"La rentrée littéraire" 2015: cărţi de ficţiune, cărţi de idei, controverse

Numărul pe septembrie din Le Magazine littéraire are un dosar special, consacrat romanelor care deschid la rentrée littéraire: printre ele, în capul listei, ultimul roman al lui Christine Angot, Un amour impossible (Flammarion), urmată de Alain Mabanckou, Petit Piment (Seuil), Éric Holder, La Saison des Bijoux (Seuil), Laurent Binet, La Septième Fonction du langage (Grasset), Mathias Énard, Boussole (Actes Sud), Delphine de Vigan, D’après une histoire vraie (J.C. Lattès). Să începem cu „cîteva poncife“ tipice pentru la rentrée littéraire, inventariate, în „L’édito“, de Pierre Assouline: „recolta e mediocră“, „totul se joacă dinainte“, „la rentrée e fără surprize“, „se publică prea multe cărţi“ etc. etc. „Să decretezi într-o lume în criză că se publică prea multe romane e un reflex de copil răsfăţat şi de naţiune bogată. Bine-ar fi să fie aşa“, notează Assouline, îna - inte de a încheia cu un simpatic citat din Borges, care invită la lectură fără umbră de orgoliu auctorial: „Uitaţi, aşadar, cifra avalanşei anunţate, uitaţi de poncifele rentrée littéraire şi însuşiţi-vă mai degrabă frumoasa vorbă a lui Borges: «Alţii pot să se laude cu cărţile pe care le-au scris, eu sînt mîndru de cele pe care le-am citit»“ („Clichés de rentrée“). 

Dosarul „Spécial rentrée“ debutează cu o cronică promiţătoare la romanul lui Christine Angot, semnată de Anne Diatkine: cea mai recentă carte a celebrei autoficţionare franceze (una dintre cele mai bune autoficţionare), autoare a romanului L’Inceste/ Incest, împrumută, de data aceasta, perspectiva mamei (în Incest ea focaliza pe imaginea tatălui incestuos), care ignoră iniţial ceea ce i se întîmplă fetei sale, iar apoi, cînd află, nu aduce vorba niciodată despre aşa ceva.  

Cronica este foarte empatică, dar şi atentă la ceea ce constituie specificul scriiturii lui Christine Angot, şi anume efortul de a transcrie întotdeauna limba vorbită, inflexiunile – şi fluxul – limbajului oral (împotriva clarităţii discursului, a enunţului definit de claritate „ca simbol suprem al stăpînirii limbii, în defavoarea adevărului“ – exact tipul de discurs cultivat de către tatăl incestuos, Pierre Angot, intelectualul pedant şi elitist adorat de mama ei): „Un amour impossible nu e totuşi despre el, acel bărbat care stăpîneşte limbajul [...], ci despre ea, Rachel Schwartz, şi despre legătura fiicei cu mama sa“, scrie jurnalista. „Ce se schimbă radical (aici, n.m.) faţă de celelalte cărţi?“ – se întreabă jurnalista, surprinsă de tonul reconciliant al acestui roman. „Schimbarea să fie în faptul că e vorba de o carte de reconciliere cu mama ei şi că fiecare dintre noi – mai ales noi, femeile – se poate recunoaşte în ea? Sau ea constă în faptul că această reconciliere are loc graţie auzului foarte fin al lui Christine Angot, care îi permite să audă mai bine ca niciodată «interiorul frazelor»?“, scrie Anne Diatkine, la finalul cronicii sale („Angot en douceur“).

