Literomania nr. 394 (2026)

În Literomania nr. 394 (2026) găsiți o selecție diversă de cronici, anchete literare, poezie, proză scurtă, traduceri și texte editoriale, semnate de autori români și străini. De asemenea, puteți citi cronica semnată de Adina Dinițoiu la volumul „Meserii nerecomandate femeilor” de Gabriela Adameșteanu (Polirom, 2025).

Cuprins:

•  Cartea săptămânii
  Meseria de scriitoare sau cronica unei vieți dedicate scrisului
  de Adina Dinițoiu
• 
  
•  Cărți care ne-au format (Anchetă literară)
  Mihnea Arion: „Mi-ar fi plăcut să fi scris «Magicianul» de John Fowles”
• 
  
•  Cronici
  Teama de moarte şi teama de Frumos
  de Rodica Grigore
• 
  
•  Traduceri
  „Pământul șoaptelor” de Gerald Durrell
  traducere de Dominique Ilea
• 
  
•  Avanpremieră • English
  Around the World in Fifty Books. Collected Essays on Contemporary Writers (Introduction)
  by Rodica Grigore
• 
  
•  Spanish
  Luis García Montero: „El ejercicio poético no es muy taquillero”
  de Washington Daniel Gorosito Pérez
• 
  
•  Anticariat
  „Noua structură și opera lui Marcel Proust” de Camil Petrescu (I)
  de Bozz
• 
  
•  Flash fiction stories
  Când oamenii au nume / Antonin și Lisa
  de Dana Banu
• 
  
•  Primite la redacție
  Sisif
  de Lucia Eniu
• 
  
•  Pastila de înțelepciune
  Saint-Exupéry: „Am descoperit primejdia inteligenței: ea crede că limbajul cuprinde tot”
• 
  
•  Grafică
  Pucă show #96 (silvice)
  de Bozz

👉 Sumarul complet al revistei Literomania nr. 394 (2026) este disponibil aici:
https://www.litero-mania.com/literomania-nr-394-2026/

---

Literomania este o platformă literară independentă, dedicată literaturii și dialogului cultural. Revista apare online din 2017. Pe Literomania scriem și vorbim despre cărţi din toate timpurile şi locurile (geografice şi ideologice), din pasiune pentru tot ce înseamnă literatură. Credem în continuare în puterea literaturii de a ne forma uman, social şi chiar politic, de a ne oferi cel mai frumos spaţiu de libertate, de acţiune, dar şi de visare cu putinţă.

Un savuros poet al limbajului

În 2016, poetul Sorin Gherguţ a publicat un nou volum de poeme, intitulat Trei, la Editura Vellant – un volum elegant, cu reproduceri după picturi (din scrum, pămînt, făină de muştar şi mediu acrilic) semnate de Nicolae Comănescu. Poet afirmat în anii ’90 la Cenaclul Litere de la Filologia bucureşteană (condus de Mircea Cărtărescu), debutat în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995, volum în care e prezent alături de colegii de cenaclu: Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu şi T.O. Bobe), Sorin Gherguţ a debutat editorial în 1998 cu volumul Time Out (Editura Timpul, Iaşi), iar în 2011 a publicat volumul Orice. uverturi şi reziduuri (Editura Pandora M/ Trei, Bucureşti). A apărut, de asemeni, în antologiile colective Marfă (Editura Salut, 1996) şi Marfă reîncărcată (Editura Brumar, 2011 – alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu).

Tablou de familie era primul dintre cele două volume colective în care au debutat cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist (cel de-al doilea volum a fost Ferestre 98, Editura Aristarc, Oneşti), şi el a impus, practic, cîţiva tineri nouăzecişti, diferiţi ca formule literare, dar avînd în comun acel „aer de familie“ dat de frecventarea Cenaclului Litere bucureştean. Între ei, Sorin Gherguţ face notă aparte prin deconstrucţia lingvistică plină de umor pe care o practică în poezia lui. Poet constant, egal cu sine însuşi – deşi nu foarte prolific, autor a doar trei volume individuale (din motive de exigenţă şi/sau lene, cum declară într-un interviu) –, Gherguţ dă dovadă de aceeaşi stăpînire a discursului poetic şi de aceeaşi calitate valorică de la primul la cel de-al treilea/cel mai recent volum (care se numeşte chiar Trei). Dat fiind că Orice. uverturi şi reziduuri (2011) fusese un volum alcătuit în timp, presupun că şi Trei este o carte elaborată pe îndelete. Am apreciat cu deosebire, în acest din urmă volum, umorul lingvistic, absolut savuros, care face din Gherguţ un poet inconfundabil: un poet al limbajului (ca un bun cunoscător de lingvistică teoretică ce este), dublat însă de un teribil simţ al deriziunii, în parte urmuzian, prin umorul absurd, în parte beckettian prin reducerea la zero a semnificaţiei. Umor absurd şi melancolie bacoviană (frizînd depresia), deconstrucţie ludică a limbajului, toate acestea alcătuiesc nota distinctivă a unui poet inclasabil (cu jocuri lingvistice ca la Ion Stratan sau frazări repetitive ca la Bacovia ori Constantin Acosmei). Şi e interesant că acest tip de poezie ancorată în limbaj şi mizînd pe efectele umoristice şi derizorii ale combinaţiilor lingvistice nu rămîne una impersonală, ci dimpotrivă, este cît se poate de personală, ca la optzecişti, ba chiar afişează numele biografic al autorului. 

De altfel, deriziunea aceasta rezultată din efectele de limbaj se aplică, în egală măsură, „eului liric“ (poetul însuşi citează ironic, într-un loc, sintagma), pîndit aici de „3r: risipă ratare rebut alias biete scuze“, cum anunţă titlul unui poem. Citez în continuare dintr-un amplu – şi metatextual (chiar dacă, evident, ironic) – poem fără titlu, de la pp. 46-55: „aveam toate necesarele date/ spre a răzbi. spre a răzbate./ ce m-am făcut a fost că plouă/ în loc să le croiesc oamenilor o soartă nouă.// lume(, lume.) ghergut(, ghergut)“ – versuri cu indicaţie „solo“, cărora „lumea“ invocată le dă în continuare replica, precum corul antic. După cum se vede, dincolo de dislocările sintactice, de rime à l’ancienne şi metatext – asupra cărora voi reveni –, poetul trăieşte un soi de malaise în raport cu sine (obsedat de ratare), dar şi în raport cu lumea – faţă de care e inert, opus militantismelor ideologice şi activismului, excedat şi de consumerism. În terţinete, Sorin Gherguţ scandează nevrotic, repetitiv şi plin de umor: „pentru confortul meu psihic/ mă-ntorc să verific/ gazele, luminile, apele// şi iau apoi – critic/ privindu-mi aproapele/ – un anxiolitic“. Nici cu „munca“ (alt laitmotiv poetic, luat în balon) nu stă prea bine, nu e convins de „proprietate privată & libertate“, cît despre ideologie... „năuceala şi-alienarea (...) mă cuprind pe tărîm ideologic“ (p. 31). Impasul „ideologic“ este – în acord, probabil, cu vremurile pe care le traversăm –, o noutate în poezia lui Sorin Gherguţ.

Cum spuneam, Gherguţ practică, paradoxal, o poezie lingvistică – o raritate printre poeţii de azi, adesea minimalişti, neinteresaţi de limbaj –, dar în egală măsură o poezie personală (în sensul „personismului“ lui Frank O’Hara, invocat pe vremuri la Cenaclul Litere); există în carte poeme cu titlul Eu 2, Vertig(eg)o sau (dez-ego), care iau în deriziune eul poetic (ce trimite la eul biografic). Iată, de pildă, în Vertig(eg)o, o ironie existenţială la persoana I, cu trimitere la Sorescu (şi Villon), o prăbuşire în gol fără plasă, care ia ulterior forma unei aruncări la coş fără plasă (fără a mai pune la socoteală fuga de sens de la „a arunca la coş“ la „a stoarce un coş“): „mă prăbuşesc în gol ţinîndu-mă (strîns) de o sfoară ruptă demult/ şi relativ calm pe deasupra/ şi culmea/ sfoara continuă să se rupă,-n bucăţi tot mai mici/ nu c-ar fi/face vreo diferenţă// o las din mînă (stînga sau dreapta) doar cît s-apuc, cînd şi cînd (în general din ce în ce mai des) toarta unei halbe de bere sau o sticlă. O mînă pe sfoară, o mînă pe sticlă. Toarta (nu poarta) e-n fond tot din sticlă. Totul e ca, înainte să mă fărîm, să trec printr-un inel, inelul cel strîmt, asemenea unui coş de la jocul de basket, şi – nu-n ultimul rînd – ca inelul să aibă, asemenea coşului de baschet, agăţată o plasă (nu precum coşurile de pe terenurile unor şcoli sau baze sportive la care-am mai jucat). E foarte importantă plasa.// Sau nu cumva sfoara/ Sau nu cumva am trecut deja prin inel şi sfoara/ De care mă ţin strîns provine/ Din plasa sus-menţionată, de el agăţată, de care ziceam?// (...) (Sorescu pe undeva şi Villon) Dar urmăriţi acest film:// Să nimereşti coşul şi coşul să nu aibă plasă/ E ca şi cum ţi-ai stoarce un coş şi din el ar ţîşni, ce ştiu eu, petrol sau melasă/ Nu puroi ci poate cerneală, sau ulei de motor/ (Fluide cu un sfert de trecut, juma de prezent şi infinitezimal viitor)“. Deriziunea – atitudine „de bază“ la Sorin Gherguţ – se joacă şi pe acest teren epidermic, al „fluidelor“, „mucozităţilor“, „pielii“ şi „coşurilor“, dar şi al mutării ideilor (vezi de civitatis, de pildă) la propriu pe terenul de... basket (sau lupte, sau fotbal, după caz).

Apropo de dimensiunea metatextuală (sau „paratextuală“, zice poetul), Gherguţ strecoară în poemul amplu evocat mai sus (fără titlu) şi un „extra (imn paratextualist)“, tematizînd ironic, pentru cunoscători, moartea autorului, în epoca scrisului pe calculator: „orice autor/ vrea să trăiască/ dar scrisul devine o ruletă rusească,// scrisul pe calculator,/ cînd o bombă adastă/ ascunsă undeva sub o tastă// cum nu vreau să mor/ mă comut, temător/ la hîrtie şi pastă// nici un autor/ nu vrea s-o mierlească./ nu că nu-i uşor.// (revin şi) fac echipă cu Rube Goldberg şi cu baronul Münchhausen/ fac echipă cu cine vrei tu în poezia asta pe care nu mă mai gîndesc s-o termin/ fac echipă şi cu Icar/ în textul ăsta din care nu mai intenţionez (atenţie: rimă facilă) să mă car// scriu aşa cum aş înota la 100 de km de orice mal/ din spirit sportiv combinat cu îndărătnicie animalică/ aşa cum m-aş agăţa, în cădere, de toate firele de aţă, nu şi de sîrme neizolate: risc de electrocutare./ aşa cum şi pe dincolo“. Această cădere a lui Icar, acest sens gravitaţional conferă o anumită gravitate, şi greutate, deriziunii poetice. Deşi scrie poeme cu rimă şi ritm, cu refrene şi repetiţii, aşadar cu prozodie şi perpetuu intertext, vrînd parcă să fie uneori lungi texte de hip-hop urban, Sorin Gherguţ este, peste tot, un poet inconfundabil în peisajul literar contemporan, un „umorist“ urmuzian şi un deconstructor al limbajului, minat de simţul gravitaţiei şi al derizoriului.

Sorin Gherguţ, Trei, ilustraţii de Nicolae Comănescu, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, 144 p.

Apărut în Observator cultural din 17.02.2017

Firul alb care desparte lumea în două

 

                                                                                                  Foto: Ana Toma

 

Andrei Bodiu, poetul şi prozatorul, eseistul şi universitarul braşovean dispărut prea repede dintre noi în 2014 (la nici 49 de ani), a pregătit pentru tipar, în acelaşi an, un volum de poezie care a apărut, din păcate, postum: Firul alb (Tracus Arte, 2014). Debutat în volumul colectiv Pauză de respiraţie (Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, Andrei Bodiu face parte din „Grupul de la Braşov“ (vezi autorii citaţi mai sus, cărora li se adaugă şi Marius Daniel Popescu, scriitor emigrat şi afirmat în Elveţia după 1990), un grup de poeţi (dar şi prozatori) nouăzecişti formaţi în siajul optzeciştilor, avîndu-i ca mentori pe Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Intelectuali braşoveni de prim-plan, cei care au pus bazele Facultăţii de Filologie din Braşov (după 1990), şi în acelaşi timp buni prieteni, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu au plecat, pe rînd, prea devreme dintre noi; au lăsat, în schimb, o „moştenire“ literară durabilă, vizibilă (mai ales) în rîndul tinerilor absolvenţi de filologie braşoveni.

Format în spiritul acelei poetici a cotidianului optzeciste, al poeziei „denotative“ (cu termenul propus de Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne), Andrei Bodiu scrie, la rîndul său, o poezie a cotidianului – a detaliului banal, de zi cu zi, ori a incidentului (marcat cu dată şi an!), în sensul, aş spune, acelor „instantanee“ fotografice pe care le realiza celebrul Henri-Cartier Bresson. Aici e vorba de instantanee de viaţă marcate în/prin limbaj, de o poezie aşa-zicînd prozaică, ce se construieşte din notaţii sincopate ale cotidianului. Într-adevăr, poezia lui Andrei Bodiu din Firul alb funcţionează în acest ritm sincopat al instantaneelor cotidiene, spre deosebire, de pildă, de acea mişcare mai amplă, continuă, de „ritualizare“ a cotidianului din poezia/proza unui Marius Daniel Popescu şi, mai general, din poezia optzecistă: „Un om tînăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulînd gata să/ Te atingă din greşeală.// O femeie între două vîrste fardată/ Uşor nedormită vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/ Unui perete: «uimeşte-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două“. 

Am citat poemul Firul alb, care deschide şi dă titlul volumului, introducînd, prin sintagma „firul alb“, un laitmotiv – premonitoriu, aş spune acum – al morţii, al fragilităţii graniţei dintre viaţă şi moarte. Şi aş mai pune în relaţie adjectivul „alb“ cu tipul de notaţie „albă“, denotativă, deseori descriptivă, practicată de poet. Pe de altă parte, să nu ne lăsăm furaţi de taxonomii, de clasificări strict teoretice, fiindcă poemul e adeseori un amestec de denotaţie şi conotaţie, şi mai ales – aşa cum ţinea să remarce Alexandru Muşina – este definit de un ritm, de o sintaxă, care-l scoate din zona „pură“ a denotaţiei. Iată, în acest sens, un poem de mare frumuseţe, de mare melancolie (melancolia apare şi în alte poeme în carte), care face saltul de la denotaţie la metaforă: „Azi un şofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă ştiu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era dimineaţă şi lapoviţă într-un sfîrşit de octombrie/ Iar lumea mergea spre centru spre şcoli.// Mi-am strîns umerii atît/ Cît să iau în piept căldura din maşină.// Pînă la Livadă am schimbat guverne preşedinţi Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./ Purta ochelari cu dioptrii mari cît/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieşim“ (Taxi Driver). Un alt poem melancolic Philip Seymour Hoffman este la pagina 46: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr./ Ai luat un gît de şampanie./ Ţi s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalţi/ Fiecare era întruchiparea singurătăţii tale./ [...]/ Ai mai luat un gît de şampanie ai rîs/ glasul lui Truman Capote s-a auzit din/ Încăperea alăturată“. În poemul Miercuri seara, joi dimineaţa, apar, de altfel, explicit „melancolia şi resemnarea“ – stare difuză a întregului volum, care îmbracă adesea, într-un văl de ceaţă, notaţiile cotidiene ale poemelor; în surdină se insinuează, de fapt, tema morţii, numită ca atare în Omul fără stare ori în poemul 2 august 2011, unde, pe fondul consumerismului occidental instalat şi la noi – Carrefour, supermarket, cheesburger etc. – „discutăm despre cît de greu se găseşte astăzi/ un loc de veci“.

Poemele din Firul alb aparţin, cum spuneam, acestei poetici optzeciste a înregistrării realităţii cotidiene, a dezemfatizării textului poetic, a evitării convenţiilor şi clişeelor (vezi „ce convenţie cumplită/ ce clişeu ordinar“, înViaţa căprioarei), dar şi a folosirii numelor proprii, de persoane reale (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Radu Cosaşu etc.): „Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani.// Acum cînd mîncăm/ Creveţi scoici şi peşte/ Pe malul Mediteranei cu Adriana“ (Juan de Borbo). Andrei Bodiu consacră trei poeme (morţii) lui Alexandru Muşina: Lumină galbenă, Cu Caius, bînd bere într-un bar în care n-am mai intrat niciodată şi Alexandru Muşina, din care citez ultimele versuri: „Se lasă liniştea peste sat. Tu pui picior peste picior/ legeni puţin dreptul. Ne priveşti/ Cu ochii tăi obosiţi şi odihniţi deopotrivă“.

Am lăsat pentru final seria de şase poeme intitulate Viena copiilor, dintre care cel dintîi se potriveşte cumva acestor zile insurecţionale, de revoltă a tinerilor împotriva establishmentului: „Azi pe 24 aprilie copiii au luat// În stăpînire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ Împotriva guvernului.// Guvernul s-a făcut nevăzut./ Copiii au strigat în faţa clădirii din Hochburg apoi/ Au dat-o pe bere pe vin pe tării au coborît în metrou au/ Continuat să ţipe să vorbească tare foarte tare// De parcă nu toată lumea ar fi a lor“ (Viena copiilor (I)). Andrei Bodiu nu e un poet al subiectivităţii, stările şi emoţiile transpar cu discreţie, în surdină, din spatele notaţiilor prozaice, aproape impersonale. Poeticitatea se naşte, la el, din contingenţă, în proximitatea acestui „fir alb subţire“, care „desparte lumea în două“. În Firul alb – apărut, din păcate, postum –, Andrei Bodiu îşi dă toată măsura de poet: melancolic şi dominat de imaginea morţii, este un volum de mare calitate literară, de o mare fineţe a stării poetice ascunse în instantaneul prozaic.

Andrei Bodiu, Firul alb, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 72 p.

Apărut în Observator cultural nr. 798/ noiembrie 2015 

(De ce) citesc poezie

În cadrul campaniei Citesc poezie:

 

„Noi imnuri“ gravitaţiei

 

În 2015, Svetlana Cârstean a publicat un nou volum de poezie, Gravitaţie, şi în acelaşi timp şi-a reeditat volumul de debut (individual), Floarea de menghină, publicat iniţial la Editura Cartea Românească, în 2008 şi apărut acum, alături de Gravitaţie, la Editura Trei (în condiţii grafice foarte bune). Membru (fondator) al Cenaclului Central şi apoi al Cenaclului Litere al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (condus de Mircea Cărtărescu), Svetlana Cârstean a debutat, de fapt, în volumul colectivTablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi Sorin Gherguţ (un volum mixt, de proză şi poezie). Tablou de familie este primul dintre cele două volume colective în care au debutat cenacliştii Litere, după modelul mai vechiului Desant optzecist – cel de-al doilea volum este Ferestre 98 (Editura Aristarc, Oneşti). Alături de colegii săi, Svetlana Cârstean aparţine – să-i spunem – generaţiei ’90, care vine pe filiera directă a optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, mentorul Cenaclului Litere, fiind el însuşi un optzecist de prima ligă). Fără violenţele de limbaj şi visceralitatea douămiiştilor, dar mai directă decît optzeciştii (preluînd însă de la ei biograficul, detaliul cotidian), poezia Svetlanei Cârstean afirmă o voce distinctă şi puternică, ce s-a făcut remarcată încă de la început. Debutul său individual din 2008, foarte întîrziat, care a reluat poemele din Tablou de familie (alături de cîteva texte mai noi), a obţinut, de altfel, toate premiile de poezie importante ale anului. După alţi şapte ani, Svetlana Cârstean revine cu un al doilea volum de poezie – foarte consistent, un volum atent construit, cu secvenţe recurente şi nuclee tematice care reiau, desigur, obsesii mai vechi ale poetei. 

Comunismul, la modul liric şi satiric

Crescuţi în comunism şi ajunşi la maturitate în primul deceniu postdecembrist, nouăzeciştii „efectuează doliul“ necesar (cu expresia lui Bogdan Ghiu din Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, 2015) în literatura lor, evocînd comunismul la modul biografic şi terapeutic. Îl evocă – ironic, satiric, sarcastic ş.a.m.d.– pentru a-l putea lăsa în urmă, în vreme ce douămiiştii vor împinge fronda pînă într-acolo încît vor eluda complet trecutul, pretextînd ruptura totală. Svetlana Cârstean, în ce-o priveşte, îşi construieşte întregul discurs poetic – în Floarea de menghină – în jurul copilăriei şi adolescenţei sale trăite în comunism: constrîngerea exterioară, „prizonieratul“ său (cu termenul poetei) sînt conţinute în simbolul „menghinei“ (altfel, o referinţă foarte concretă la orele de practică în atelier din comunism), iar forţa (mai bine spus graţia) poeziei de a depăşi acest cotidian oprimant o face să vorbească despre „floarea de menghină“. Suavitatea şi inocenţele vîrstei – chiar şi în cenuşiul comunism – se întîlnesc, la Svetlana Cârstean, în mod fericit, aşadar, cu graţia poeziei, într-un volum de un lirism intens, dublat adesea de un ton satiric (la adresa regimului): „Debutul întîrziat al Svetlanei Cârstean – scrie Simona Popescu (şi ea o nouăzecistă, formată la Braşov, în preajma lui Alexandru Muşina şi a lui Gheorghe Crăciun) pe coperta a patra a Florii de menghină – aduce în literatura română o autoare cu o scriitură directă, dar şi rafinată, cu un ton satiric şi liric în acelaşi timp, combinaţie care o face inconfundabilă“.

Într-adevăr, deşi ea însăşi o poetă a feminităţii, a vîrstelor succesive şi a „cîntecelor de trecere“ (ca Simona Popescu, dar şi ca Doina Ioanid, debutată în Ferestre 98), Svetlana Cârstean practică o scriitură directă, chiar cu accente retorice (vezi, de pildă, recurenţa „Bună dimineaţa, muncitori!“ din Floarea de menghină versus „Bine-ai venit, gravitaţie,/ în viaţa mea!// noi imnuri îţi voi scrie“ din volumul Gravitaţie), iar nu retractilă. Fără să aibă violenţele – etice, existenţiale – ale poeziei Marianei Marin, poezia Svetlanei Cârstean se apropie, totuşi, de poezia celei dintîi prin această directeţe, prin această gestualitate, această perfomare către exterior: „Carne din carnea mea/ sînge din sîngele meu/ eşti,/ tu,/ durere dragă./ Platoşă, armă, apă, prietenă, iubită,/ umbră veche/ carcasă nouă./ Limbă a mea/ în care corpul vorbeşte cu mine,/ dragon/ cu sex ca de femeie,/ ce eşti,/ azi îţi retez cu greu unul dintre capete,/ mîine vei fi aceeaşi din nou?/ Mîncînd carne vom supravieţui./ Propria carne“ (cîntec de trecere 2).

De la sarcasm şi ironie socială în Floarea de menghină, Svetlana Cârstean trece, în Gravitaţie, la melancolia personală, la sentimentele strict individuale: durere (durerea pierderii părinţilor), iubire (amoroasă, filială, prietenească). Poezia este – şi în acest caz, nu numai în contextul comunismului – o formă de supravieţuire, un mod de a deplasa, de a deconstrui, prin cuvinte, durerea, altfel spus de „a strica“ „jucăria numită durere“ (vezi motto-ul din Poezie fără moarte de Miroslav Antić). Aşa încît, spre final, în secvenţa 4. îmi place să beau apă după tine, poeta ajunge să afirme: „Durerea asta nici nu există,/ nu-i aşa,/ sînt numai gîndurile mele/ alergîndu-se unul pe altul/ o boare/ o rumoare a corpului/ nemulţumit de mine.// Iar cuvintele sînt/ moneda de schimb// şi singurul mod/ de a păcăli gravitaţia“. Aşa cum volumul de debut se construia în jurul „florii de menghină“ (constrîngere socială şi graţie poetică), cel de-al doilea se construieşte, la rîndul său, în jurul „gravitaţiei“ (care dă titlul cărţii, din nou). „Gravitaţia“, forţa de atracţie a pămîntului, este aici un alt nume pentru cădere, pentru abandonul în faţa durerii, a fricii, a deznădejdii, care pîndesc la orice colţ. Poezia Svetlanei Cârstean se ridică împotriva durerii pierderii celor dragi, împotriva timpului (a vîrstelor succesive) şi a singurătăţii. Un dublu sens – ascendent, respectiv descendent – traversează poemele acestui volum, şi el afirmă, de fiecare dată, viaţa, speranţa, vitalitatea, lupta: „Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea şi/ pămîntul decît cerul“, scrie poeta într-unul din poemele, de un lirism vibrant, adresate mamei în prima secvenţă a volumului, 1. d.u.r.e.r.e.a.; „Gravitaţie/ e/ atunci cînd el moare/ tu spui iar/ tatăl meu m-a învăţat/ tisa, molidul, bradul şi pinul. [...]// după două zile/ şi două nopţi/ te afli/ în aceeaşi cameră cu el.// nu lacrimile te atrag acolo/ ci nemişcarea“ – se spune într-un alt poem din secvenţa 2. revoluţiile. Iată şi sensul invers, ascendent, care chestionează, încă o dată, graţia poetică, puterea poeziei în raport cu viaţa: „şi cît mă poate ridica de la pămînt poezia/ întreb/ pînă unde zboară ei (porumbeii, n.m.)/ mă poate ridica?// [...]// zăpada înmoaie/ zidurile de la kalinderu,/ se vor topi odată cu ea,/ în oraşul acesta din viitor.// zăpada, această binevenită intervenţie,/ cade continuu peste ruine“ (poem din secvenţa4. îmi place să beau apă după tine). 

