Cu ocazia reeditării romanului
său FEM în colecţia „Top 10+” de la Editura Polirom (un fel de colecţie de tip poche românească),
am stat de vorbă cu Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare optzecistă,
teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România. Magda Cârneci
este autoarea, printre altele, a volumelor de poeme Hipermateria (1980), O
tăcere asurzitoare (1984), Haosmos
(1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi a romanului FEM (2011). Scriitoarea îşi împarte
existenţa între Bucureşti şi Paris (unde a fost şi directoarea Institutului
Cultural Român).
Romanul tău FEM (singurul tău
roman, cel puţin până acum) a fost reeditat de curând la Polirom, în colecţia
„Top 10+”. E o carte scrisă în mulţi ani de zile (în jur de zece
ani,1995-2005), o „carte poetică şi vizionară”, cum scriam la momentul
apariţiei sale, în Observator cultural. Cartea a fost nominalizată, în anul
apariţiei (2011), la patru premii naţionale, între care Premiul „Augustin
Frăţilă” (pentru cel mai bun roman al anului), iar acum este reeditată într-o
colecţie populară, de tipul colecţiei poche în Franţa (o colecţie de buzunar).
Această nouă ediţie aduce modificări, adăugiri ori eliminări de text, ai mai
lucrat încă o dată pe text?
Acest prim roman al meu este de fapt un fel de cocktail de
genuri literare – povestire realistă şi poem în proză, mărturie psihanalitică
jungiană şi jurnal spiritual etc. Deşi pare scris dintr-o suflare şi se citeşte
cu uşurinţă, este de fapt un text îndelung lucrat şi şlefuit. La această a doua
ediţie, am făcut mici corecturi de cuvinte, în cîteva locuri unde mi s-au părut
uşor imprecise sau repetitive în capacitatea lor de a descrie stări lăuntrice
speciale. Și am modificat modul de adresare din capitolul „Borfeta” pentru că
am înţeles din unele comentarii că în prima versiune el a dat naştere la
anumite confuzii de înţelegere pe care am vrut să le elimin acum.
Nominalizarea la Premiul Augustin
Frăţilă” ţi-a adus, cred, un public mai larg, mai variat, pentru care scriitura
ta poetică, vizionară trebuie să fi fost mai dificilă. Te-a surprins interesul
publicului pentru acest gen de proză?
Cred că te referi la bloggerii care au fost invitaţi să facă parte din
juriul premiului respectiv şi la publicul tînăr al acestor bloguri destul de
cunoscute, care publică fişe de lectură despre literatura română contemporană.
Evident, faptul că romanul FEM a fost nominalizat de juriul respectiv (din care
făceau parte, în primul rând, critici literari importanţi de azi) a creat un
interes neaşteptat pentru carte şi printre aceşti tineri cititori mai obişnuiţi
cu „cotidianismul rapid” al romanelor de azi şi mai puţin puşi în contact cu un
tip de text care vrea să provoace altceva, o anume dilatare
senzorial-emoţională de tip vizionar prin lectură şi după lectură. Reacţiile au
fost contradictorii, unele surprinse, altele opace, dar cele mai multe pozitive
şi chiar entuziaste, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă.
FEM e prima ta carte de proză, un fel de „cartea cărţilor de
pînă acum”, aşa cum spune Simona Sora în scurta prefaţă a primei ediţii. Ce loc
ocupă ea pentru tine, în contextul celorlalte cărţi ale tale (de poezie), e mai
importantă, e o summa de idei şi motive, e semnul trecerii la proză ori
altceva?
Cum am mărturisit şi la prima ediţie, această carte este de fapt o
„mărturie ficţională” ca să spun aşa, care s-a cerut scrisă cu impenitenţă, am
fost constrânsă lăuntric să o scriu, pentru a mă elibera de anumite arhetipuri
feminine şi culturale care mă bântuiau de multă vreme şi care trebuiau
exprimate. Dar FEM reia şi teme care apar în poemele mele (şi în unele eseuri,
de altfel), teme pe care le dezvoltă şi le amplifică în cheie romanescă, drept
care, într-adevăr, se poate spune că romanul este o sinteză de idei şi motive
obsesive, constante. Toate se învîrt în jurul experienţelor de dilatare
senzorial-emoţională şi de transcendere a conştiinţei normale, experienţe
despre care jurnalele mele din ultimii 20 de ani dau seama din belşug. Cândva
am să public aceste jurnale mai speciale, dar deocamdată FEM reprezintă
momentul în care îndrăznesc să afirm mai direct că pentru mine literatura este
o cale spre altceva. Acel altceva încă aşteaptă să fie exprimat pînă la capăt.
