Lansări în fotografii: "Un anume domn Piekielny" de François-Henri Désérable

Lansare Un anume domn Piekielny de François-Henri Désérable, Editura Humanitas Fiction (Colecţia "Raftul Denisei"), 2018, în traducerea mea, Premiul Goncourt - Alegerea României în 2017

De la stânga la dreapta: Mihaela Dedeoglu, Denisa Comănescu, François-Henri Désérable, Adina Diniţoiu

De la stânga la dreapta: Adina Diniţoiu, Denisa Comănescu, François-Henri Désérable, Mihaela Dedeoglu, Marius Constantinescu. La Librăria Humanitas de la Cişmigiu

Fotografii de Mihaela Petre

Foto: Radu Sandovici

Un anume domn Piekielny de François-Henri Désérable - recomandare Literomania

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy

„Sper ca romanul meu, Eugenia, să-l facă cunoscut pe Mihail Sebastian publicului francez“

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy

Pe 13 iunie a.c., am stat de vorbă, la Institutul Francez din Bucureşti, cu scriitorul Lionel Duroy, autorul romanului Eugenia (Éditions Julliard, 2018) – un roman care vorbeşte despre anii ’30-’40 în România, despre ascensiunea extremei drepte şi antisemitism, pornind de la destinul lui Mihail Sebastian (şi inventînd un personaj feminin, Eugenia – o tînără studentă îndrăgostită de Sebastian). O întîlnire de excepţie, cu un scriitor care cunoaşte bine România, literatura şi istoria ei.

Cum aţi ajuns să scrieţi un roman despre anii ’30-’40 în România şi despre destinul lui Mihail Sebastian?

Am fost pasionat de ceea ce s-a întîmplat în anii ’30-’40 în România, în urma lecturii cărţii lui Malaparte, Kaputt. Cred că aveam 28 de ani cînd am citit această carte – ea m-a marcat pentru tot restul vieţii. În Kaputt, Malaparte vorbeşte într-un mod cu totul aparte despre cel de-Al Doilea Război Mondial, folosind perspectiva călăilor nazişti, întîlneşte oameni precum Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, îi ascultă pe ofiţerii sau miniştrii germani, fără să emită vreodată o judecată, în aşa fel încît discursul aşa-numiţilor călăi este redat intact. În acelaşi timp în care scriam literatură, am devenit şi ziarist, am trimis corespondenţe de război, la Libération etc. (de pildă, am trimis corespondenţe despre războiul din Iugoslavia, în 1993, pentru L’Événement du jeudi; am scris, de altfel, o carte despre acest război, în acea perioadă). Am fost foarte impresionat de maniera în care a lucrat Malaparte în chestiunea războiului: găsesc că e inutil să-ţi manifeşti indignarea, ca jurnalist, nu foloseşte la nimic, în schimb, e interesant să-i faci să vorbească pe protagoniştii războiului, şi în mod special pe călăi. Douăzeci de ani mai tîrziu, m-am întors în Iugoslavia, am scris o carte care se numeşte L’hiver des hommes, în care am stat de vorbă cu ofiţerii sîrbi care sînt căutaţi de Curtea Penală de Justiţie Internaţională, şi care se ascund în munţi; a fost foarte interesant să înregistrez discursul intim al celor pe care-i numim călăi. Cartea lui Malaparte a fost, aşadar, hotărîtoare în viaţa mea de jurnalist, dar şi de scriitor. Era acolo un capitol ce se numea „Les chiens de Jassy”, un capitol pe care-l cunosc foarte bine, pentru că l-am citit de nenumărate ori, ce relatează pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, într-un mod foarte literar, impresionant.

Îmi aduc aminte că, foarte devreme, cînd aveam în jur de 30 de ani, i-am spus editorului meu: „Într-o zi o să mă duc la Iaşi, fiindcă vreau să aflu cum a fost posibil aşa ceva“. Am avut apoi o legătură destul de strînsă cu România, mai întîi pentru că am început să mă documentez în privinţa pogromului, dar şi pentru că am venit în România pe cînd aveam 20 de ani – la Bucureşti (veneam din Bulgaria), dar şi la Iaşi. Cînd aveam 20 de ani, adică în 1970, ţările de dincolo de Cortina de Fier mă interesau enorm: era tulburător ceea ce se petrecea acolo. Veneam din Etiopia, am trecut prin Grecia şi am ajuns în Bulgaria, apoi în România. La Sofia, am stat într-un cămin de studenţi, iar la Bucureşti, într-o universitate, dar nu-mi mai amintesc ce condiţii erau acolo. Pentru noi, occidentalii, ceea ce se petrecea aici era consecinţa celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care nu l-am cunoscut, dar care m-a interesat foarte mult întotdeauna – un război care a fost determinant pentru vieţile noastre, ale celor născuţi după război. Aveam o atracţie pentru România, care, cultural, e foarte aproape de Franţa – există între noi un puternic schimb cultural, sînt scriitori români care ne-au marcat şi pe noi, francezii. Apoi am dat din întîmplare, în librării, peste jurnalul lui Mihail Sebastian.

