Destine de mătuşi fabuloase

O cărţulie splendidă, despre care s-a scris prea puţin, am impresia, şi care poate fi considerată şi o lectură estivală – deşi, contrar aparenţelor, nu e deloc o carte frivolă –, este cea semnată de Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, apărută la Editura Vremea în 2013. Silvia Colfescu, directorul editorial al Editurii Vremea, unde, printre altele, a iniţiat colecţia „Planeta Bucureşti“ – în cadrul căreia şi-a publicat, într-un tîrziu, poveştile mătuşilor fabuloase – este şi posesoarea unui blog care se ocupă de aceleaşi „istorioare bucureştene“, multe dintre ele trăite de autoarea însăşi.

Spumoase, scrise cu stil, conduse cu un precis simţ al frazei, al economiei de mijloace tipic povestirii, pline de tact şi de eleganţă, povestirile Silviei Colfescu aduc în scenă o întreagă lume veche bucureşteană, de dinainte de comunism, o lume boierească sau burgheză, a vechilor familii, scăpătate şi prigonite în comunism, ale căror ultime vlăstare sînt „mătuşile fabuloase“ ce i-au încîntat ori pigmentat copilăria autoarei. Istorioare senzaţionale, ele sînt – culmea! – şi adevărate  (cum mărturiseşte autoarea); la senzaţionalism contribuie şi talentul de memorialistă al autoarei, care trece de-a dreptul în ficţiune. Pe de altă parte, toate aceste lovituri de teatru transpuse direct în viaţă – de către soarta care, se ştie, are umor, uneori negru, iar dacă nu, are întorsături care numai raţionale nu sînt (pentru a o parafraza pe autoare) – o fac pe Silvia Colfescu să adopte o privire de moralist (post)modern, distanţat şi stoic, pregătit să se aştepte la orice de la viaţă şi oameni, dar înzestrat în acelaşi timp cu un simţ al justeţii care o face să recunoască şi să aprecieze oamenii şi calităţile lor, atunci cînd e cazul.

E interesantă, în acest sens, paranteza referitoare la istorioarele morale (persistente) în cultura umanităţii (în special în cultura europeană): „N-aş pretinde că urăsc istorioara morală. Ca să respect adevărul, aş recunoaşte mai curînd că am doar o tenace aversiune faţă de ea. Nu ştiu de ce am senzaţia că aversiunea e mult mai benignă decît ura, şi asta mă face să mă ruşinez mai puţin de acest sentiment contrar opiniilor împămîntenite.

Susţin cu tărie că istorioara morală, creaţie plîngăcioasă, ipocrită şi pisăloagă a geniului pseudo-literar al omului, a infestat trăirile umanităţii încă din cele mai vechi timpuri” (Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a istorioarei morale).

Cu toate acestea, Silvia Colfescu este ea însăşi e o moralistă, aflată, însă, la o vîrstă postmodernă, deşi cu accente retro (evocatoare a familiilor boiereşti ori burgheze din Bucureştiul antebelic şi interbelic), care adoptă o privire exterioară asupra evenimentelor, situată undeva deasupra personajelor (feminine) evocate. Un anumit ton hîtru-hiperbolizant destul de înşelător (dar plin de umor), corectat de o ironie puţintel amară, ascunde cu eleganţă sarcasmul la adresa noilor potentaţi comunişti, a omului şi a lumii „noi“.

Tribulaţiile reale ale nenumăratelor – şi fantasticelor – sale mătuşi în comunism dau măsura – dureroasă – a distrugerilor pe care le-a provocat acesta din urmă. Familii educate, comori de artă şi rafinament (mobilier, bijuterii, veşminte ş.a.m.d.) au fost aruncate, laolaltă, la coşul de gunoi al istoriei, cele dintîi alungate din propriile case şi proprietăţi, celelalte – confiscate şi distruse. O întreagă nouă clasă – grosolană, fără educaţie, parvenită şi agresivă – le ia locul. Cîteodată, observă moralista, cele două lumi – lumea veche şi lumea „nouă” – se întîlnesc în mod bizar în activităţi sportive de lux, cum ar fi yachtingul de performanţă. Iată-i, în vremea adolescenţei sale: „Yachtingul, sport elitist, era practicat în mod foarte democratic de tot soiul de indivizi. Pe lîngă «foşti» cu ştate încărcate de glorie sportivă şi deseori de caziere datorate unor acţiuni duşmănoase la adresa realizărilor glorioase ale poporului, mişunau «actuali» cu posturi mănoase de partid şi de stat, studenţi timizi şi dornici să înveţe tainele cîştigării regatelor, tovarăşi voinici cu umeri înstelaţi, copii de liceu ca mine, muncitori, ingineri, doctori, arhitecţi, pasionaţi cu toţii de momentele acelea cînd vîntul deschide aripile pînzelor şi zborul pe apă devine, dintr-o utopie, o onirică realitate” (Gicuţu sau despre atotputernicia instinctului de supravieţuire).