Cartea e construită ca o
adresare directă a femeii către iubitul de care s-a despărţit. Această voce
feminină încearcă să-şi cultive viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să
avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii,
către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi
acelaşi lucru): „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă.
De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii
neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate
neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită,
deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel
de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod,
o trambulină, un gheizer înspre regnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între
lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că
universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi
iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat”. Există şi un
puternic filon biblic în FEM.
Personajul feminin vorbeşte, de asemenea, despre iubire văzută ca motor al
lumii şi cale de acces la Realitate (cu majusculă). Există vreo legătură între
imaginile vizionare, revelatoare, iniţiatice din carte şi revelaţia de tip
religios, biblic?
Există un filon biblic implicit în roman, la nivelul arhetipurilor feminine
precum Eva, Lilith, Maria, Maria-Magdalena, Marta şi altele, menţionate sau
aluzionate în treacăt în roman. Dar există şi figuri feminine non-biblice în
el, de tip Kore, de pildă, arhetip al fecioarei vestale din mitologia antică
greacă, sau prostituata sacră din atâtea alte mitologii. FEM vrea să depună mărturie într-un mod voalat poetic – prin „
seducţie literară”, cum spunea cineva – despre momentele de acces la
înţelegerea integrală a Realităţii, plecând de la condiţia noastră terestră,
întrupată în bărbaţi şi femei. În carte este vorba despre auto-iniţierea în
nivele mai înalte de percepţie şi înţelegere, realizate în asemenea trăiri
„dilatate”, prin intermediul descrierii fazelor de creştere şi evoluţie ale
unei făpturi umane feminine. Dar posibilitatea accederii la plenitudinea
vizionar-spirituală a lumii este un drept înnăscut al omului, indiferent de
sex. Eu nu pun un accent deosebit pe filonul biblic în romanul FEM pentru că
consider că iniţierea autentică există în multe tradiţii religioase, este de
fapt numitorul comun al tuturor tradiţiilor spirituale. Și mai cred că
elementul poetic şi vizionar din natura noastră umană comună ne poate da un
acces spontan şi direct la o asemenea iniţiere fulgurantă, pasageră.
Cartea conţine o „colecţie”,
să-i spunem, de ipostaze ale
feminităţii; şi totuşi, nu e o carte feministă ori „feminină”, dimpotrivă, eul
profund, vizionar, care se exprimă în acest text depăşeşte diferenţierea de
gen, cum spui. Experienţa extatică, metafizică este, aşadar, una transpersonală
şi dincolo de diferenţierea de gen? Nu crezi că femeia – la fel ca bărbatul –
este supusă condiţionării ei biologice?
Cred că există o condiţionare biologică a fiecărui sex, dar ea este
depăşibilă de la un anume moment al existenţei şi de la o anumită fază de
evoluţie încolo, după care asemenea condiţionări pot fi lăsate în urmă. Este
adevărat că, în carte, eu pun accentul pe aspectul feminin, întrucât eu însămi
sunt femeie, dar şi dintr-un artificiu literar, pentru a construi o tramă romanescă,
o intrigă coerentă care să prindă, să capteze cititorul în desfăşurarea în timp
a unor experienţe extatice ieşite din timp.
O întrebare incomodă: cartea ta
are vreo legătură cu viaţa şi experienţa de viaţă proprie? În ce măsură este o
carte personală?
În FEM sunt descrise şi
transfigurate multe experienţe personale, unele chiar provocator intime, dar am
folosit şi experienţe aflate de la alte femei şi de la alţi bărbaţi, pe care
le-am prelucrat. Aşa cum se întâmplă de fapt în mai toate romanele, există
inevitabil şi un gram de „auto-ficţiune” în FEM. Trebuie să mărturisesc că eu
am avut momente de „conştiinţă plenară” încă de la vârsta de 4 ani, dar că am
ascuns multă vreme nenumăratele mele „stări alterate de conştiinţă”, cum se
spune acum, din teama de a nu fi altfel decât ceilalţi semeni din jur. A
trebuit să ajung la maturitate şi să ies din spaţiul cultural românesc (prin
călătorii de studii, un doctorat, ani de lucru în străinătate), ca să încep să
înţeleg despre ce era vorba cu mine şi să am curajul de a mărturisi despre
aceste trăiri, care de fapt nu sunt atât de rare cum par. Odată depăşită
bariera conformismului, afli că multă lume se confruntă cu trăiri şi stări
deocamdată inexplicabile, dar care formează – cred eu – patul germinativ al
evoluţiei noastre viitoare, ca specie inteligentă şi auto-transcendentă.