Am avut impresia că Jurnalul lui Sebastian este declanşatorul romanului.

Da, acest jurnal m-a bulversat, şi nu numai pentru că vorbeşte despre antisemitismul din timpul războiului, ci şi pentru că pune problema scriiturii înseşi. Modul în care vorbeşte despre dificultatea de a scrie, despre dificultatea de a trăi, în general – sînt lucruri pe care şi eu le-aş fi putut scrie. Cred că am şi făcut-o în unele romane ale mele. E prima dată în viaţă cînd am avut impresia, citindu-l pe Sebastian, că am întîlnit un frate geamăn. A fost o experienţă foarte intimă pentru mine să-l citesc pe Sebastian. Am citit multe jurnale de scriitor (Jules Renard ş.a.), dar era prima dată cînd vedeam scris exact ceea ce gîndisem şi eu despre dificultatea, dar şi necesitatea de a scrie, despre decepţia pe care o aduce scrisul, adică, chiar dacă scrii în fiecare zi – cum fac eu –, asta nu rezolvă chestiunea existenţială; e vorba de un fel de melancolie latentă, ce provine din dificultatea de a exista („on a du mal à exister“). Efectul de autenticitate depăşeşte graniţele unei ţări (unei limbi); ai sentimentul că Sebastian a scris un jurnal pe care nu s-a gîndit să-l publice vreodată.

Un alt declanşator al romanului a fost incidentul pe care-l cunoaşteţi, în care o jurnalistă maghiară a lovit (i-a pus piedică) un refugiat, un tată cu copilul în braţe; gestul ei a fost de o violenţă nemaivăzută, insuportabilă!

De ce aţi ales o perspectivă feminină, perspectiva Eugeniei (tînăra îndrăgostită de Sebastian), şi nu perspectiva lui Sebastian însuşi?

Adevărata temă a cărţii este ceea ce eu numesc trezirea conştiinţei („l’eveil de la conscience“). Am fost şi sînt mereu preocupat – şi în special în prezentul nostru – de următoarea întrebare: oare sîntem cu adevărat conştienţi, atunci cînd trăim într-o epocă sau alta, de ceea ce se întîmplă, de ceea ce se joacă cu adevărat în epoca respectivă? Astăzi, Europa – care mergea atît de bine acum 25-30 de ani – merge mult mai rău, se desface, se dezagregă, nu mai avem un umanism în comun (a se vedea discursul ungurilor, al polonezilor, al croaţilor etc.) – mi se pare destul de grav ce se întîmplă şi îmi pun mereu întrebarea: oare sîntem conştienţi de acest mers al lucrurilor şi de ceea ce ar putea surveni?

Pentru mine e ceea ce numesc trezirea conştiinţei. Şi cînd am ales, deliberat, ca protagonistă o tînără de 18 ani, în 1935, dintr-un mediu socio-familial obişnuit, dar marcat de antisemitism – cum se întîmpla în 1935 la Iaşi –, ceea ce m-a interesat a fost modul în care, încetul cu încetul, conştiinţa ei se trezeşte la realitate. Cînd plonjăm direct în realitate, nu o vedem bine; intervine un soi de obişnuinţă, cu care avem de-a face, de pildă, în Franţa, dar şi în Italia, în raport cu refugiaţii care sosesc pe mare, ori în raport cu sirienii. De fiecare dată cînd merg la Paris şi văd taberele de refugiaţi care dorm pe jos, sub metrou sau sub podurile Senei, mă întreb: oare sînt cu adevărat conştient de ceea ce se întîmplă în ţara mea? Oare sînt conştient că poate fi la fel de grav ca ceea ce se petrecea într-o anumită epocă, de pildă în anii ’30 la Berlin, cu evreii? La începutul anilor ’30, vedeai oameni care începeau să lovească evrei pe stradă, să-i insulte, să le spargă vitrinele magazinelor – şi apoi, asemenea lucruri se banalizează, ca şi cînd ar face parte din peisaj. Oamenii care dorm pe jos, la Paris, acum, aproape că fac parte din peisaj: parizienii trec pe lîngă ei, uneori le dau nişte bani pentru a se simţi mai bine, şi tot acest peisaj se banalizează, o banalizare a răului... 

