fi sincer cu tine. Simți că vrei să schimbi ceva, fă asta! Gîndește-te la lucrurile care îți fac plăcere cu adevărat. Nu la cele pe care le faci mereu pentru ceilalți.

Cei mai mulți oameni nu au timp și nici chef să se autoanalizeze, de asta scriitorul care e “trup și hrană sieși” are acest privilegiu. Dacă există o metodă imbatabilă prin care poți să nu te mai simți singur și care te poate ajuta să-ți pui ordine în gînduri și sentimente: aceea e cititul!

Cum e cu alergatul? E pe bune sau e o metaforă? Există, la tine, o legătură între alergat şi scris?

E și metaforă și de adevăratelea. Nu știu exact în ce ordine. Dar să le luăm pe rînd. Metaforă pentru că scrisul are nevoie de răbdare și de stare. Textul se adună greu și cu efort, așa cum se adună kilometrii parcurși de un maratonist. Pentru cei de pe margine pare floare la ureche. Se uită la el, eventual îl aplaudă și îl încurajează, și pare cel mai firesc lucru din lume ca un om să alerge pe distanțe uriașe. Dar nu e așa, consumul, determinarea, voința, nu se văd niciodată, nu sînt la suprafață.

De adevăratelea pentru că, exact ca mulți oameni din lumea asta, și eu ies seara și alerg cîțiva kilometri în parc. Mă relaxează și îmi pune rotițele în mișcare. Aleargă așa l-am și scris, disciplinîndu-mă să îmi fac cele zece ture de parc și apoi încercînd să să captez în text această energie și acest aer al timpului a cărui presiune o simțim toți. E o ficțiune documentară, dacă pot să-mi descriu cartea așa. 

Aleargă continuă, într-un fel – şi ai declarat-o chiar tu – cartea ta de debut, Din amintirile unui Chelbasan (ambele texte oscilând între poezie şi proză), apărută în 2003 la Editura Paralela 45 şi reeditată anul trecut, într-o frumoasă ediţie ilustrată, la Editura Art. Spui într-un interviu (acordat Alinei Purcaru pentru Bookaholic) că eroina din Aleargă „e o femeie încă tînără, ca și cea din Chelbasan, doar că în altă etapă din viață”. Ce s-a schimbat în viaţa acelei femei, în trecerea de la o etapă la alta?

Protagonista din Alearagă are cu zece ani mai mult decît personajul din Chelbasan. Nu-și arată vîrsta, face jogging, a învățat bine lecția că mișcarea înseamnă viață, încearcă să înțeleagă ce transformări aduce cu ea maturitatea, chiar dacă-și dorește cu disperare să poată să întoarcă din drum firele albe de păr, fiecare rid, orcît de fin, orice urmă de celulită, se întreabă dacă tinerețea fără bătrînețe n-o fi cumva o prostie inventată de lumea de azi în care trăim. Dar nu se oprește la imaginea din oglindă, vrea să afle mai mult, ce modificări s-au produs în interiorul ei, cum s-au ordonat amintirile, iubirile vechi, oamenii dragi, relațiile adevărate.

Ce poate urma după finalul acut, angoasant din Aleargă:

„Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”?

Nu știu dacă e un final angosant, cred că e mai degrabă o mantră care poate deschide ușile. Și face o spărtură în zid. Nu e nimic întîmplător pentru că nimeni nu poate să spună, de fapt, ce urmează. Vîrsta aceasta de mijloc mi se pare în continuare una interesantă. Începi să simți că ai trăit, de fapt, mai multe vieți, cea de copil, cea de tînăr și o experimentezi timid și pe cea de adult. Ești în toate, în unele te recunoști mai mult, în altele ai doar niște indicii care îți amintesc de tine cel de atunci. Cu acest troller plin de fotografii pornesc și eu la un nou drum. Și mă gîndesc la o nouă carte. 

Apărut pe catchy.ro

De weekend

Via Classic Copenhagen

Scrisul ca disciplină de supravieţuire

Debutată în 2003 cu volumul de poeme Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45), Ana Maria Sandu (n. 1974) este autoarea romanelor Fata din casa vagon (Polirom, 2006) şi Omoară-mă! (Polirom, 2010). Anul trecut, la Gaudeamus, scriitoarea şi-a lansat micul volum Aleargă (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, de la Editura Polirom) – un text cu aparenţa unor notaţii de jurnal, care are în centru criza existenţială a vârstei de 30-40 de ani. Textul mizează, în genere, pe expresia directă – deşi nu neapărat nudă, ci deseori stilizată, lucrată – şi pe notaţia minimalistă, cotidiană. Naratoarea, tânăra femeie aflată la vârsta când apar primele semne de îmbătrânire şi când sensul existenţei se pune din ce în ce mai stringent, încearcă prin aceste notaţii să-şi imprime un soi de ritm, de disciplină de supravieţuire personală; o face cu detaşare, uneori cu un dram de ironie, alteori cu o doză (necesară) de narcisism: „Pe scaun, în faţa voastră, stă o femeie de 37 de ani, care se crede de 30.

În continuare nu ştie ce-şi doreşte şi se ruşinează de privirile prea directe. Şi ia totul extrem de personal, ca şi când nişte întrebări ar putea arunca totul în aer asemenea bombelor din Afganistan. Vă uitaţi la ea. Zâmbeşte nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că încearcă să-şi camufleze cele două riduri de expresie de pe frunte. Nu se ştie când au apărut şi de ce n-au mai plecat. Nu le-a chemat nimeni şi încruntarea cea nouă o indispune”.