Dintre cronicile de carte – trecînd rapid peste caricatura lui Amélie Nothomb şi micul text ironic despre ultimul său roman (al 24- lea, unul în fiecare an), Le Crime du comte Neville (Albin Michel), nu foarte reuşit, pare-se –, mi-au mai atras atenţia alte două cronici şi, aşadar, alte două cărţi: pe de o parte, o carte de ficţiune, dar cu personaje reale şi dintre cele mai celebre în istoria ideilor franceze (structuraliştii şi poststructuraliştii Barthes, Foucault, Sollers, Kristeva ş.a.) – La Septième Fonction du langage (Grasset) de Laurent Binet, prezentată de Donatien Grau, respectiv un eseu tradus din engleză despre chiar această „pasiune franceză“ a ideilor – Ce pays qui aime les idées. Histoire d’une passion française de Sudhir Hazareesingh (Flammarion, traducere din engleză de Marie-Anne de Béru), carte recenzată de Patrice Bollon. Vorbind despre cartea lui Laurent Binet, Donatien Grau îi critică latura senzaţionalistă şi comercială şi îi alocă statutul de „obiect de consum“: „De ce oare să citim, aşadar, această carte – se întreabă el ironic –, dacă nu pentru că literatura este, şi ea, un obiect de consum şi pentru că, la urma urmei, poate fi uneori agreabil să consumi o carte?“. Pe de altă parte, Donatien Grau vorbeşte serios despre necesitatea de a relua discuţia asupra perioadei structuraliste şi poststructuraliste franceze ca moment care aparţine firesc istoriei ideilor franceze: „Rămîne să ne dorim ca romanul lui Laurent Binet să fie adaptat cinematografic. Şi să recitim, îndeaproape, întreaga operă a lui Roland Barthes, ca şi pe cea a lui Michel Foucault. Pentru a reîncepe“ („Comment j’ai enterré les structuralistes“/ „Cum i-am îngropat pe structuralişti“). Asta în contextul în care – să nu uităm –, anul acesta, se aniversează centenarul naşterii lui Roland Barthes, iar redactorii revistei anunţă şi difuzarea, pe 23 septembrie – pe canalul Arte –, a unui documentar despre Barthes, Roland Barthes (1915-1980). Le Théâtre du langagede Thierry Thomas. 

Cealaltă carte anunţată mai sus este cartea unui autor englez (dar originar din Mauritius), care realizează o istorie critică a vieţii intelectuale franceze, carte ce a fost, pare-se, foarte gustată în Marea Britanie, încă de la apariţie. Eternul joc ironic de ping-pong între francezi şi englezi, aş spune, care mizează mult pe o serie de prejudecăţi culturale de lungă dată şi, iată, cu viaţă lungă. Recenzentul, Patrice Bollon, are, de altfel, un comentariu echilibrat şi agreabil, subliniind calităţile şi scăderile volumului: autorul e un istoric al ideilor competent, de nouă generaţie în Marea Britanie, care-şi împarte viaţa între Oxford şi Paris, definit – desigur – de o „latură profund anglo-saxonă“. De reţinut, totuşi, semnalul de alarmă pe care îl trage Patrice Bollon, în acord aici cu autorul englez – pierderea gîndirii vii, pasionate, transformate în exerciţiu intelectual ce merge în gol, desprins de mizele lumii actuale: „Gîndirea pare să fi devenit, în Franţa, o activitate profesională ca oricare alta, o activitate asupra căreia nu mai suflă vîntul pasiunii. Rezultă de aici exerciţii teoretice strălucite, uneori chiar mai bune dintr-un punct de vedere tehnic ca cele din epoca French theory, dar care nu mai spun nimic sau foarte puţin despre mizele cu care ne confruntăm azi“ („Penser (et s’enliser) à la française“/ „A gîndi (şi a se împotmoli în gîndire) à la française“). De citit şi un interesant interviu cu scriitorul britanic Martin Amis („Je ne crois pas au mal, je crois à la mort“/ „Nu cred în rău, cred în moarte“), căruia Gallimard i-a refuzat ultimul roman (editură ce-i publică romanele de 20 de ani), La Zone d’intérêt (titlul francez), o satiră care are drept fundal Auschwitz-ul. De citit, de asemenea, un consistent dosar Le paradoxe Zola, plus un text semnat Philippe Claudel despre Georges Perec şi a sa celebră carte Les Choses, reeditată anul acesta (Julliard) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la publicare.

Închei aceste rînduri evocînd o scurtă notă (de Enrica Sartori) care spune că, din martie a.c., directorul revistei La Revue des Deux Mondes, scriitorul şi eseistul Michel Crépu – care a semnat şi în revista noastră o rubrică, vreme de aproape un an – a fost înlocuit de către exdirectoarea revistei Elle, Valérie Toranian (partenera lui Franz-Olivier Giesbert, ex-director al revistei Point): consecinţa – noua directoare doreşte să transforme venerabila revistă (cea mai veche revistă franceză şi europeană) într-o publicaţie... glossy: „Ea face apel la metode de presă de tip magazin şi se concentrează asupra copertei“, explică un colaborator, cu stupefacţie, ţinînd cont de faptul că La Revue des Deux Mondes, înfiinţată în 1829, i-a publicat pe George Sand, Chateaubriand şi Nerval, iar mai recent, pe Jean-Luc Nancy ori pe Alberto Manguel.

Apărut în Observator cultural nr. 791/ septembrie 2015