Iar Eugenia, eroina romanului meu, reprezintă această trezire a conştiinţei într-o perioadă ce va fi extrem de violentă: această fată foarte tînără (18 ani) începe să conştientizeze ce se spune în familia ei, ce se întîmplă la universitate. Sebastian spune în jurnal că studenţii evrei sînt bătuţi la universitate, la Iaşi; fratele mai mare al lui Sebastian n-a putut face medicina la Iaşi, din acest motiv, şi a plecat în Franţa pentru a o studia acolo. Ceea ce mă interesează în acest duo Eugenia-Sebastian sînt cele două lucruri pe care le purtăm în noi: Eugenia reprezintă trezirea conştiinţei şi, deci, o formă de revoltă şi de rezistenţă în timpul războiului, în vreme ce Sebastian încarnează un soi de defetism, de melancolie (în anumite momente, în jurnal, aproape că aşteaptă să fie arestat acasă la el!). Eugenia îi reproşează această pasivitate, această lipsă de furie, de rezistenţă – m-a interesat, pe parcursul romanului, această confruntare permanentă între cei doi.

Şi care e locul iubirii în povestea celor doi?

Sebastian m-a impresionat mult în relaţiile sale amoroase, pentru că recunosc, din nou, lucruri pe care le-am scris şi eu în romanele mele, în special în Vertiges (un roman amplu). E vorba de un soi de imposibilitate de a ajunge la o poveste de iubire reciprocă: eşti mereu îndrăgostit de cineva care nu e îndrăgostit de tine; în cuplu există mereu cineva care iubeşte şi celălalt care se lasă iubit – nu mai ştiu cine a spus asta (surîde). Adesea, acest lucru este distructiv pentru cei doi, e ca un proces de demolare care acţionează, în fond, în ambele sensuri (cu atît mai mult cu cît poate reprezenta cîmpul de exercitare a tuturor perversiunilor posibile în relaţia amoroasă). Sebastian e mereu îndrăgostit de femeia care nu e îndrăgostită de el, în timp ce atîtea alte femei, în jurul său, sînt îndrăgostite de el. Eroina mea e, în mod subtil, una dintre aceste femei.

Cum v-aţi documentat pentru carte?

Am citit mult pe această temă, am venit şi în România. Acum vreau să scriu partea a doua a romanului, care se va petrece în perioada comunistă (cei patruzeci de ani; va fi vorba despre descendentele Eugeniei). În acest sejur de documentare în care mă aflu acum, m-am întîlnit la Bucureşti cu Gabriela Adameşteanu, una dintre marile scriitoare române cunoscute în Franţa, şi – cîteva dimineţi la rînd – cu profesorul, istoricul şi teoreticianul literar Paul Cornea, care mi s-a părut un om extraordinar!

Trebuie să vă spun că am vizitat închisorile comuniste: Memorialul de la Sighet, Piteşti, Canalul. La Piteşti nu se mai păstrează aproape nimic din teribila închisoare, iar dacă nu ar fi existat Memorialul de la Sighet (fondat de Ana Blandiana), probabil că memoria acestor atrocităţi şi a epocii s-ar fi şters... Literatura are şi acest rol, de a păstra memoria, şi de a depune mărturie, sperînd că lucrurile nu se vor întoarce în istorie. Cititorii mei din Franţa mi-au spus că nu ştiau că a existat un pogrom la Iaşi, în România, şi, în genere, că nu ştiau despre evenimentele de care vorbesc...

L-aţi readus pe Sebastian în actualitate – care e receptarea lui în Franţa?

Sebastian nu e cunoscut deloc în Franţa, din păcate, Jurnalul lui (publicat la Stock) nu s-a vîndut (cu atît mai puţin celelalte scrieri). Pe Malaparte, care e şi el personaj, cititorii îl cunoşteau ceva mai bine. Sper ca romanul meu, Eugenia – care se bucură de o bună receptare în Franţa – să-l facă mai cunoscut publicului francez (i-am şi scris, de altfel, editorului său, spunîndu-i că romanul meu îl are ca personaj pe Sebastian). Jurnalul ar merita şi o reeditare, dar – neapărat – cu note explicative, care să ofere detalii despre istoria României.

Interviu apărut în Observator cultural

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un interviu pe care mi l-a luat scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu pentru revista "Caţavencii" - apărut pe 5 iulie 2017. Îl redau mai jos:

„Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane şi interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ şi fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observaţii mai puţin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmaţiilor tale. Suspectez aşa-numitele „raderi” (articole de desfiinţare a unei cărţi) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinereţe, pe scena literară) şi adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, şi nu despre sine, să-şi manifeste discret prezenţa în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, şi text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferenţial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” şi a combativităţii critice: de prea puţine ori e vorba de idealism de tinereţe, de poziţie de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare şi elegantă pentru literatură (poate e şi o chestie mai „feminină” J).

Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

Pentru că sunt femeie şi am resimţit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz şi mai puţin vizibil ca altădată. Şi mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai oneşti cu ceea ce sunt şi ceea ce ştiu (la străini – din câte am constatat – impostura nu se „poartă” atât de lesne, există o decenţă mai mare, în general).

Ce te atrage la ea?

Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat şi o conştiinţă mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzaţia de „putere” – critica literară e şi un joc de putere –, e plăcut să simţi, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvânt de spus, că eşti recunoscut şi respectat.

Cum devine un tînăr critic o autoritate?

Cred că sunt două condiţii indispensabile: pe de o parte, competenţa, iar pe de alta, perseverenţa. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă – o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar şi talentul/competenţa au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult şi imaginea, şi audienţa. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiţionale, cred că un (tânăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

Profesioniştii domeniului (scriitori, jurnalişti, critici literari), profesorii, studenţii şi, cu ceva noroc, şi un public mai larg.

Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă aşez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sunt, de mulţi ani, redactor şi critic literar), scriu texte critice încheiate la toţi nasturii, de specialitate, exhaustive – şi am în vedere un public avizat, profesionist. În publicaţiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit şi note colocviale. De curând (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soţul meu), o platformă online, Literomania, care-şi propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesionişti, dar pentru un public mai larg, şi la modul atrăgător. E pariul nostru – să obişnuim publicul mai larg cu calitatea –, şi sper să-l câştigăm. Sunt o nostalgică a calităţii, recunosc, şi mă cam sperie cantitatea, amatorismul online...

Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –,  ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, fireşte, dacă nu cumva simte nevoia să scrie şi ficţiune – dar nu din vreo obligaţie de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stând acum şi cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficţiune decât de critică şi istorie literară: Istoria... sa, dar şi monografiile despre Creangă ori Eminescu sunt fascinante opere de ficţiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lângă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” şi astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale româneşti pe care le-a alimentat cu atâta spor – hrănind, în Istoria... sa şi în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri şi precarităţi explicabile istoric şi geopolitic (cum s-ar spune astăzi).

Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneţi şi mie – criticului şi istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la Bucureşti. Era şi el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficţiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris şi un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai şi o doză de „prostie”/ „bêtise” care să facă posibilă creativitatea, să renunţi întrucâtva la luciditatea, inteligenţa tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficţiune (cred că era şi opinia lui Barthes). Eu nu am reuşit să fac pasul.

Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

Am un „comerţ” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, şi îi cunosc destul de bine. Mulţi dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit şi la Bucureşti (premianţii Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărţile în româneşte, an de an (mai ales că, de câţiva ani, există şi Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat şi apoi invitat la Bucureşti). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărţi (presupun că şi drepturi de autor pe măsură), şi pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piaţa de carte e alta, cu putere de cumpărare mult mai mare, şi cu o tradiţie sănătoasă în spate, care asigură existenţa unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul...).

Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deşi nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărţi de critică – nu prea cred (şi în genere din cărţi, cu atât mai puţin din cărţi de critică!).

Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

Da J La începutul anilor 2000, când am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămân în Franţa (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, şi acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale şi personale. Acum situaţia e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România şi mai în jos decât era...

Nu sunt o marginală, dar în mintea mea sunt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetăţean al lumii” şi mie uneia îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colţuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea naţională”, nu suport „românismele” şi hiperbolele naţionale (deşi sunt legată, volens nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mişcarea regresivă de azi, toate câştigurile democratice pe care le-a obţinut atât de greu, şi care ne-au folosit şi nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, graniţe deschise.

Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din când în când, da – şi teritorial, şi profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediţie belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Şi ca să împac şi teritoriul, şi refugiul interior, aş spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” şi de care mi se face dor periodic. 

Interviu realizat de Cristian Teodorescu

Interviul a apărut online aici.

"La rentrée littéraire" 2015: cărţi de ficţiune, cărţi de idei, controverse

Numărul pe septembrie din Le Magazine littéraire are un dosar special, consacrat romanelor care deschid la rentrée littéraire: printre ele, în capul listei, ultimul roman al lui Christine Angot, Un amour impossible (Flammarion), urmată de Alain Mabanckou, Petit Piment (Seuil), Éric Holder, La Saison des Bijoux (Seuil), Laurent Binet, La Septième Fonction du langage (Grasset), Mathias Énard, Boussole (Actes Sud), Delphine de Vigan, D’après une histoire vraie (J.C. Lattès). Să începem cu „cîteva poncife“ tipice pentru la rentrée littéraire, inventariate, în „L’édito“, de Pierre Assouline: „recolta e mediocră“, „totul se joacă dinainte“, „la rentrée e fără surprize“, „se publică prea multe cărţi“ etc. etc. „Să decretezi într-o lume în criză că se publică prea multe romane e un reflex de copil răsfăţat şi de naţiune bogată. Bine-ar fi să fie aşa“, notează Assouline, îna - inte de a încheia cu un simpatic citat din Borges, care invită la lectură fără umbră de orgoliu auctorial: „Uitaţi, aşadar, cifra avalanşei anunţate, uitaţi de poncifele rentrée littéraire şi însuşiţi-vă mai degrabă frumoasa vorbă a lui Borges: «Alţii pot să se laude cu cărţile pe care le-au scris, eu sînt mîndru de cele pe care le-am citit»“ („Clichés de rentrée“). 

Dosarul „Spécial rentrée“ debutează cu o cronică promiţătoare la romanul lui Christine Angot, semnată de Anne Diatkine: cea mai recentă carte a celebrei autoficţionare franceze (una dintre cele mai bune autoficţionare), autoare a romanului L’Inceste/ Incest, împrumută, de data aceasta, perspectiva mamei (în Incest ea focaliza pe imaginea tatălui incestuos), care ignoră iniţial ceea ce i se întîmplă fetei sale, iar apoi, cînd află, nu aduce vorba niciodată despre aşa ceva.  

Cronica este foarte empatică, dar şi atentă la ceea ce constituie specificul scriiturii lui Christine Angot, şi anume efortul de a transcrie întotdeauna limba vorbită, inflexiunile – şi fluxul – limbajului oral (împotriva clarităţii discursului, a enunţului definit de claritate „ca simbol suprem al stăpînirii limbii, în defavoarea adevărului“ – exact tipul de discurs cultivat de către tatăl incestuos, Pierre Angot, intelectualul pedant şi elitist adorat de mama ei): „Un amour impossible nu e totuşi despre el, acel bărbat care stăpîneşte limbajul [...], ci despre ea, Rachel Schwartz, şi despre legătura fiicei cu mama sa“, scrie jurnalista. „Ce se schimbă radical (aici, n.m.) faţă de celelalte cărţi?“ – se întreabă jurnalista, surprinsă de tonul reconciliant al acestui roman. „Schimbarea să fie în faptul că e vorba de o carte de reconciliere cu mama ei şi că fiecare dintre noi – mai ales noi, femeile – se poate recunoaşte în ea? Sau ea constă în faptul că această reconciliere are loc graţie auzului foarte fin al lui Christine Angot, care îi permite să audă mai bine ca niciodată «interiorul frazelor»?“, scrie Anne Diatkine, la finalul cronicii sale („Angot en douceur“).

Dintre cronicile de carte – trecînd rapid peste caricatura lui Amélie Nothomb şi micul text ironic despre ultimul său roman (al 24- lea, unul în fiecare an), Le Crime du comte Neville (Albin Michel), nu foarte reuşit, pare-se –, mi-au mai atras atenţia alte două cronici şi, aşadar, alte două cărţi: pe de o parte, o carte de ficţiune, dar cu personaje reale şi dintre cele mai celebre în istoria ideilor franceze (structuraliştii şi poststructuraliştii Barthes, Foucault, Sollers, Kristeva ş.a.) – La Septième Fonction du langage (Grasset) de Laurent Binet, prezentată de Donatien Grau, respectiv un eseu tradus din engleză despre chiar această „pasiune franceză“ a ideilor – Ce pays qui aime les idées. Histoire d’une passion française de Sudhir Hazareesingh (Flammarion, traducere din engleză de Marie-Anne de Béru), carte recenzată de Patrice Bollon. Vorbind despre cartea lui Laurent Binet, Donatien Grau îi critică latura senzaţionalistă şi comercială şi îi alocă statutul de „obiect de consum“: „De ce oare să citim, aşadar, această carte – se întreabă el ironic –, dacă nu pentru că literatura este, şi ea, un obiect de consum şi pentru că, la urma urmei, poate fi uneori agreabil să consumi o carte?“. Pe de altă parte, Donatien Grau vorbeşte serios despre necesitatea de a relua discuţia asupra perioadei structuraliste şi poststructuraliste franceze ca moment care aparţine firesc istoriei ideilor franceze: „Rămîne să ne dorim ca romanul lui Laurent Binet să fie adaptat cinematografic. Şi să recitim, îndeaproape, întreaga operă a lui Roland Barthes, ca şi pe cea a lui Michel Foucault. Pentru a reîncepe“ („Comment j’ai enterré les structuralistes“/ „Cum i-am îngropat pe structuralişti“). Asta în contextul în care – să nu uităm –, anul acesta, se aniversează centenarul naşterii lui Roland Barthes, iar redactorii revistei anunţă şi difuzarea, pe 23 septembrie – pe canalul Arte –, a unui documentar despre Barthes, Roland Barthes (1915-1980). Le Théâtre du langagede Thierry Thomas. 

Cealaltă carte anunţată mai sus este cartea unui autor englez (dar originar din Mauritius), care realizează o istorie critică a vieţii intelectuale franceze, carte ce a fost, pare-se, foarte gustată în Marea Britanie, încă de la apariţie. Eternul joc ironic de ping-pong între francezi şi englezi, aş spune, care mizează mult pe o serie de prejudecăţi culturale de lungă dată şi, iată, cu viaţă lungă. Recenzentul, Patrice Bollon, are, de altfel, un comentariu echilibrat şi agreabil, subliniind calităţile şi scăderile volumului: autorul e un istoric al ideilor competent, de nouă generaţie în Marea Britanie, care-şi împarte viaţa între Oxford şi Paris, definit – desigur – de o „latură profund anglo-saxonă“. De reţinut, totuşi, semnalul de alarmă pe care îl trage Patrice Bollon, în acord aici cu autorul englez – pierderea gîndirii vii, pasionate, transformate în exerciţiu intelectual ce merge în gol, desprins de mizele lumii actuale: „Gîndirea pare să fi devenit, în Franţa, o activitate profesională ca oricare alta, o activitate asupra căreia nu mai suflă vîntul pasiunii. Rezultă de aici exerciţii teoretice strălucite, uneori chiar mai bune dintr-un punct de vedere tehnic ca cele din epoca French theory, dar care nu mai spun nimic sau foarte puţin despre mizele cu care ne confruntăm azi“ („Penser (et s’enliser) à la française“/ „A gîndi (şi a se împotmoli în gîndire) à la française“). De citit şi un interesant interviu cu scriitorul britanic Martin Amis („Je ne crois pas au mal, je crois à la mort“/ „Nu cred în rău, cred în moarte“), căruia Gallimard i-a refuzat ultimul roman (editură ce-i publică romanele de 20 de ani), La Zone d’intérêt (titlul francez), o satiră care are drept fundal Auschwitz-ul. De citit, de asemenea, un consistent dosar Le paradoxe Zola, plus un text semnat Philippe Claudel despre Georges Perec şi a sa celebră carte Les Choses, reeditată anul acesta (Julliard) cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la publicare.

Închei aceste rînduri evocînd o scurtă notă (de Enrica Sartori) care spune că, din martie a.c., directorul revistei La Revue des Deux Mondes, scriitorul şi eseistul Michel Crépu – care a semnat şi în revista noastră o rubrică, vreme de aproape un an – a fost înlocuit de către exdirectoarea revistei Elle, Valérie Toranian (partenera lui Franz-Olivier Giesbert, ex-director al revistei Point): consecinţa – noua directoare doreşte să transforme venerabila revistă (cea mai veche revistă franceză şi europeană) într-o publicaţie... glossy: „Ea face apel la metode de presă de tip magazin şi se concentrează asupra copertei“, explică un colaborator, cu stupefacţie, ţinînd cont de faptul că La Revue des Deux Mondes, înfiinţată în 1829, i-a publicat pe George Sand, Chateaubriand şi Nerval, iar mai recent, pe Jean-Luc Nancy ori pe Alberto Manguel.

Apărut în Observator cultural nr. 791/ septembrie 2015