Metafora alergătorului/ alergătoarei – cu trimiteri livreşti la Paul Auster şi Mario Vargas Llosa – se referă chiar la această strategie de anduranţă, de cursă lungă. A-ţi continua drumul, a avea voinţa de a merge mai departe – lucruri posibile pornind de la nivelul „bazic”, minimal, al gesturilor, ritualurilor cotidiene, de la respectarea unui „program” de viaţă. Printre acestea se numără şi alergatul în sens propriu, concentrarea pe efortul fizic, tonic, care ţine la distanţă angoasa: „Respiră adânc! E mult mai bine să te gândeşti că n-ai pierdut nimic pe drum! Când am început să alerg, lumea s-a transformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o ţin sub braţ şi-o s-o lipesc doar atunci când mă opresc şi mi-e bine”.

Micul volum, scris la persoana I (cu câteva inserturi de persoana a II-a şi a III-a), amestec de confesiune, de ecouri livreşti şi de ficţiune, este, cred, cel mai personal text al Anei Maria Sandu. Alcătuită din trei secvenţe, „Fals jurnal de jogging”, „E timpul pentru o mişcare organizată!” şi „Oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede decât tine”, cartea reprezintă un soi de text-disciplină de supravieţuire, atunci când toate vălurile – gesturile publice, familiale, sociale, profesionale – sunt date la o parte şi te pândeşte vidul: „În ce categorie crezi că mă încadrez? Oameni trecuţi de 30 de ani... Nişte mutanţi. Muncesc, aşteaptă copii, se plimbă, încep să numere câte concedii mai au de planificat şi pe unde. Fac poze, dau telefoane, scriu e-mailuri în draci. Atât de branşaţi că mi se rupe inima”.

Cu toate acestea, angoasa de fond – cea care determină, pe de o parte, alergatul, activitatea fizică, iar pe de alta, faptul însuşi de a scrie acest text – este mereu surdinizată, bemolizată în scriitură, de regulă prin stil, prin frazele căutate. Stilistic, însemnările acestui „fals jurnal de jogging” combină notaţia brută, minimală („Dorm. Mă trezesc. Ţin regim. Alerg”), trimiterile ironico-cinice la tot felul de sloganuri ale societăţii noastre de consum (de tipul: „Mişcarea înseamnă viaţă”, deseori semnalizate prin italice) şi volutele metaforice, care bemolizează, cum spuneam, „frica” („Mai alerg doar ca să scap de lucrurile pe care le-am aflat despre mine. Încă un an din care am păstrat doar câteva urme de mascara, alungite, diforme”). Sunt, aşadar, puţine note acute în carte, iar una dintre ele este reprezentată chiar de final: „Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”.

Aleargă înseamnă, în ultimă instanţă, gestul de supravieţuire prin scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care marchează adaptarea/ integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască hăul şi când se face simţită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte: „Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi când aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. (...) scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau dorinţe” (Ana Maria Sandu, pe coperta a patra).

Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.

Apărut în România literară, ianuarie 2014

Ancheta poetic azi (realizată de Răzvan Ţupa)

1. Ce tendinţe aţi identificat în poezia publicată în ultimii trei ani (vorbim, deopotrivă, despre debuturi dar şi despre autorii care sunt la a doua, a treia carte sau consacraţi)?

La o privire rapidă, aş remarca, printre tendinţele cele mai recente, influenţa puternică pe care o exercită în poezie realitatea virtuală a Internetului, dar şi o dezabuzare şi un soi de cinism ca reacţie la excesele conectării la Internet, la transpunerea vieţii reale în spaţiul virtual. Cea mai tânără generaţie, consumeristă, dar cu cinismul de rigoare, şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., se face simţită şi ea în poezie. În orice caz, poezia nu se situează departe de viaţă, reflectă aerul timpului şi un mod de existenţă. Şi ar mai fi ceva: lipsa transcendenţei, sub o formă sau alta.

2. În ce fel credeţi că mai funcţionează astăzi împărţirea domeniului poetic pe generaţii?

Împărţirea pe generaţii (mai degrabă în sensul de grupuri) mi s-a părut întotdeauna strict operaţională, un mod de lucru care facilitează plasarea unui poet într-un context; altfel, poeţii – ca şi prozatorii – sunt întotdeauna nişte individualităţi. Dacă, însă, ei debutează ca grup sau se promovează pornind de la un grup, e util să faci referire la acel grup, pentru că e vorba de revendicarea de la un discurs comun sau luarea unei distanţe în raport cu anumite puncte comune de discuţie. Astăzi, pe lângă un oarecare aer al timpului, care se simte la generaţiile tinere, cred că există şi unele grupuri – create de regulă în jurul cenaclurilor, întâlnirilor poetice ori al editurilor de poezie – care determină un anumit discurs despre poezie. Pentru critic, asemenea discursuri sunt utile ca punct de plecare în evaluarea critică a poeziei.  

3. Cum alegeţi poezia contemporană pe care o citiţi?

O bună parte dintre cărţile de poezie recent apărute le primesc la redacţie, la Observator cultural. Le aleg pe cele care, la o primă lectură, îmi spun ceva, mi se par interesante, bune etc.

4. Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi atunci când scrieţi despre poezie contemporană?

În general, mi se pare mult mai dificil să scriu despre poezie (contemporană) decât despre proză; atunci când scriu despre proză mă simt mai pe teritoriul meu. Poezia este un teritoriu marginal – nu într-un sens negativ, fireşte –, care evoluează după „legi” aparte, are o dinamică aparte (pe care o dau inclusiv grupurile de poeţi evocate mai sus), şi cu care trebuie să fii la curent. Şi ar trebui să fii la curent şi cu mersul poeziei în lume – ceea ce e mai greu (poeţii care participă la festivaluri internaţionale cred că ştiu mai bine ce se întâmplă în lume, în materie de poezie). Şi o altă dificultate: să cunoşti ce se scrie astăzi despre poezie – vorbesc de discursul teoretic – în afara ţării.

