Un interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

 

„Fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele”

Scriitoarea Ana Maria Sandu, autoarea cărţii Aleargă (despre care am scris aici), un mic „jurnal de jogging” şi de supravieţuire, în fond (în confruntarea cu crizele vieţii la 30 +), mi-a răspuns la cîteva întrebări legate de viaţă, de scris, de... alergat, de modul în care poţi să mergi mai departe, să nu abandonezi „cursa” de zi cu zi, să-ţi accepţi fiecare etapă din viaţă, fiecare vîrstă, cu „provocările” ei.

Scrii de câţiva ani buni la Aleargă, acest „jurnal de jogging” (cum îi spui în carte), faţă de romanele tale anterioare (Fata din casa vagon şi Omoară-mă) e un text asumat personal, un text care vorbeşte despre crizele vieţii – pragul vârstei de 30 +, întrebările legate de sensul vieţii, teama de îmbătrânire, de moarte –, un text, aşadar, care te expune cumva în faţa cititorilor. În ce relaţie te afli acum cu textul publicat (te face vulnerabilă, te întăreşte)?

Cred că fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele. Pentru un scriitor urmele acestea lăsate pe parcurs sînt cumva mai apăsate, mai vizibile. Scrisul e și o mărturie a trecerii prin lume. Cărțile devin niște dovezi cît se poate de clare că ai încercat să înțelegi ceva din ce ți s-a întîmplat ție și celorlalți. Oricît de departe s-ar duce ficțiunea, o carte vorbește printre rînduri și despre autorul ei, despre ce-l preocupă, ce visează sau ce îl obsedează. Nu se poate altfel. Alegi să spui o poveste și nu alta, decupezi lumea în felul în care o vezi și o simți tu.

În scris nu m-am menajat niciodată. Nu mi-am ales subiecte dintr-o zonă de confort și mi-am împins limitele cu fiecare carte, în încercarea de a mai adăuga un element esențial la acel desen care nu poate fi descifrat decît atunci cînd e complet. Toate personajele mele îmi seamănă. Sînt proiecțiile mele fidele sau, din contră, deformate.

Literatura te expune în general. Materialul din care sînt croșetate cărțile sînt poveștile, emoțiile, angoasele, sentimentele umane. De asta ne regăsim în ele și empatizăm cu eroii lor. Ne spun adevăruri importante despre noi și în asta stă, de fapt, miracolul.

Aleargă e mai apropiat de prima mea carte, Din amintirile unui Chelbasan, care e tot un text asumat și tăios, care vorbește despre feminitate, transformări, piei uscate, lăsate în urmă. Mi-ar plăcea ca o dată la un deceniu să public o astfel de carte care să vorbească despre mine și experiența mea din acea perioadă a vieții. Două decenii le-am acoperit deja J

Am scris Aleargă în cîțiva ani. Din acest motiv, poate, am trecut cu textul acesta prin toate fazele posibile: cele în care mi-a plăcut, cele în care mi-am zis că n-o să-l public și o să-l scriu pînă la sfîrșitul vieții și tot așa. Pînă în punctul în care mi-am dat seama că am nevoie să-i pun punct ca să pot merge mai departe. Pentru că nu puteam reface la infinit aceeași cursă pentru că nu mai eram aceeași alergătoare.

O dată ce decizi să publici un text înseamnă că i-ai tăiat cordonul ombilical. Și el e pe cont propriu. Ții la el, dar se îndepărtează de tine. Bucuria cea mai mare e cînd cineva îl citește și îți spune apoi că ai scris, fără să știi, chiar despre el. Nici măcar nu l-ai cunoscut vreodată, pe cititorul acesta care s-a regăsit perfect și a vibrat la textul tău… Trebuie să recunosc, e un sentiment extraordinar. Și mi s-a întîmplat des cu Aleargă.

O dată ce am reușit să scriu un text și să-l duc la capăt mă simt mai puternică. Vulnerabilitatea topită în el începe să producă anticorpi vitali.

Care sunt, în opinia ta, cele mai eficace metode de a depăşi o asemenea criză, de a merge mai departe, de a nu abandona? Scrisul e oare un privilegiu, în acest caz?

Fiecare ne găsim propriile metode. Nu există rețete sau pilule pe care să le poți prescrie pentru a scăpa de frica de bătrînețe, de spaima că viața ta nu e chiar ce ți-ai dorit, că timpul trece și că nu se întinde ca o peltea etc.

Cred că poți începe prin a fi sincer cu tine. Simți că vrei să schimbi ceva, fă asta! Gîndește-te la lucrurile care îți fac plăcere cu adevărat. Nu la cele pe care le faci mereu pentru ceilalți.

Cei mai mulți oameni nu au timp și nici chef să se autoanalizeze, de asta scriitorul care e “trup și hrană sieși” are acest privilegiu. Dacă există o metodă imbatabilă prin care poți să nu te mai simți singur și care te poate ajuta să-ți pui ordine în gînduri și sentimente: aceea e cititul!

Cum e cu alergatul? E pe bune sau e o metaforă? Există, la tine, o legătură între alergat şi scris?

E și metaforă și de adevăratelea. Nu știu exact în ce ordine. Dar să le luăm pe rînd. Metaforă pentru că scrisul are nevoie de răbdare și de stare. Textul se adună greu și cu efort, așa cum se adună kilometrii parcurși de un maratonist. Pentru cei de pe margine pare floare la ureche. Se uită la el, eventual îl aplaudă și îl încurajează, și pare cel mai firesc lucru din lume ca un om să alerge pe distanțe uriașe. Dar nu e așa, consumul, determinarea, voința, nu se văd niciodată, nu sînt la suprafață.

De adevăratelea pentru că, exact ca mulți oameni din lumea asta, și eu ies seara și alerg cîțiva kilometri în parc. Mă relaxează și îmi pune rotițele în mișcare. Aleargă așa l-am și scris, disciplinîndu-mă să îmi fac cele zece ture de parc și apoi încercînd să să captez în text această energie și acest aer al timpului a cărui presiune o simțim toți. E o ficțiune documentară, dacă pot să-mi descriu cartea așa. 

Aleargă continuă, într-un fel – şi ai declarat-o chiar tu – cartea ta de debut, Din amintirile unui Chelbasan (ambele texte oscilând între poezie şi proză), apărută în 2003 la Editura Paralela 45 şi reeditată anul trecut, într-o frumoasă ediţie ilustrată, la Editura Art. Spui într-un interviu (acordat Alinei Purcaru pentru Bookaholic) că eroina din Aleargă „e o femeie încă tînără, ca și cea din Chelbasan, doar că în altă etapă din viață”. Ce s-a schimbat în viaţa acelei femei, în trecerea de la o etapă la alta?

Protagonista din Alearagă are cu zece ani mai mult decît personajul din Chelbasan. Nu-și arată vîrsta, face jogging, a învățat bine lecția că mișcarea înseamnă viață, încearcă să înțeleagă ce transformări aduce cu ea maturitatea, chiar dacă-și dorește cu disperare să poată să întoarcă din drum firele albe de păr, fiecare rid, orcît de fin, orice urmă de celulită, se întreabă dacă tinerețea fără bătrînețe n-o fi cumva o prostie inventată de lumea de azi în care trăim. Dar nu se oprește la imaginea din oglindă, vrea să afle mai mult, ce modificări s-au produs în interiorul ei, cum s-au ordonat amintirile, iubirile vechi, oamenii dragi, relațiile adevărate.

Ce poate urma după finalul acut, angoasant din Aleargă:

„Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”?

Nu știu dacă e un final angosant, cred că e mai degrabă o mantră care poate deschide ușile. Și face o spărtură în zid. Nu e nimic întîmplător pentru că nimeni nu poate să spună, de fapt, ce urmează. Vîrsta aceasta de mijloc mi se pare în continuare una interesantă. Începi să simți că ai trăit, de fapt, mai multe vieți, cea de copil, cea de tînăr și o experimentezi timid și pe cea de adult. Ești în toate, în unele te recunoști mai mult, în altele ai doar niște indicii care îți amintesc de tine cel de atunci. Cu acest troller plin de fotografii pornesc și eu la un nou drum. Și mă gîndesc la o nouă carte. 

Apărut pe catchy.ro

Scrisul ca disciplină de supravieţuire

Debutată în 2003 cu volumul de poeme Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45), Ana Maria Sandu (n. 1974) este autoarea romanelor Fata din casa vagon (Polirom, 2006) şi Omoară-mă! (Polirom, 2010). Anul trecut, la Gaudeamus, scriitoarea şi-a lansat micul volum Aleargă (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, de la Editura Polirom) – un text cu aparenţa unor notaţii de jurnal, care are în centru criza existenţială a vârstei de 30-40 de ani. Textul mizează, în genere, pe expresia directă – deşi nu neapărat nudă, ci deseori stilizată, lucrată – şi pe notaţia minimalistă, cotidiană. Naratoarea, tânăra femeie aflată la vârsta când apar primele semne de îmbătrânire şi când sensul existenţei se pune din ce în ce mai stringent, încearcă prin aceste notaţii să-şi imprime un soi de ritm, de disciplină de supravieţuire personală; o face cu detaşare, uneori cu un dram de ironie, alteori cu o doză (necesară) de narcisism: „Pe scaun, în faţa voastră, stă o femeie de 37 de ani, care se crede de 30.

În continuare nu ştie ce-şi doreşte şi se ruşinează de privirile prea directe. Şi ia totul extrem de personal, ca şi când nişte întrebări ar putea arunca totul în aer asemenea bombelor din Afganistan. Vă uitaţi la ea. Zâmbeşte nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că încearcă să-şi camufleze cele două riduri de expresie de pe frunte. Nu se ştie când au apărut şi de ce n-au mai plecat. Nu le-a chemat nimeni şi încruntarea cea nouă o indispune”.

Metafora alergătorului/ alergătoarei – cu trimiteri livreşti la Paul Auster şi Mario Vargas Llosa – se referă chiar la această strategie de anduranţă, de cursă lungă. A-ţi continua drumul, a avea voinţa de a merge mai departe – lucruri posibile pornind de la nivelul „bazic”, minimal, al gesturilor, ritualurilor cotidiene, de la respectarea unui „program” de viaţă. Printre acestea se numără şi alergatul în sens propriu, concentrarea pe efortul fizic, tonic, care ţine la distanţă angoasa: „Respiră adânc! E mult mai bine să te gândeşti că n-ai pierdut nimic pe drum! Când am început să alerg, lumea s-a transformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o ţin sub braţ şi-o s-o lipesc doar atunci când mă opresc şi mi-e bine”.

Micul volum, scris la persoana I (cu câteva inserturi de persoana a II-a şi a III-a), amestec de confesiune, de ecouri livreşti şi de ficţiune, este, cred, cel mai personal text al Anei Maria Sandu. Alcătuită din trei secvenţe, „Fals jurnal de jogging”, „E timpul pentru o mişcare organizată!” şi „Oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede decât tine”, cartea reprezintă un soi de text-disciplină de supravieţuire, atunci când toate vălurile – gesturile publice, familiale, sociale, profesionale – sunt date la o parte şi te pândeşte vidul: „În ce categorie crezi că mă încadrez? Oameni trecuţi de 30 de ani... Nişte mutanţi. Muncesc, aşteaptă copii, se plimbă, încep să numere câte concedii mai au de planificat şi pe unde. Fac poze, dau telefoane, scriu e-mailuri în draci. Atât de branşaţi că mi se rupe inima”.

Cu toate acestea, angoasa de fond – cea care determină, pe de o parte, alergatul, activitatea fizică, iar pe de alta, faptul însuşi de a scrie acest text – este mereu surdinizată, bemolizată în scriitură, de regulă prin stil, prin frazele căutate. Stilistic, însemnările acestui „fals jurnal de jogging” combină notaţia brută, minimală („Dorm. Mă trezesc. Ţin regim. Alerg”), trimiterile ironico-cinice la tot felul de sloganuri ale societăţii noastre de consum (de tipul: „Mişcarea înseamnă viaţă”, deseori semnalizate prin italice) şi volutele metaforice, care bemolizează, cum spuneam, „frica” („Mai alerg doar ca să scap de lucrurile pe care le-am aflat despre mine. Încă un an din care am păstrat doar câteva urme de mascara, alungite, diforme”). Sunt, aşadar, puţine note acute în carte, iar una dintre ele este reprezentată chiar de final: „Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”.

Aleargă înseamnă, în ultimă instanţă, gestul de supravieţuire prin scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care marchează adaptarea/ integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască hăul şi când se face simţită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte: „Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi când aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. (...) scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau dorinţe” (Ana Maria Sandu, pe coperta a patra).

Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.

Apărut în România literară, ianuarie 2014