O poezie de impact

În privinţa nucleelor tematice de care vorbeam, lirismul elocvent al poetei este alimentat de ataşamentele şi culpele familiale (vezi şi motto-ul secvenţei 2. revoluţiile: „Trebuie să ne deşteptăm din existenţa părinţilor noştri“, Walter Benjamin), de „corpurile“ iubirii (se vorbeşte, la un moment dat, de „corpul mort al iubirii“), de vîrstele succesive ale feminităţii (copilul, fetiţa, femeia), de umbra singurătăţii şi a morţii: „Tu paralizezi lumea, Mamă,/ nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,/ atunci cînd mori./ Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ şi să ne ascundem acolo/ fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult şi bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broşa mea/ doare rău dac-o scoţi“ – poem din primul ciclu, 1. d.u.r.e.r.e.a., închinat mamei. Iar în textul următor, versurile pun în scenă imagini deconstruite ale unei copilării „nervoase“, anxioase: „Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă. O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare./ [...]/ Am primit un lego gata făcut./ Am să-ţi stric jucăria asta,/ am s-o fac bucăţi bucăţi.// Sînt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ Prima bucată se desface cel mai greu./ E întotdeauna aproape înţepenită./ Apoi e din ce în ce mai uşor./ Prin ferestrele înalte intră aerul odată cu lumina./ Din cînd în cînd, umbra unui avion se apropie atît de tare“ – de notat o anumită stranietate a scenografiei care trimite, aici şi în alte locuri (vezi, de pildă, poemul Tablou de familie), la Cristian Popescu.

Pe de altă parte, patetismul bine strunit al textelor se întîlneşte – în contrapunct – cu un registru războinic („luptă“, „arme“, „ţeluri“, „revoluţii“), folosit la modul amar-ironic, retrospectiv, ca un soi de reminiscenţă a sarcasmului mai vechi la adresa retoricii sociale din comunism: „i-am spus/ eu nu merg cu tine la luptă/ lupta asta de stradă/ nu-i pentru mine/ lasă-mă desculţă în praf// dar el (tatăl, n.m.)nu şi nu/ pune-ţi sandalele şi hai odată/ şi eu nu şi nu/ şi el: viitorul tău e acolo/ va fi eroic/ îţi promit/ şi a fost/ au fost cozile/ sacoşele goale// puse la soare ca să marcheze rîndul de două zile/ şi lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea tîrziu/ în apartamentul micuţ de cărămidă/ şi candelabrul din sufragerie de care nu mai era nevoie/ şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina/ de ce aţi întrerupt/ e vreo defecţiune/ nu e nici o defecţiune/ e o decizie/ [...]//iată-mă/ eroina sînt eu./ soră a mea,/ mă recunoşti?/ trădătoare/ asemenea mie/ de părinţi şi de ţară/ după ochi am ştiut că eşti tu/ unde ai luptat pînă azi/ cînd ne-am întîlnit?“ (din ciclul 2. revoluţiile). Şi totuşi, volumul Gravitaţia, în tot acest balans ascendent-descendent, nu încetează să indice acea forţă discretă – acele „resurse“, cu numele celui de-al treilea ciclu de poeme din carte – din spatele aparentei vulnerabilităţi, forţă care poate păstra echilibrul: „sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează să sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ de demonstrat. oricît de sus/ ai sări/ te întorci mereu de unde-ai plecat“ (poem din primul ciclu).

Directă, adesea adresativă (o poezie orală), cu accente retorice, poezia Svetlanei Cârstean e o poezie de impact, emoţională, puternică, marcînd una dintre vocile poetice de prim-plan de la noi, la ora actuală.

Svetlana Cârstean, Gravitaţie, poeme (2013-2014), Editura Trei, Bucureşti, 2015, 110 p.

Apărut în Observator cultural nr. 789/ septembrie 2015