5. Cu ce probleme se confruntă poezia de azi în perspectiva dumneavoastră?

Cred că sunt problemele cu care s-a confruntat mereu poezia: marginalitatea, publicul restrâns, mai degrabă specializat. Dar aceste lucruri definesc cumva condiţia poeziei, nu ştiu dacă pot fi considerate „probleme”. Poezia nu e pentru toată lumea, ci pentru cunoscători. Dar da, din punct de vedere comercial, e o problemă: cărţile de poezie nu se vând (cărţile în general întâmpină azi dificultăţi financiare).

Cu toate acestea, la noi se publică multă poezie, am senzaţia. În ciuda numărului mare de volume de poezie (multe mediocre sau slabe), cred, totuşi, că stăm bine în privinţa calităţii: se scrie poezie bună în România.

 Apărut pe poetic.ro

Christian Kracht, un scriitor-revelaţie

Condiţia umană, între lux şi mizerie

Christian Kracht (n. 1966) este un interesant – şi provocator – prozator elveţian de limbă germană, publicat pentru prima dată în limba română cu romanul 1979 (Cartier, 2013, ediţia originală a apărut în 2001), în traducerea – foarte bună – a lui Andrei Anastasescu. Scriitorul eleveţian este o revelaţie pentru mine: comparat cu Houellebecq, seamănă, într-adevăr, prin scriitura nudă şi directă, fermă şi fără menajamente, dură şi aflată undeva la limita cinismului. Seamănă inclusiv prin viziunea neagră, prin ceea ce s-a numit „antiumanismul“ lui (în special în Particulele elementare, primul său roman), pentru că şi în 1979 al lui Kracht întîlnim aceeaşi lipsă de perspectivă, aceeaşi explorare a umanului la limita lui, aceeaşi critică necruţătoare a Occidentului, deşi e una à rebours, o critică a Occidentului proiectat în „oglinda neagră“ a Orientului. Căci 1979 se petrece la Teheran, în 1979, evident, anul revoluţiei islamice. „În timp ce Hugo von Hofmannsthal şi Robert Byron practicau orientalismul, construind un Orient ce rămînea o simplă proiecţie a Occidentului – s-a scris, cu justeţe în Frankfurter Allgemeine Zeitung –, Persia lui Kracht e o oglindă neagră, care nu-i dezvăluie Occidentului nimic altceva decît propria ignoranţă şi urîţenie“ (am citat de pe coperta a patra a cărţii).

Diferenţa în raport cu francezul Houellebecq (mai în vîrstă cu aproape 10 ani) este dată, însă, de ceea ce s-a numit „dandysmul“ lui Christian Kracht, care aduce o tuşă aparte scriiturii sale tranşante, reci şi eficace. Christian Kracht este fiul lui Christian Kracht-senior, fostul director al Grupului Editorial Axel Spriger, e, aşadar, un burghez care ştie ce e luxul şi bunul-gust high class – şi asta se vede foarte bine în roman –, dar un burghez nonconformist, care ia în răspăr – fără să-l ignore – confortul rafinat pe care-l aduc banii, confruntîndu-l de fapt cu situaţiile-limită ale umanităţii, în care dispar fără urmă toate învelişurile sofisticate ale societăţii occidentale: în pragul revoluţiei în Iran, în faţa morţii şi – poate şi mai rău – în lagărele comuniste chineze, în care sfîrşeşte protagonistul, după călătoria iniţiatică în Tibet, pe Muntele sfînt Kailash, unde e făcut prizonier de soldaţii chinezi.

Personajul-narator al romanului, designer de interior, se află într-o călătorie – turistică, declară el la un moment dat autorităţilor – cu Christopher, un soi de geniu ratat, acum grav bolnav; relaţia lor – de lungă durată, după toate aparenţele – este şi ea agonizantă, Christopher îl tratează cu duritate şi chiar dispreţ (probabil şi din cauza bolii), însă personajul-narator (căruia nu-i aflăm numele) continuă să-l iubească şi să-i fie alături. Multe dintre notaţiile sale – care arată, pe de altă parte, ochiul fin de prozator al lui Kracht (gesturi, posturi, fizionomie) – indică atenţia lui tandră, uneori nostalgică, alteori îngrijorată, pentru partenerul aflat într-o stare de degradare avansată. Din capriciul lui Christopher, iubitul său a trebuit să înveţe mandarina, pe care cel dintîi a prins-o în cîteva săptămîni; imprimeul paisley de pe batista de mătase Charvet (cadou de la Christopher la Buenos Aires) e explicat doct (o ironie auctorială, amară, în subtext, şi la adresa revoluţiei islamice a acelui an, 1979) de acelaşi Christopher, muribund: „ – Batista paisley. O ai şi acum. Ştii de unde provine, de fapt, motivul paisley, atît de apreciat în Iran? Se spune că Omar, care i-a silit pe preoţii persani să renege zoroastrismul şi să îmbrăţişeze islamul, l-a transformat într-un simbol care exprima decăderea cultului zoroastrian. Uite, modelul reprezintă un molid care se îndoaie. Iar molidul e emblema zoroastrienilor“.

Cei doi iubiţi – obişnuiţi cu luxul, dar blazaţi şi neglijenţi în privinţa lui precum un dandy – se duc, la începutul cărţii, la o petrecere high class, în casa unui iranian bogat. Ochiul de designer al protagonistului sesizează imediat, cu o competenţă de expert, maniera somptuoasă, dar discretă, în care e decorat interiorul vilei: „Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper Conran (fashion designer englez, gay, evident – n.m.) de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dra nici prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire, cu puţin înainte ca Napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.

Aşa era decorat hotelul Ritz din Paris, de fapt era chiar stilul unui Grand Hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, pînă la urmă, sexy.