Destinul acestor mătuşi – foarte multe, care mai de care mai excentrice, dar toate „nişte supravieţuitoare, femei cu suflete de oţel (...) ascunse în învelişuri moi de catifea“ (cum scrie autoarea pe coperta a patra) – arată, pe de o parte, aşa cum spuneam, măsura distrugerilor provocate de comunism, dar pe de alta, indică şi doza de imprevizibil pe care şi-o rezervă existenţa. Căci „viaţa are la dispoziţie o sumedenie de scenarii cu înfăţişări diverse“, deşi, adaugă moralista, „toate, vai, cu deznodămînt previzibil“. Loviturile de teatru din real probează, însă, că în viaţă se pot întîmpla lucruri extraordinare; deşi atins de melancolie, tonul memorialistei nu e pesimist, ci de un stoicism pigmentat de deschidere şi curiozitate faţă de oameni şi vieţile lor. Tonul voit ironic-hiperbolizant – cu un clin d’oeil făcut cititorului – accentuează, la nivelul scriiturii, senzaţionalul din viaţa mătuşilor evocate. Sînt, ele, irezistibile: tante Sanda, mătuşa de mare urîţenie fizică, dar fermecătoare, posesoare a unui trusou de lenjerie de corp fină, din mătase roz şi „dantele spumoase de culoarea smîntînii“ (din care nu fac parte... chiloţii), pe care o îngrijeşte cu sfinţenie, şi o poartă în clipa morţii, după o viaţă de anonimat într-o slujă comunistă, tante Griggia sau Tantigri (preferata mea), care se îmbracă numai în gri în amintirea marii iubiri pentru soţul ei (un mare bancher sinucis odată cu confiscarea proprietăţilor de către comunişti) şi care-i lasă nepotului o avere uriaşă, un adevărat tezaur de bijuterii dăruite odinioară de soţul ei, Grig, şi pe care în comunism le purtase sub formă de bijuterii fake (vopsite la suprafaţă); cele două Elene, mama şi fiica, artiste şi aventuriere, cu destine spectaculoase, ori tante Valerienne (care mai trăieşte şi azi), născută din mamă auvergnată şi tată român (diplomat, ajuns prin propriile puteri), cea care întruchipează, aproape literal, destinul unei „porumbiţe“, cu un mariaj de o perfectă fericire şi care a ridicat banalitatea la „rangul de artă“. Sînt numai cîteva dintre mătuşile directe sau prin alianţă evocate (plus istorioara finală despre bucureşteni), personaje cu adevărat pitoreşti, în faţa destinului cărora m-am minunat cu naivitatea unui cititor neavizat; istoriile moştenirilor – peste noapte – de averi fabuloase, de către mătuşi sau nepoţii/ nepoatele lor, după caz, sînt miraculoase!

Povestirile sînt presărate din belşug cu observaţii umane şi de epocă, fineţuri culturale şi de educaţie (mobilier, gastronomie, haine, maniere etc.) care fac deliciul cititorului. „Mătuşile fabuloase“ sînt femei de familie bună, a căror copilărie şi tinereţe răsfăţată le promitea o viaţă plină de huzur, de o frivolitate luxoasă. Tăvălugul istoriei a trecut, însă, şi peste destinele lor individuale, transformîndu-le în nişte „supravieţuitoare“. Silvia Colfescu le acordă afecţiunea ei melancolică – precum şi figurilor de bucureşteni, în genere, printre care se numără şi ele –, într-o cărţulie superbă, plină de eleganţă şi umor. 

Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea, Colecţia „Planeta Bucureşti“, Bucureşti, 2013, 144 p.

 Apărut în Observator cultural nr. 734/ august 2014