Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, a fost la Bucureşti

În zilele de 23 şi 24 septembrie, am avut de-a face la Bucureşti cu o vizită-eveniment: renumita teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare Julia Kristeva a venit la Bucureşti, invitată de Institutul Francez și de Centrul Sfinții Petru și Andrei. Nu ştiu cât este de cunoscută Julia Kristeva publicului larg din România, însă în cercurile intelectuale – din România şi din toată lumea – ea este o celebritate. Născută pe 24 iunie 1941 în Sliven (Bulgaria), a urmat cursurile Universității din Sofia, pe care le-a absolvit în 1966, iar câteva luni mai târziu a emigrat în Franța, unde va face un doctorat şi va activa în preajma unor profesori universitari, teoreticieni şi sociologi, precum Roland Barthes şi Lucien Goldmann. La Paris va începe o carieră strălucită, făcând parte din grupul Tel Quel (fondator al revistei omonime) – un grup teoretic de impact în anii ’60-’70, promotor al structuralismului literar, cu baze lingvistice şi marxiste. Printre membrii redacţiei revistei (lansate în 1960, su susţinerea éditions du Seuil) se numărau: Philippe Sollers, Jean Ricardou, Julia Kristeva, Jean Thibaudeau, Michel Deguy, Marcelin Pleynet, Jean-Louis Baudry, Jean-Pierre Faye, Jacqueline Risset, iar printre colaboratorii de prestigiu: Roland Barthes, Georges Bataille, Jacques Derrida, Michel Foucault, Bernard-Henri Lévy, Tzvetan Todorov, Francis Ponge, Umberto Eco, Gérard Genette ş.a. 

În România, grupul Tel Quel şi revista omonimă au exercitat o influenţă puternică asupra câtorva dintre cei mai importanţi scriitori din anii ’80 – în primul rând Mircea Nedelciu, dar şi Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, aşa numiţii „textualişti” optzecişti –, reprezentând, pentru aceştia din urmă, o formă de rezistenţă prin text la dictatura comunistă (pentru scriitorii români, deconstrucţia şi critica limbajului şi textului, de inspiraţie telquelistă, a însemnat o formă de deconstrucţie şi de rezistenţă la ideologia ceauşistă). 

După perioada structuralistă, Julia Kristeva s-a ocupat de semiotică, psihanaliză şi feminism. Printre lucrările sale se numără: Semeiotike: recherches pour une sémanalyse (1969), Polylogue (1977), Des Chinoises (1974), Au commencement était l`amour: psychanalyse et foi (1985), Soleil noir: dépression et mélancolie (1987), Étrangers à nous-mêmes (1988). Romanele sale, tardive (scrise începând cu 1990), se remarcă printr-o puternică latură autobiografică; printre ele: Les Samouraïs (1990), Le Vieil Homme et les loups (1991).

La Bucureşti,  Julia Kristeva a susţinut două conferinţe: marţi, 23 septembrie, la Cinema „Elvire Popesco”, conferința cu tema „La culture dans le projet européen”/ „Cultura în cadrul proiectului european”, și miercuri, 24 septembrie, la Centrul Sfinții Petru și Andrei, conferinţa „Le foi d’une humaniste”/ „Credința unei umaniste”. 