Încăperile erau mai curînd expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul-gust infailibil; pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie-uri din lînă de oaie, de un alb imaculat”. Biblioteca roşie zărită printr-o uşă întredeschisă îi stîrneşte o serie de consideraţii savante şi fine despre „roşul perfect” şi relaţia lui cu celelalte culori, consideraţii à la Huysmans, atunci cînd acesta din urmă descrie oranjul – culoarea de elecţie a lui Des Esseintes pentru salon: „Roşul perfect n-are nici o legătură cu sîngele, aşa cum se presupune adesea, ci se găseşte, de fapt, numai în portretele florentine de copii din Renaştere; pălăriile purtate de copii în asemenea tablouri sînt pictate în roşul la care mă gîndesc eu. În orice caz, biblioteca din casa asta era de un roşu cald, mătăsos, cu nuanţe brun-violete“. 

Întregul roman mizează (simbolic) – ca un laitmotiv – pe contrastul puternic dintre luxul exorbitant al cîtorva şi mizeria generală din Iran, şi în genere, la scară umană, pe contrastul dintre splendoare şi mizerie, dintre opulenţă rafinată şi mizeria ignorantă, dintre confortul suprem şi privarea extremă, abrutizantă, într-un final criminală (e vorba de ororile din închisorile chineze comuniste). Totul într-un stil percutant, concis, cu precizie şi eficacitate, fără risipă de cuvinte (iar traducerea în româneşte, cum spuneam, e foarte bună).

În urma party-ului luxos şi excesiv (lumea se droghează, un tînăr cu blazer Yves Saint Laurent şi svastică pe piept pune în boxe muzica unei formaţii naziste etc.) de la vila iranianului, aşezată la marginea unei păduri de haşiş – care precede (şi iranianul ştie asta) atrocităţile revoluţiei islamice –, Christopher, rănit şi într-o stare cataleptică (după alcool şi droguri) e dus de iubitul său la un spital iranian mizerabil, unde şi moare în noaptea următoare. Naratorul – un fel de Meursault camusian, privat de iubire şi căldură, cu o copilărie goală, din care nu-şi aminteşte decît de „paharul cu lapte care-mi făcea silă” – meditează abrupt, sec şi disperat la căpătîiul iubitului mort (care-i spusese, el însuşi: „Întotdeauna m-ai plictisit. Doar că n-am vrut să fiu singur niciodată, asta a fost tot. Acum plec şi o să rămîi tu singur“, s.a.). Întrebările pe care şi le pune sînt cele dintotdeauna, directe, brutale, banale, cinice, şi totuşi disperate: „Şi m-am gîndit: ce înseamnă tinereţea? În ce constă ea? Cu ce seamănă? Cu ceva ce iubeşti? Se termină înainte să-ţi dai seama? E luminoasă, cîtă vreme toate celelalte sînt întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispărut toate? De ce trece totul atît de repede? Unde s-au dus anii? (...) Ce s-a ales de muşchii mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd sport? Şi dacă da, cît de ridicol aş fi? Ce e viaţa? Şi cum poate fi îmbunătăţită? Iar dacă se îmbunătăţeşte, cum îmi voi da seama?“.

Aici intervine un alt personaj memorabil, românul Mavrocordato! (cu numele sfîrşindu-se în vocala „o“, italieneşte...) Romanul ia o turnură surprinzătoare, schimbînd complet decorurile: de la apartamente luxoase şi societăţi secrete, de iniţiaţi plini de bani, la peisajul arid al pelerinajului către Muntele sfînt Kailash, un alt soi de iniţiere (religioasă) în privaţiune, cu iz de sacrificiu, cu un final de-a dreptul culminant, captivitatea îngrozitoare în închisorile chineze comuniste, la graniţa cu Tibetul. Fără să fie deloc ostentativ, romanul mizează continuu pe şoc şi pe înlănţuirea de experienţe umane extreme, reuşind să fie o carte extraordinară, cu puternică valoare simbolică – nemaipunînd la socoteală referinţele literare nenumărate, multe dintre ele deliberate, la literatura decadentă, Huysmans şi Oscar Wilde, la Camus, Houellebecq sau Bulgakov, cel din urmă evocat de petrecerea exorbitantă, cu tentă diabolică, de la curtea iranianului, sau chiar de personajul Mavrocordato, el însuşi unul diabolic (el face referire la o confrerie secretă românească, sovieto-comunistă, de după Primul Război Mondial, înfiinţată de bunicul său şi la care ar fi participat şi... Tristan Tzara...).

Un gay misterios cu înfăţişare dark, un soi de profet şi de guru, Mavrocordato (aluzie la spiţa domnească a Mavrocordaţilor?) îl „racolează” pe narator încă de la petrecerea iranianului, avertizîndu-l asupra viitorului său, care va fi unul de... sacrificiu pentru spiţa umană în derivă. Mai tîrziu, după moartea lui Christopher şi în plină revoluţie stradală, el îl reîntîlneşte într-un apartament luxos, bine camuflat, unde îi serveşte o cină... neagră pentru gourmets („cerb negru cu sos de prune“, „orez negru cu stafide“ şi „budincă  de sînge cu dulceaţă de mure“) înainte de a-l trimite pe drumul... pelerinajului şi al lagărului comunist chinez. Protagonistul este, în felul lui, un inocent şi un open minded (cum îi spune chiar Mavrocordato); secvenţele ascensiunii rituale către muntele sfînt – încălţat cu pantofii Berluti ai lui Christopher (ajunşi ferfeniţă!) şi apoi cu încălţările din pîslă fabricate de călăuză sunt extraordinare; la fel şi momentul – probabil singurul din viaţa lui – al comuniunii, cu grupul de pelerini pe care-i întîlneşte la coborîre, chiar înainte de a fi capturaţi cu toţii. Ambiguitatea, însă, subzistă pînă la capăt, pentru că nu ştii dacă Mavrocordato l-a trimis pe drumul iniţierii, către purificare, cunoaştere de sine, ori către pierzanie. În orice caz, problematica binelui şi a răului, a inocentului şi a vinovatului, a terorii umane şi politice face parte şi ea din miezul fierbinte al acestui roman, pe cît de concis, pe atît de spectaculos. Spălat pe creier şi îndoctrinat în închisorile chinezeşti, deţinutul – supus unor orori care ţin de limita de jos a condiţiei umane – declară, în ultimele rînduri ale cărţii: „Eram un deţinut model. Am încercat mereu să respect regulile. Am devenit mai bun. Nu am mîncat niciodată carne de om“.