Remarcam, la apariţie, că FEM se întoarce la romantismul german,
la Baudelaire şi la Rimbaud (dar şi la Biblie), adică e în răspăr cu modelele
postmodernismului afirmat de generaţia ’80, din care faci parte (eşti şi
teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România). Cum se face,
aşadar (e un lucru programatic)? Există o relaţie între preocuparea pentru arta
contemporană şi literatura pe care o practici?
Am practicat postmodernismul teoretic încă din anii ’80, mai ales în
textele mele despre artele vizuale contemporane, pe care am încercat să le
înţeleg şi să le explic cât mai aplicat. Ceea ce continui să fac şi astăzi, de
altfel, urmărind „cotidianismul” din ce în ce mai realist-mizerabilist-terre-à-terre al poeziei şi vizualităţii
generaţiei 2000. Dar la nivelul discursului meu poetic şi prozastic, am mers pe
un filon mai puţin explorat (mai ales în lumea românească dar nu numai) al
nebuloasei postmoderne. Este vorba despre filonul sincretic şi transgresiv/
transdisciplinar/ transcendent, care se hrăneşte din foarte multe şi diverse
aluviuni culturale, cărora încearcă să le găsească un numitor comun şi pe care
le utilizează ca pe un combustibil subtil, pentru a genera şi susţine o viziune
a eului şi a lumii dilatată, explodată, dez-mărginită. O viziune care
înglobează cât mai multe paliere de experienţă senzorială şi emoţională,
intelectivă şi mistică, livrescă şi vizionară, pentru a propune o formulă a
umanului deschisă spre propria sa depăşire.
La ce lucrezi acum, vei scrie
proză în continuare sau poezie? Acelaşi gen de proză?
După volumul Poeme TRANS publicat
în 2012, în care explorez vizionarismul strict mental, (trans)neuronal ca să
zic aşa, pregătesc acum o carte de povestiri şi nuvele care continuă cumva
filonul din FEM. De fapt, am atât de
mult material „trăit” de acest fel încât aş putea scoate o serie întreagă de
cărţi similare. Dar pregătesc şi o carte de sinteză a tuturor acestor
experienţe, pe care voi încerca să le interpretez într-o cheie nouă, care să
combine simbolicul şi misticul cu neuroştiinţele actuale – şi mai ales cu o
ramură a lor, neuroconectica, aplicată acestor fenomene mentale speciale şi
teoretizată de francezul Daniel-Philippe de Sudres.
Cum se vede România/
Bucureştiul de la Paris şi invers? Ştiu că ai multe deplasări la Paris (ai
locuit acolo, ai fost directoarea ICR Paris) – trăieşti un fel de viaţă dublă,
împărţită între cele două oraşe/ ţări?
Volutele unei existenţe deloc liniare, la care nu mă aşteptam înainte de
1989, m-au obligat să trăiesc şi să evoluez şi în lumea franceză, al cărui
altoi nu-l mai pot scoate din fiinţa mea preponderent românească. A trăi între
două culturi, a fi o făptură pluri-culturală – un „cadru bi-cultural” cum se
spune acum -, nu e întotdeauna facil, ba e chiar deşirant, uneori chiar
dramatic, dar e întotdeauna provocator şi chiar îmbogăţitor. Nu te mai
confrunţi cu un singur set de repere şi de valori, ci cu două sau mai multe, şi
din această tensiune rezultă o libertate interioară nesperată, uneori dificilă
dar cu atât mai preţioasă. Cred că e o probă, o încercare tipică şi
simptomatică pentru umanul actual, obligat de integrarea internaţională de azi
să trăiască într-un orizont lărgit, mereu în mişcare, fluctuant şi adaptativ.
Trăiesc între Bucureşti şi Paris de destui ani de zile, sunt un fel de
„navetist cultural” – şi am învăţat să gust farmecul fiecărui loc şi să
apreciez valoarea fiecăreia dintre cele două culturi. Sper să fiu în stare să
realizez finalmente o sinteză între două feluri de a fi uman atât de diferite
şi atât de complementare. Bucureştiul e un mic Paris pentru mulţi, dar pentru
mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu