O poezie a traumei şi a exuberanţei

Tînărul critic şi cercetător literar ieşean Şerban Axinte – care a debutat în critică şi istorie literară cu Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Editura Timpul, 2011) – a publicat anul trecut şi volumul de poezie Păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012). Este, de fapt, al patrulea volum de poezie al autorului, după Starea balanţei (1996), Pragurile Apeiron (1999) şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (2006).

Păpădia electrică este cel mai bun volum de poezie de pînă acum al poetului, un volum care – deşi el însuşi destul de eterogen – marchează şi o schimbare importantă de scriitură: de la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut la Păpădia electrică, se întinde distanţa de la o poezie intelectuală, ermetică, cerebrală, în siaj modernist, la poezia personală, biografică, în siaj postmodern, douămiist, să zicem – deşi Şerban Axinte nu este, aşa cum sesizează Radu Vancu în prefaţa cărţii, un douămiist tipic. Radu Vancu mai face acolo cîteva observaţii de fineţe, notînd o evoluţie a poemelor de la intelect spre carnaţie, spre biologic, organic, dar şi o explozie de imagini artistice, de care duceau lipsă poemele sale mai vechi: „Pînă şi titlul, păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei, contrăgînd astfel simbolic într-o imagine memorabilă conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ“.

Şi tot el vorbeşte despre o „poezie a traumei“ (practicată în genere de colegii douămiişti), despre care eu aş spune că face, de fapt, diferenţa dintre poezia anterioară a lui Şerban Axinte şi volumul din 2012. păpădia electrică poartă amprenta unui accident biografic, introduce tema – dominantă – a mor­ţii (cu imagini pregnante ale spitalului, corpului dezmembrat de boală), dar păstrează, în acelaşi timp, o ambivalenţă în ce priveşte factura poemelor. Aşa încît putem vorbi despre poeme de dublă factură: pe de o parte, poemele minimaliste, ample, discursive, iar pe de alta, textele concentrate, definite de un anume simbolism, şi care vin dinspre volumele sale mai vechi. Resorturile poeziei se mută dinspre exterior – dinspre o imagine (coerentă) a „lumii“, a „realităţii“ exterioare şi a fixării ei prin cuvînt – către interior, către percepţia dezmembrată, cum spuneam, a corpului atins de boală. Iată un poem ce realizează cumva această „conjuncţie“, cu termenul lui Radu Vancu, între exterior şi interior, această pendulare hipnotică, marcată de „frică”, între unul şi celălalt, dar şi între intelect (imaginea vizuală a păpădiei, pe retină) şi carnal (percepţia corporală): „am uitat de hipnoza zilelor/ tumefiate-n lumea de jos.// vibraţia lor nu-mi mai taie respiraţia,/ nu-mi mai/ accelerează pulsul// doar retina recompune întruna/ aceeaşi imagine,/ aceeaşi păpădie deschisă ca o gheară.// încerc să depistez exact/ clipa în care realitatea s-a spart/ şi a-nceput să rupă din şira spinării“ (frica). De altfel, această imagine artistică a „păpădiei electrice“, recurentă în volum – o imagine hipnotică, exuberantă –, concentrează, şi ea, ambivalenţa, tema dublă, a morţii în pandant cu bucuria: „ceva creşte acum din mine,/ cineva suflă asupra mea// cu miliarde de fotoni.// aura/ înfloreşte din bulbul creştetului meu/ într-o uriaşă păpădie electrică“ (păpădia electrică). Din aceeaşi sferă a exuberanţei, a vitalităţii ce contrabalansează trauma şi anxietatea fac parte sintagme precum „lumina soarelui” (din bucuria de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă) „primejdia bucuriei totale“ (din poemul omonim), „acele reci ale bucuriei“ (titlu de poem), „cercurile iluminate“ (din poemul ne-ai făcut praf pe toţi), „gămălia de ac a bucuriei“ (din poemul omonim). Altfel spus: „povestea asta s-ar complica inutil/ dacă lamele înflorite ale păpădiei/ nu ar decupa cerurile sordide“ (gămălia de ac a bucuriei).

Un frumos poem din cealaltă zonă – a morţii – este poziţia corectă în timpul morţii –, un text amplu şi vizionar, halucinant şi anxios, hipnotic şi traumatic: „aştept să-mi iasă prin creştet umbra, ştiu totul, e o lume de fire subţiri,/ îna­intea mea înfloreşte o oglindă rece, am pierdut ceva, nu e nimic, cînd/ vine, vine totul deodată, tu să aştepţi pînă ce mîna mea se ridică, las/ capul pe spate, îmi faci semnul discret pe frunte, nu e aşa, ştim amîndoi/ prin cine trece coloana de lumină, nu e aşa, dincolo totul nu e decît o/ sufragerie aglomerată;// să te calci în picioare, da, să te aduni în tine pînă ce simţi cum punctul/ care eşti se deschide, vibrează ceva, trece cineva prin noi, trece, unde duc/ urmele astea, la capătul lor sînt doar urmele lor, las totul pe ultima zi, ele/ semnele astea, rup din trupul meu, mă ţin departe pe mine de mine,/ sigur, sînt şi eu puţin pieziş, dar ce aş fi făcut acum dacă nu aş fi prins la/ timp sensul cuvintelor ce se străduie din răsputeri să se uite;// da, da, ai ştiut asta tot timpul, dar m-ai lăsat să cred că sufletului puţin îi/ pasă de poziţia corectă în timpul morţii;/ ceva mai în spate, lumea pe care o vezi se adaugă ei, e aici o mică/ pierdere, nu e altceva decît lumea perfectă a sensurilor uitate, frumuseţea/ ascunde ce creşti în ea, dumnezeu ascuns de mic în tăcere şi libertate,/ cînd n-ai de ales, totul e limpede, aşa s-au aşezat la tine toate, pe muchie;// poate mai avem o şansă, ce ştim ne-ar ajuta să nu intrăm prea repede în/ frumoasa încăpere din spate, da, rîndurile pulsează în minte, revin în/ ţesuturile fine ca nişte umbre în moalele capului, ai grijă ce spui cînd ţi-e/ frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu/ vine din bucuria gîndurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac.// să păşesc acum prin aerul ăsta imposibil de repede, o intrare forţată în/ lumină, pieptul deschis, nici măcar nu m-am îndepărtat, e adevărat,// cea mai frumoasă zi începe abia atunci cînd urechile se înfundă, cînd/ mîinile şi picioarele se încrucişează (s.a.)“. De remarcat sciziunea eului poetic, dedublarea – dublul pare a fi cuvîntul de ordine al cărţii de faţă –, dar şi mişcarea poetică de care vorbeam mai sus, dinspre cerebral şi transcendent către corporal (visceral) şi imanent: „lumina cea mai pură nu/ vine din bucuria gîndurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac“. Există, pe alocuri, secvenţe de visceralitate pură: „să nu mai crezi deloc în tine,/ să vrei să te ascunzi/ în intestinele/ îngrămădite-n corp ca într-o ramă“ (rama).

Alături de vocea poetică ce se exprimă la persoana I sau, dedublat, la persoana a II-a, există adesea, în volumul păpădia electrică, o prezenţă feminină, explicită (Magda) – precum în textele din prima secţiune („decoct“), preponderent biografist-minimaliste – sau mai difuză (desemnată prin „ea“ sau printr-un „tu“), ca în textele din a doua şi a treia secţiune („bulb“, respectiv „acele electrice“). Un poem fără titlu precum acesta din ultima secţiune poate fi citit drept un poem de dragoste, în care cei doi se contopesc în aceeaşi senzaţie ambiguă de anxietate şi dedublare continuă: „o aştept să se despletească/ şi să intre cu delicateţe/ în propriul ei trup ca în cadă.// am adormit amîndoi în acelaşi abur intens/ şi acum ea îşi aminteşte/ că poate zbura pe deasupra gîndurilor mele.// somnul meu i se citeşte pe faţă“.

Deşi eterogen, practicînd adesea poemul de factură dublă, păpădia electrică e cel mai bun volum de poezie de pînă acum al lui Şerban Axinte, un autor cunoscut mai degrabă în calitate de critic şi istoric literar, dar care se dovedeşte, cu deosebire prin cartea de faţă, şi un poet de calitate (fără apartenenţe generaţioniste). 

Apărut în Observator cultural nr. 660/ 08.02.2013