Cu ingrediente tari, de lux şi de şoc, cu o scriitură puternică şi concentrată, acoperind marile teme ale condiţiei umane (iubirea şi moartea, cunoaşterea de sine, iniţierea cu tentă religioasă, catastrofele istorico-politice, capitalism şi socialism, Occident şi Orient etc.), 1979 este o carte zguduitoare, care-mi aminteşte de un Michel Houellebecq (din Particulele elementare) sau de un Lars von Trier – ca efect, ca sentiment, la finalul lecturii.

Christian Kracht, 1979, traducere din germană de Andrei Anastasescu, colecţia „Biblioteca deschisă“ (coordonată de Vasile Ernu), Editura Cartier, Chişinău, 136 p.

Apărut în Observator cultural nr. 707/ 24.01.2014

De weekend

Radu Afrim: "Năpasta" – o montare spectaculoasă

Dacă nu îl ştiţi – încă – pe regizorul de teatru Radu Afrim, trebuie neapărat să mergeţi la spectacolele sale complet inovatoare. Aseară am avut ocazia să văd ultima lui montare, Năpasta – da, singura dramă scrisă de I.L. Caragiale. S-a jucat în mod excepţional, miercuri, 22 ianuarie, şi joi, 23 ianuarie, la Sala Studio a Teatrului Naţional. Anul acesta, Năpasta lui Afrim va avea o audienţă internaţională, pentru că a fost selectat să participe la ediţia a 21-a (din septembrie 2014) a prestigiosului Festival Internaţional de Teatru Ex Ponto de la Ljubljana, Slovenia. Iniţiat în 1993, Festivalul Ex Ponto reuneşte, în fiecare an, o selecţie impresionantă de spectacole ale unor teatre din spaţiul central- şi sud-est-european, fiind totodată şi o activă platformă de dialog pe teme de stringentă actualitate. Tema precedentei ediţii a Festivalului s-a intitulat, de pildă, „Unde este limita?”.

Spectacolele lui Radu Afrim – penultimul, tratat într-o manieră asemănătoare, dar în registru comic, a fost Visul unei nopţi de vară, 2012, după Shakespeare – ar putea foarte bine să ilustreze tema de mai sus: unde se situează limita unei interpretări, în ce priveşte piesele de teatru, clasice ori moderne, sau: unde se află limita unei montări de teatru – poate fi ea combinată cu dansul, cu coregrafia, cu proiecţiile video, cu muzica? Răspunsul lui Radu Afrim este unul clar: nu există o limită, spectacolul de teatru, astăzi, este unul foarte complex, e mai mult decât teatru, este mişcare, dans, chiar şi magie (în Năpasta sunt două secvenţe, discrete, de magie!). Radu Afrim reuşeşte – în montări spectaculoase, baroce (ca vestimentaţie, lumini, muzică, explozii de culoare) – să capteze aerul timpului, energia tinerească, suflul vital al epocii, folosind (grupuri de) actori tineri şi mizând foarte mult pe corporalitate şi pe sexualitate în jocul actorilor (în vestimentaţie, gestică, posturi, mişcare de scenă). În ce priveşte textul unor piese clasice – ca Năpasta lui Caragiale, sau Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare –, regizorul a optat pentru updatarea extremă a limbajului, aducerea lui la zi, ba chiar cu coloratura specifică jargonului tinerilor. Publicul lui Afrim e, covârşitor, unul tânăr (inclusiv în spirit) şi sunt convinsă că e printre puţinii regizori care ar reuşi să capteze atenţia elevilor, să zicem, cu montările lui nonconformiste de texte clasice.

Năpasta lui Afrim e cu totul altceva decât drama lui Caragiale. Şi totuşi – ca şi în Visul unei nopţi de vară –, regizorul reuşeşte, în toată mişcarea lui de deconstrucţie postmodernă şi de reinterpretare, să păstreze laitmotive, accente, aluzii, tonalităţi din sound-ul vechi, clasic al textului. El procedează, într-un fel, aşa cum făcea Picasso în picturile lui „cubiste”, în care, în ansamblul ameţitor, reconfigurat, al portretelor, mai zăreşti câte un ochi, cîte o mână, aşezate la locul lor, din chipul de pornire. Abordarea aceasta foarte la zi, postmodernă, a lui Afrim e cu atât mai riscantă în cazul unei piese precum Năpasta, care e, întâi de toate, o dramă, iar apoi, una cu subiect... rural.

Acţiunea se petrece, la Afrim, pe o scenă cu deja tradiţionalele lui decoruri minimaliste şi piese de mobilier tip Ikea: în stânga o canapea albă, în dreapta un mic bar, în spatele căruia se vede o bibliotecă. În fundul scenei stânga – un ecran de proiecţii, în dreapta, spre ieşirea din scenă – o maşină de cusut şi un Isus sculptat, de un roşu strident. N-am amintit, însă, elementul de bază, teribil: pământul negru de pe jos, în loc de podea. Iată cum Afrim sparge supleţea modernă, uşor ironică, a decorului cu acest element ce-ţi dă fiori şi reconstituie atât de bine atmosfera bine-cunoscută a dramei lui Caragiale. La care se adaugă muzica extraordinară interpretată de cunoscuta Luiza Zan (şi de Valentin Luca) ce aduce în prim-plan, încă o dată, accente melodice tradiţionale, deconstruite în stil jazzistic. 

Anca e aici o creatoare de modă, un fashion designer, după toate indiciile: în spatele scenei se află o maşină de cusut, pe perete Anca desenează, din când în când, piese vestimentare şi, într-o scurtă secvenţă, ia măsurile şi croieşte o fustă pentru unul dintre figuranţii de pe scenă. Grupul de personaje de fundal – grupul de dansatori, practic – revine deseori pe scenă, punctând secvenţele dramatice dintre Anca (Crina Semciuc), Dragomir (Mihai Călin), soţul ei actual, care-l ucisese pe Dumitru în urmă cu zece ani, respectiv Gheorghe, un alt pretendent la mâna Ancăi. Şi, desigur, Ion, nebunul (un extraordinar Marius Manole), cel care fusese condamnat, în locul lui Dragomir, pentru uciderea lui Dumitru (primul soţ al Ancăi). Dar probabil că vă mai amintiţi subiectul Năpastei lui Caragiale. Ei bine, toate aceste personaje, rând pe rând sau în grupuri, se mişcă provocator, dansează şi se rostogolesc – obsedant, ca tot atâtea întruchipări ale vinei, ale păcatului, ale morţii – pe pământul de sub picioarele lor desculţe, înnegrite.

Întregul detur fashion al piesei iniţiale îşi află explicaţia în finalul superb, spectaculos: când Anca îl denunţă pe Dragomir, ea îi cere lui Gheorghe să anunţe „presa, lumea”, iar în clipa aceea, pe ecranul din spate apare o proiecţie cu copertele revistelor de modă, iar apoi un cadru roşu-însângerat, cu o lumină à la Wong Kar Wai (sau... David Lynch – în cadru scrie mare: ANCA), pe care se desfăşoară o adevărată paradă de modă (costume semnate de Cosmin Florea): o paradă carnavalescă a morţii, personaje cu iz oriental (samurai, curtezane) ori european, cu veşminte somptuoase, încărcate de simboluri ale morţii. Există şi grupuri statuare, samurai care se duelează cu săbiile, femei-vampir cu buzele însângerate sau – cel mai impresionant – grupul statuar Pieta. Mă opresc aici – fiindcă e greu să epuizezi într-un text complexitatea spectacolelor lui Afrim şi, în orice caz, pasul esenţial este să mergeţi să vedeţi pe viu piesa, fiindcă merită. 

Apărut pe Catchy.ro

De weekend

Peisaj literar în 2013

Ca la fiecare început de an, am ajuns din nou – vrînd, nevrînd – la un moment de bilanţ literar al anului care s-a încheiat de curînd. Notez aici, aşadar, cîteva dintre apariţiile literare ale anului 2013 care mi s-au părut demne de interes. Pentru mine, cărţile de proză cele mai bune au fost, în 2013, Lunetistul (Polirom) de Marin Mălaicu-Hondrari şi Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom) de Adrian Schiop. Apărute în deja cunoscuta colecţie „Ego. Proză“ de la Polirom, cele două cărţi sînt de facturi cu totul diferite, însă ambele respiră forţă literară, cea dintîi în siajul prozei sud-americane (în speţă Roberto Bolaño), iar cea de-a doua o proză realistă cu accente provocatoare, de tip autoficţiune, o proză argotică, fără menajamente, avînd în centru o poveste de dragoste homosexuală. După Apropierea (2010), un roman poetic care l-a impus în prim-planul literar, Marin Mălaicu-Hondrari a revenit în 2013 cu Lunetistul, un roman mai epic, dar păstrînd haloul acela de proză de atmosferă şi de viziune cinematografică ce reprezintă, în fond, marca autorului. Lunetistul e o poveste de iubire imposibilă, fantasmată, mizînd pe imagini din filme şi cărţi, o proză plină de poezie, cu o atmosferă hipnotică, minunată (dar avînd un contrapunct şi în secvenţe cu tentă realistă).

În cu totul alt registru – argou, poveste realistă dură, fără menajamente – se desfăşoară „povestea din Ferentari“ a lui Adrian Schiop. O poveste de dragoste homosexuală, cum spuneam, dar, în fond, tot o poveste de dragoste, cu semnificaţie universală. O poveste la fel de tristă, de finită, plină de urme şi de regrete, ca oricare alta. De notat, în cazul acestei cărţi, şi interesul particular pe care îl prezintă prin proza de medii, tipologiile şi limbajul argotic updatat al periferiei (Ferentarii) pe care le înregistrează cu acuitate.

Tot la capitolul proză, trebuie semnalate romanele semnate de Ruxandra Cesereanu (Un singur cer deasupra lor, Polirom) şi Doru Pop (O telenovelă socialistă, Cartea Românească), care merg în linia prozei noastre recente de recuperare literară (sub diverse forme, perspective, atitudini) a trecutului comunist. Prozatorul şi poetul Cosmin Perţa a publicat la Herg Benet volumul Vizita, Ana Maria Sandu a revenit anul trecut cu un mic volum de tip însemnări de jurnal care marchează criza existenţială a vîrstei între 30-40 de ani (Aleargă, Polirom), Florin Lăzărescu a trecut la roman (Amorţire, Polirom), scriitorul basarabean Dumitru Crudu a publicat romanul Un american la Chişinău (CDPL), Liliana Corobca a publicat un nou roman, Kinderland (Cartea Românească). Dintre prozatorii foarte tineri, Bogdan Coşa a publicat Poker. Black glass (Cartea Românească), partea a doua a romanului de debut Poker; la capitolul debut, Lavinia Bălulescu a debutat în proză cu volumul La mine-n cap (Cartea Românească). O carte pitorească, evocatoare, situată aparent la graniţa dintre memorialistică şi ficţiune este şi aceea semnată de Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene (Editura Vremea), publicată în cadrul unei interesante colecţii, „Planeta Bucureşti“ (cărţi ce au în centru imaginea Bucureştiului).

La capitolul critică literară şi eseu, trebuie semnalat eseul doct al lui Caius Dobrescu, Plăcerea de a gîndi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitară într-un tablou global al culturilor cognitive (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române), dar şi cel al Mihaelei Ursa, Identitate și excentricitate. Comparatismul românesc între specific local și globalizare (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române), la origine studii postdoctorale. Dintre eseiştii tineri, Andreea Răsuceanu şi Alexandru Matei au publicat în 2013 cîte o nouă carte, rezultate, de asemenea, în urma unor studii postdoctorale: Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Humanitas), respectiv O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983) (Curtea Veche).

E de notat şi volumul elegant Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (Editura Humanitas, coordonator: Cătălin Cioabă), un tom impresionant care adună mărturiile contemporanilor despre Eminescu, o carte care mută – la modul benefic – în mainstream, aş spune, ideea de receptare contextuală, demitizantă şi relativistă a aşa-zisului „poet naţional“. La capitolul poezie, volumele de semnalat aparţin unor poeţi din diverse „generaţii“, de la Ştefan Manasia (Bonobo sau cucerirea spaţiului, Editura Charmides), Dan Sociu (Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Tracus Arte), Florin Partene (Liber de causis, Editura Charmides), Claudiu Komartin (Cobalt, Casa de Editură Max Blecher), Andrei Dόsa (American Experience, Editura Cartea Românească), Vlad Drăgoi (Metode, Casa de Editură Max Blecher), Ştefan Baghiu (Spre Sud, la Lăceni, Cartea Românească), Ioana Nicolaie (Autoimun, Cartea Românească) la Angela Marcovici (Angela Marinescu) (Intimitate, Charmides) Ioana Ieronim (Cînd strugurii se prefac în vin, Cartea Românească) sau Emil Brumaru (Rezervaţia de îngeri, Editura Humanitas). Poetul Radu Vancu, un fin cunoscător de poezie, de altfel, şi-a strîns în volum textele scrise în decursul anilor despre poezie (şi nu numai): Mistica poeziei. Lecturi în literatura contemporană (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române).

Am lăsat mai spre final două cărţi pe care le-aş considera cărţi-eveniment ale anului care s-a încheiat: pe de o parte, e vorba despre cartea de convorbiri a profesorului universitar Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Polirom, Cartea Românească), iar pe de alta, despre impresionantul volum al Adrianei Babeţi,Amazoanele. O poveste (Polirom).

Paul Cornea, care a împlinit recent 90 de ani, un profesor universitar-model pentru foarte mulţi studenţi (printre care mă număr), de-a lungul timpului, povesteşte aici trecutul său în epoca comunistă (a cunoscut personaje „memorabile“, oamenii de la vîrf ai structurilor) şi nu se sfieşte – nu e prima oară cînd o face, spre deosebire de mulţi alţii – să-şi mărturisească adeziunile de tinereţe la regimul comunist, dar şi deziluzia ulterioară. E o carte plină de detalii de epocă, de atmosferă, de portrete, foarte preţioasă pentru înţelegerea calmă, raţională, informată şi în profunzime a unei perioade teribile din istoria noastră politică şi culturală, o mărturie vie şi personală a unui cărturar de excepţie.

Cealaltă carte-eveniment, Amazoanele. O poveste de Adriana Babeţi spune, la rîndul ei, istoria culturală de secole – deopotrivă cu imaginea lor fizică, mentalitară, vestimentară („amazonstyle“) – a amazoanelor, aceste „femei belicoase“ din mitologia europeană. Un tom impresionant, combinînd informaţia doctă cu farmecul stilistic – rod al unei munci de ani de zile a profesoarei universitare timişorene.

În 2013 a mai apărut o carte foarte importantă, este vorba despre Mii de platouri de Deleuze şi Guattari (Editura Art), în traducerea lui Bogdan Ghiu; pentru studiile culturale şi filozofice, traducerea românească – impresionantă, la rîndul ei – marchează un adevărat eveniment. Tot la capitolul traducerilor, aş mai semnala Dragă Nora de James Joyce (Editura Art), scrisorile „deocheate“ către Nora ale lui James Joyce, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Şi mai adaug un titlu, o revelaţie pentru mine: 1979 de Christian Kracht (Editura Cartier), traducere din germană de Andrei Anastasescu. Şi, de sigur, Dicţionar din dragoste de vin al lui Bernard Pivot, traducere de Marius Constantinescu, o carte apărută la o nouă – şi foarte frumoasă – editură, Baroque Books & Arts, care vine cu un concept aparte, de carte-obiect.

În privinţa evenimentelor culturale, în 2013, cunoscutul scriitor francez de origine rusă Andreï Makine a fost la Bucureşti în perioada Tîrgului de Carte Gaudeamus, cu ocazia apariţiei ultimului său roman, O femeie iubită (Polirom), traducere din franceză de Daniel Nicolescu. Tot anul trecut a fost publicat în româneşte un alt roman al scriitorului, din seria celor semnate cu pseudonimul Gabriel Osmonde – e vorba de Lucrarea iubirii (Editura Univers, traducere de Irinel Antoniu). Şi aş mai adăuga, la finalul acestui bilanţ selectiv (din care au scăpat, cu siguranţă, titluri), două autoare de neratat care au venit la Bucureşti: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Ambele au fost prezente la Bucureşti la ediţia a VI-a a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), un festival foarte bun, aşa cum ne-a obişnuit în ultimii ani. Cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev scrie cărţi despre viaţa de cuplu, despre viaţa interioară a personajelor – ultimul ei roman tradus în română este Fărîme de viaţă (Polirom, 2013, traducere din limba ebraică de Ioana Petridean). Iar Sarah Dunant, scriitoare britanică şi realizatoare radio-TV, scrie, printre altele, romane istorice inspirate din Renaşterea italiană: anul trecut a apărut Sînge şi splendoare (Editura Humanitas, 2013, traducere de Carmen Săndulescu), o saga a legendarei familii catalane Borgia din Renaşterea italiană. 

Apărut în Observator cultural nr. 705/ 10.01.2013

P.S. Dintre titlurile care mi-au scăpat trebuie neapărat să adaug aici două apariţii editoriale importante: volumul de poeme al Norei Iuga, câinele ud e o salcie, Cartea Românească, 2013, dar şi antologia de autor George Almosnino (un poet foarte bun, pe nedrept intrat într-un con de umbră), Fotoliul verde (antologie de poezie, 1971-1995), ediţie îngrijită de Nora Iuga (soţia poetului), Editura Paralela 45, 2013.

De weekend: James Bond şi Gheorghe Crăciun

Asocierea poate părea surprinzătoare :), dar am vazut recent ultimele trei filme din seria James Bond – cele cu Daniel Craig (Casino Royale, 2006 şi Skyfall, 2012, excelente, Quantum of Solace, 2008, slab) – şi m-a frapat asemănarea puternică dintre figura lui Daniel Craig şi aceea a lui Gheorghe Crăciun.

În special în ultimul din seria celor trei, Skyfall, 2012 (regia: Sam Mendes, cu un Javier Bardem de zile mari în rolul personajului negativ) un film mai reflexiv care mizează, în ansamblu, pe chestionarea raportului dintre tradiţie vs inovaţie (aici, desigur, în privinţa „metodologiei” agenţilor secreţi şi a ideii de reformare a serviciilor secrete!), un film în care atât Bond – Daniel Craig –, cât şi şefa lui, M – actriţa Judi Dench, foarte bună şi ea – sunt confruntaţi cu propria îmbătrânire şi cu punerea în cauză a abilităţilor lor de a mai onora posturile pe care le ocupă. 

                                                              Daniel Craig în Skyfall, 2012

Daniel Craig (un actor excelent) este în Skyfall un James Bond mai îmbătrânit, cu o figură trasă, subţiată, dominată de privirea intensă a ochilor albaştri, translucizi, şi cu o condiţie fizică vulnerabilă, slăbită, în ciuda corpului atletic. Asemănarea cu Gheorghe Crăciun – abstracţie făcând de aspectul atletic, sportiv al actorului – este frapantă.

Cred că Gheorghe Crăciun – cel care, în ultimul său roman (postum) Femei albastre, era fascinat de actriţa Nicole Kidman – ar fi fost măgulit să constate această asemănare :)

                                                    Daniel Craig şi Eva Green în Casino Royale, 2006

Un apartament parizian din ’42, intact; Giovanni Boldini – pictorul lui Marthe de Florian, al marchizei Casati şi al Marthei Bibescu

Recent a fost descoperit la Paris, în cartierul Pigalle, în apropiere de l’Église de la Trinité, un apartament rămas intact din... 1942. Ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc, apartamentul de 140 de metri arată exact ca acum 70 de ani, mai puţin stratul gros de praf depus pe mobilier şi obiecte. Un apartament elegant, cu minunate plafoane din lemn, pereţi tapetaţi, oglinzi, conţinând jucării de pluş de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial (cum ar fi un Mickey Mouse) şi vechi scrisori de dragoste. Proprietara, Madame de Florian, plecase în ’42 în Sudul Franţei, pentru a fugi de nemţii care ocupau Parisul; nu s-a mai întors niciodată la Paris. În urma morţii sale recente, la vârsta de 91 de ani, executorii judecătoreşti au descoperit acest apartament pentru care timpul s-a oprit în loc.

                                                         

 

Şi pentru ca surpriza să fie şi mai mare, în salon era agăţat pe perete un tablou semnat de pictorul Giovanni Boldini. Tabloul o reprezintă pe actriţa Marthe de Florian, într-o rochie de seară roz pal. Printre admiratorii acestei femei se găsea, pare-se, prim-ministrul francez Georges Clemenceau. (Proprietara se pare că era nepoata actriţei; pictorul însuşi se pare că era un admirator îndrăgostit al ei.) Tabloul a fost vândut contra sumei de 1,7 milioane de euro/ 2,1 milioane euro cu tot cu taxe.

Sursa: pariszigzag.fr

Curiozităţii uimite pe care o reprezintă o astfel de descoperire – un apartament parizian elegant din timpul celui de-Al Doilea Război rămas intact, cu atmosfera şi mobilierul său –, i se adaugă, în cazul meu, încă una: pictorul Giovanni Boldini – al cărui tablou a fost vândut, iată, cu o sumă-record – este şi autorul portretului făcut în 1911 Marthei Bibescu.

Stabilit la Paris în 1871, Giovanni Boldini devine cronicarul eleganţei mondene a epocii sale şi al stilurilor vestimentare ce reprezentau moda pariziană. A fost portretistul celor mai curtate şi admirate femei ale epocii. Printre ele se numără şi celebra marchiză Luisa Casati (figură a decadentismului la începutul secolului XX), dar, iată, şi actriţa Marthe de Florian, ca şi prinţesa româncă Martha Bibescu.

                                                               Actriţa Marthe de Florian

                                                                     Marchiza Luisa Casati (1907)

                                                                    Prinţesa Martha Bibescu (1911)

 Apărut pe Bookaholic