Am putut sta de vorbă cu Julia Kristeva şi participa la prima conferinţă, într-o sală de cinema plină de oameni – în special studenţi şi profesori francofoni, dar şi intelectuali şi scriitori români formaţi în atmosfera universitară de influenţă Tel Quel, a anilor ’70-’80 . Deşi acordase în 1976 un interviu lui Ion Pop, pentru revista clujeană Tribuna (de care mi-a spus că nu-şi mai aminteşte), Julia Kristeva a venit acum pentru prima dată în România. Marţi, ea s-a situat – în conferinţa „La culture dans le projet européen” – pe poziţia unui umanist al vremurilor noastre (să-i spun postmodern, având în vedere că, în secolul XX, noţiunea de „umanist” a fost foarte aspru criticată), apărând „proiectul european” şi pledând pentru reabilitarea culturii europene, fără de care – a spus ea – „lumea ar fi un adevărat haos”. Kristeva a anunţat de la început că va încerca să realizeze „o apologie a ceea ce eu cred că este cultura europeană”. Specificitatea culturii europene, a afirmat ea, constă în considerarea noţiunii de identitate ca chestionare permanentă („questionnement”) şi nu ca un cult, nu ca o dogmă identitară. Dogmele identitare au condus la crimele umanităţii, la acel „rău radical” care este fanatismul. Sprijinindu-şi pledoaria cu citate din filozofia/ literatura europeană din toate timpurile (Platon, Sf. Augustin, Montaigne, La Fontaine etc.), Kristeva a subliniat faptul că gândirea europeană (deci moştenirea culturală europeană) a definit întotdeauna identitatea ca un „conglomerat”, iar nu ca un monolit. Însăşi „ura de sine” – riscul extrem al acestei identităţii eteroclite – face parte din identitatea europeană, a continuat Kristeva, tentaţia autodistructivă indică, şi ea, toleranţa şi permisivitatea culturii europene. 

Conştientă de criticile care i se pot aduce – o parte au fost formulate în întrebările de la final –, Kristeva a pledat pentru acest nou umanism, solidar şi laic, cu rădăcini puternice în cultura europeană a toleranţei şi diversităţii, o cultură care – spre deosebire de cea (nord-)americană, bazată pe ideea de reuşită pragmatică, de productivitate – mizează pe „complexitatea umană”. Ea a vorbit de „plurilingvismul noului cetăţean european” (a se vedea studenţii Erasmus), despre un „homo europaeus” văzut  ca „individ caleidoscopic”, diferit de categoriile sociale tradiţionale (şi opuse) care sunt burghezul vs revoltatul. Cetăţeanul poliglot este specific Europei, a gândi prin intermediul diverselor limbi cunoscute este specific numai Europei (nu Americii, nu Chinei), a subliniat Kristeva. În acelaşi timp, a spus ea, trebuie recuperată şi identitatea naţională, în cadrul acestui plurilingvism: „Avem de-a face la ora actuală cu adevărate depresii naţionale, cu bază politică, economică, de civilizaţie”. Ca şi în cazul individului deprimat, a afirmat psihanalista, şi în cazul naţiunilor trebuie procedat în acelaşi fel: restabilirea încrederii în sine, urmate de interogaţia, analiza propriei memorii, iar apoi de etapa creativă: „Imaginea naţională trebuie valorizată prin educaţie”. Trebuie, însă, evitat riscul ca, după depresie, să nu se instaleze „atitudinea maniacă” tipică extremismelor (de genul: „eu sunt cel mai puternic...” etc.). Kristeva a avansat ideea unei „Europe federale”, a unor culturi mândre („fières”) de identitatea lor naţională, dar care să respecte, în acelaşi timp, diversitatea, celelalte culturi/ limbi europene. La limită, umanismul propus de Kristeva se bazează pe „singularitatea incomensurabilă, dar partajabilă” a fiecărei femei şi a fiecărui bărbat. 

Julia Kristeva a adus în discuţie, fără să insiste, şi preocupările/ temele sale feministe: „la libération du corps féminin” („les mères portantes”/ mamele purtătoare etc.), „la fonction maternelle”, teme care ţin, a spus ea, de feminismul european, nu american. 

La sfârşitul conferinţei, Julia Kristeva a mărturisit cu umor că, împotriva „declinologiei ambiante”, ea se consideră o „pesimistă energică” şi că susţine ideea fondării unei Academii a culturilor europene. Întâlnirea cu Julia Kristeva a fost, în ce mă priveşte, una foarte plăcută. Fostul teoretician structuralist şi marxist din anii ’60-’70 (care friza uneori o rigiditate cvasidogmatică) m-a impresionat plăcut prin această deschidere umanistă (şi ecumenică), susţinută puternic de cercetările sale din cea mai recentă perioadă de activitate (psihanalitice şi feministe). 

Apărut pe Bookaholic