Am ajuns la Salon du livre vineri
şi sîmbătă, doua zile în care am stat, practic, întreaga după-amiază, pînă
seara, încercînd să prind „pulsul“ evenimentelor la standul românesc.
Ca impresie generală, pavilionul
românesc nu a arătat prea grozav (în ciuda sumei uriaşe cheltuite pentru
amenajarea lui), mult prea discret ca design pentru un pavilion al
ţării-invitată de onoare, cu un decor, din păcate, mult prea previzibil şi
inerţial, stilizat-rural în gen „Muzeul Satului“ (în fundal, o casă rurală,
albă, central – un soi de arbore roşu, care subîntinde rafturile cu cărţi, în
vreme ce motivele decorative şi literele sloganului „La Roumanie se livre“ au
fost la fel de discrete şi de stilizate).
Cărtile expuse la stand au lăsat,
şi ele, mult de dorit: jumătate dintre ele erau ediţii româneşti, la care se
adăugau albume turistice şi tot felul de ghiduri practice, şi aceasta în
condiţiile în care am înţeles ca foarte multe cărţi au rămas neexpuse din lipsă
de spaţiu!
Cît priveşte dezbaterile la care
au participat autorii români, trebuie spus că au existat, practic, două şiruri
paralele de dezbateri şi întîlniri, cele organizate la stand şi cele care s-au
ţinut în spaţiul de discuţii al Centrului Naţional al Cărţii (CNL), de lîngă
standul românesc. În mod cert, discuţiile animate, decomplexate, interesante
pentru un public străin (francez, în cazul de faţă), şi care au ieşit din
tiparul discursului românesc autovictimizant, au fost cele desfăşurate în
spaţiul de întîlniri CNL (cu moderatori francezi sau jurnalişti RFI, precum
Luca Niculescu), în timp ce multe dintre discuţiile de la stand au rămas
amorţite, cantonate în zona culturală strict românească şi frecventate de un
public masiv românesc.
Vineri a fost o zi de tîrg mai
liniştită, cu vizitatori mai puţini, aşa cum se întîmplă, de regulă, şi la
tîrgurile de carte din Bucuresti; dezbaterile de la standul românesc, dar şi
cele din spatiul de întîlniri CNL mi-au părut şi ele destul de puţin animate.
Sîmbată, însă, afluenţa de public a fost considerabila, şi asta s-a văzut
inclusiv la standul românesc, care nu a ocupat, aşa cum mă aşteptam, o zona
centrală la Salon du livre. După cîte am înţeles, poziţia standului se decide
şi în funcţie de spaţiile de dezbateri şi de întîlniri cu scriitorii (iar în
cazul unei ţări-invitată de onoare e important ca pavilionul să fie în
apropierea unor asemenea spaţii) şi, în plus de asta, ar mai fi un argument:
evenimentele din cadrul Salon du Livre par a fi mai diseminate, nu strict
centralizate în jurul unui singur invitat; anul acesta, pe lîngă România, a mai
existat un invitat, mai exact un „oraş invitat“, şi anume Barcelona.
Cu toate acestea, trebuie spus că
România s-a bucurat de o atenţie aparte în revistele literare – în care au fost
publicate dosare de prezentare a scriitorilor invitaţi (numerele pe martie ale
revistelor Lire, Le Magazine littéraire, Bibliothèque(s))
–, în publicaţiile Le Monde, L’Express şi Le Point,
dar şi în broşura Salon du livre (realizată în colaborare cu Le
Magazine littéraire si Centre National du Livre), unde scriitorii români
invitaţi beneficiază, cu toţii, de o prezentare, la care se adaugă editorialul
semnat de Jean-François Colosimo, preşedintele CNL, dar şi intervenţiile
semnate de editorii Olimpia Verger (éditions des Syrtes), Odile Serre (éditions
du Seuil) si Jean Mattern (éditions Gallimard).
Sortir du totalitarisme
Mă opresc la două dintre
dezbaterile de sîmbătă la care au participat scriitorii români – două dintre
cele mai interesante şi mai animate, de altfel, organizate în spaţiul CNL.
Cea dintii s-a intitulat Sortir
du totalitarisme, şi a fost moderată de Philippe Loubière, un bun
cunoscător, de altfel, de literatură română şi traducător al lui Răzvan Radulescu
în franceză (cu La vie et les agissements d’Ilie Cazane, Zulma, 2013).
Scriitorii invitaţi: Adina Rosetti, Dan Lungu, Bogdan Suceavă. Desfăşurată la o
oră de virf (14.00) şi adunînd şi public francez, dezbaterea a durat mai bine
de două ore, a fost antrenantă, interesantă pentru publicul străin (fără a se
cantona în clişee pitoreşti despre o ţară ex-comunistă), dar şi plină de umor.
Am avut un sentiment reconfortant, ca în urma unei dezbateri inteligente şi
bine conduse (Philippe Loubière s-a dovedit un cititor atent al cărţilor celor
trei autori şi un moderator incitant), sentimentul că aşa ar trebui să se
desfăşoare toate întîlnirile cu scriitori români: aplicate, relaxate, fără
background autovictimizant, cu accent pe noutatea şi interesul cărţilor cu pricina,
dar şi pe tipul de experienţă particulară despre care dau seamă acei autori în
cărţile lor (comunism, totalitarism, postcomunism, capitalism „salbatic“
s.a.m.d.)
Nu pot să nu remarc intervenţiile
lui Dan Lungu – aici se vede deja experienţa lui de autor tradus în străinătate
şi participant la întîlniri cu publicul –, foarte pertinente şi, în acelaşi
timp, de un umor contagios. Pe lînga bancurile şi anecdotele biografice cu care
şi-a delectat copios audienţa, Dan Lungu a facut şi observaţii sociologice
excelente (ca un sociolog care se respectă), foarte utile publicului francez;
ca exemplificare: invitat să răspundă la o întrebare legată de sistemul
editorial românesc în comunism, Dan Lungu a răspuns ca acesta depindea de trei
factori esenţiali: cenzorul (care punea ştampila cu „bun de tipar“ pe
manuscrisul cărţii), criticul literar (sau redactorul de carte, adeseori una şi
aceeaşi persoană) şi editorul (cel din urmă decidea în mod arbitrar tirajul
cărţii – unul enorm, în orice caz, 200.000-300.000 de exemplare –, după cît de
mult se afla autorul în graţiile puterii politice – în epocă, a spus el, nu
exista noţiunea de public!). Dan Lungu a mai făcut o remarcă acută: literatura
română scrisă în comunism nu avea umor (cu doua excepţii notabile: Teodor
Mazilu şi Ioan Groşan), şi asta nu pentru că oamenii n-ar fi avut atunci umor
(dimpotrivă), ci din două motive: cenzura politică, respectiv modul aparte în
care e definită literatura în perioada comunistă – literatură pură,
estetizantă, ca reacţie la tendinţa politicului de a confisca literarul –, o
concepţie care exclude tot ceea ce pare să vină din afara literaturii, cum e de
pilda umoristicul.
Adina Rosetti şi Bogdan Suceavă
au dat seamă, la rîndul lor, de ceea ce a însemnat, pentru ei, epoca totalitară
în România, dar au vorbit, în egală măsură, despre experienţele lor
postdecembriste, cele care au fost, de fapt, decisive în scrierea romanelor lor
aflate în discuţie.
Rire de tout?
Cealaltă dezbatere s-a desfăşurat
de la ora 18.00, mai spre finalul zilei de tîrg, dar a reuşit să puncteze cel
puţin cîteva aspecte interesante. E vorba de întîlnirea moderată de jurnalistul
RFI Luca Niculescu, intitulata Rire de tout?, care i-a avut ca
invitaţi pe scriitorii Petru Cimpoeşu (însoţit de traducătoarea sa în franceză,
Dominique Ilea), Răzvan Rădulescu şi Matei Vişniec. De vîrste şi experienţe
diferite – deşi Matei Vişniec aparţine, cronologic, aceleiaşi generatii ’80 ca
şi Petru Cimpoeşu, el trăieşte de mai bine de 20 de ani în Franţa –, cei trei
scriitori au fost invitaţi să vorbească despre umor şi tipurile de umor pe care
le utilizează în cărţile lor. În vreme ce Matei Vişniec a vorbit despre
subversiunea politică (în comunism), dar şi cea mai general socială, realizată
prin intermediul umorului (pe care o practică, adesea, în piesele sale de
teatru scrise şi jucate în Franţa), dar şi de anumite reguli, configuraţii şi
limite de context ale umorului („nu putem rîde de orice cu oricine“), Răzvan
Rădulescu, dimpotrivă, a declarat mai mult sau mai puţin provocator: „Nu am rîs
încă de tot ce se poate rîde, pentru ca nu sînt încă destul de în vîrstă, dar
sper să apuc să rîd de tot“. Dacă rîsul e privit drept un agent regulator, care
face ordine în haos, atunci se poate rîde de orice, deşi oamenii îşi stabilesc
adesea anumite borne, personale şi de context. „Rîsul nu e niciodată un demers
propriu-zis pentru mine – a mai spus romancierul şi scenaristul, care se
declară mai degrabă „înduioşat“ de personajele şi de situaţiile despre care
scrie –, dar dacă el este un rezultat al scrisului meu, cu atît mai bine“.
Apropo de limitele rîsului, Petru Cimpoeşu a afirmat că pentru a rîde de
suferinţă – una din situaţiile extreme ale rîsului –, aceasta trebuie să fie
depăşită (condiţie obligatorie). În ce-l priveste, „singurele limite ale unui
scriitor sînt cele personale, care ţin de biografia, de educaţia lui“.
Iată două exemple de dezbateri
vii şi interesante la care au participat autorii români invitaţi la Salon du
Livre – exemple care arată că se poate discuta aplicat şi decomplexat despre
literatura română contemporană, ca şi despre trecutul comunist care continuă să
irige textele literare româneşti şi să-i atragă pe cititorii străini. Pe de altă
parte, la standul românesc au fost şi alte evenimente de pol contrar, inerţiale
şi cumva autiste, făcute de români pentru un public românesc (din ţară sau din
afara hotarelor ei), în cadrul cărora s-a facut în continuare auzit vechiul
discurs autohton, fie văicareţ, fie bombastic, în orice caz plin de „complexe“
româneşti – un discurs care, perpetuîndu-se, nu reuşeşte decît să-şi facă
singur rău, la infinit.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu